Un fotograf înaintea timpurilor - România necunoscută. Din șatră la Palatul Regal

Citiți un fragment din această carte aici.



S-au împlinit, în 2023, o sută de ani de când un omuleț agil, curios, talentat, elegant, manierat, poliglot, sosea într-o țară total necunoscută pentru el cu gând să o descopere și să o portretizeze cu aparatele sale fotografice. În 2024, a fost centenarul apariției, în volum, a rezultatului acestei călătorii, In Gipsy Camp and Royal Palace, onorat cu o prefață a reginei Maria.^[i]

Om de înaltă cultură, cu vaste lecturi și un bogat muzeu imaginar, Emil Otto Hoppé cunoștea, desigur, literatura de călătorie a secolului al XIX-lea atunci când s-a apucat să redacteze această interesantă carte care făcea mare publicitate țării noastre. Ce-i drept, pentru începutul secolului al XX-lea, memorialul de voiaj era deja un gen depășit. Apăruseră agențiile de turism și ghidurile de voiaj - Baedeker și Michelin - care făcuseră inutile asemenea scrieri personale. Dar Hoppé împletea în personalitatea sa complexă un spirit de intelectual din secolul al XIX-lea cu unul al epocii moderne, deschis către ultimele descoperiri ale tehnicii, în special fotografice. De aceea, a simțit dorința să-și împărtășească, în scris, experiența de voiaj ilustrând-o cu imagini fotografice. Se documentase temeinic înainte de a porni la drum și primise prețioase informații de la personalități ale României cu care avea contacte la Londra, precum consulul general Marcu Beza și miniștrii plenipotențiari succesivi Nicolae Mișu și Nicolae Titulescu. Beneficiase de sfaturi în legătură cu modul de viață al comunităților țigănești, cu obiceiurile și folclorul lor, de la un specialist de primă mărime, Konrad Bercovici. Tuturor acestor domni cu care legase relații de prietenie le făcuse și portretele. Aceasta pentru că Hoppé era un celebru portretist de studio cu realizări notabile în domeniu.

Chiar dacă unora dintre cititori li s-ar părea ciudată folosirea termenului "țigani", în acei ani el era consacrat pentru a desemna comunitățile nomade din centrul și estul Europei și nu avea vreun sens peiorativ. Într-un prestigios dicționar al limbii engleze din chiar anul călătoriei întreprinse de autor în România, la termenul "Gipsy" era dată următoarea explicație: "A member of a wandering race, now found in every part of the world; also the language of the race" ["Membru al unei rase nomade, întâlnită acum în toate colțurile lumii; de asemenea, limba rasei"].^[ii] Pentru a fi corecți cu titlul și cu textul original, nu se cuvenea a face modificări în lumina unei pretinse corectitudini politice contemporane. Materialul trebuie analizat în contextul epocii în care a fost elaborat, fără a fi cântărit în lumina tendințelor zilelor noastre de a șterge din istorie și din cultură aspecte considerate defavorabile anumitor comunități sau popoare. De altfel, cum se va vedea mai jos, Hoppé simțea o mare simpatie pentru acei nomazi și, ori de câte ori le vedea, de la distanță, corturile, nu pregeta să le viziteze sălașul, chiar dacă aceasta însemna o întârziere a programului său suficient de încărcat. Ca orice călător străin, era fascinat de frumusețea lor fizică, de talentul, inteligența și straiele colorate pe care le purtau, la fel ca toți înaintașii săi, drumeți pe aceste meleaguri. Ca dovadă, le-a consacrat multe paragrafe entuziaste în acest volum și i-a imortalizat de multe ori pe clișeele aparatului său.

Dar cine era acest ciudat și foarte curios vizitator? Emil Otto Hoppé (14 aprilie 1878 - 9 decembrie 1972) era fiul unui bancher din München. Ascendența familiei era franțuzească și hughenotă, strămoșii refugiindu-se în ținuturile germane din considerente religioase. Familia s-a mutat la Viena când Emil Otto era copil, iar studiile și le-a început acolo, le-a continuat la Paris și în orașul natal.^[iii] Avea aplecare spre plastică și a luat lecții de desen și pictură, avându-l pentru scurt timp drept profesor chiar pe marele portretist și autor de compoziții istorice Franz von Lenbach.^[iv] Dar tatăl dorea să-i asigure un viitor liniștit și bine remunerat în sistemul bancar așa că l-a îndreptat spre studii financiare care, însă, pe tânăr nu-l atrăgeau deloc. Tatăl îi aranjase o poziție la Shanghai, spre a se alătura unui unchi care avea afaceri prospere în China. Dar tânărul a decis să treacă mai întâi prin Londra. Acolo, începând din 1903, a lucrat o vreme la Deutsche Bank dar, în același timp, s-a apucat să fotografieze, ca amator. Un prieten îi făcuse cadou un aparat de fotografiat și de aici a început pasiunea sa devoratoare ce avea să-l îndrepte spre o strălucită carieră de artist fotograf. În 1904 a devenit membru în Societatea Regală Fotografică și a început să expună frecvent, repurtând notabile succese. Atunci s-a hotărât a se dedica fotografiei ca profesionist. Era nevoie, însă, de acceptul familiei, iar pentru aceasta a recurs la o stratagemă care a funcționat de minune: în 1905, și-a trimis la München logodnica de origine germană, pe domnișoara Marion Bliersbach, agreată de părinți, să parlamenteze cu aceștia și să le obțină aprobarea. Promițând că-și va continua activitatea lucrativă la bancă până își va putea finanța amenajarea unui studio și își va găsi clientela, și-a convins tatăl să fie de acord cu decizia sa de a-și schimba, treptat, meseria.^[v] În 1907 a părăsit sistemul financiar pentru a-și deschide studioul visat pe Baker Street din Londra. Dar în volumul memorialistic pe care l-a publicat în 1945, sub titlul Hundred Thousand Exposures. The Success of a Photographer, mărturisea cât de mult datora vechii ocupații în noua carieră pe care și-o alesese: "Da, datorez mult succesul meu de fotograf disciplinei de bancher"^[vi]. A devenit foarte curând un prețuit și căutat portretist al elitelor londoneze și europene. Tot în acea carte, care este o culegere de gânduri și de amintiri din marea sa experiență, menite a oferi traiecte profesionale și sfaturi de urmat pentru tinerii fotografi, atrăgea atenția asupra faptului că portretistul de societate trebuie să fie un bun psiholog, educându-se în acest sens. De asemenea, sublinia importanța ca acesta să fie bine informat asupra personajelor care urmau să-i pozeze, oferind metodele pe care le folosea el spre a se documenta asupra personalității și operei lor:

Un maestru fotograf era necesar să posede o bibliotecă de specialitate, pe care era indicat să o consulte înaintea unei ședințe de poză, cu precădere când avea drept model un om de cultură sau de artă:

În 1913 a închiriat Casa Millais din South Kensington, un cartier select al capitalei britanice. Aceasta aparținuse importantului pictor prerafaelit Sir John Everett Millais, fapt ce a contribuit în chip fericit la succesul fotografului atât prin adresă, cât și pentru că era o construcție cu patru etaje și 27 de camere ce-i permitea să își amenajeze acolo atât studioul, cât și laboratorul, camera pentru păstrarea chimicalelor, camera de arhivare a clișeelor, biblioteca și propria locuință, comodă și luxoasă.^[ix] Avea chiar și un lift care făcea legătura între etaje în zona rezervată activității cotidiene. Spațiul era atât de mare, încât adesea a organizat chiar expoziții sau diferite spectacole.^[x]

El însuși a subliniat providențiala alegere a acelui spațiu pentru reușita carierei sale ulterioare:

În scurt timp a devenit portretistul monden cel mai căutat și cel mai bine plătit. În amintirile sale, artistul atrăgea atenția, cu umorul caracteristic, asupra părților plăcute, precum și asupra riscurilor meseriei de portretist de societate și antipozilor între care se derula activitatea acestuia: "Fascinația portretului constă în faptul că, la fel ca în medicină, te aduce în contact cu aproape orice treaptă a naturii umane. Fotograful de societate atinge înălțimile comediei și adâncurile tragediei".^[xii]

Ca portretist de societate a avut realizări notabile în domeniu. Somități ale scenei de teatru, de operă și balet, dramaturgi, scriitori, plasticieni sau oameni politici i-au pozat, iar el le-a realizat portrete memorabile. În primele două decenii ale secolului a avut drept modele pe Ana Pavlova, Vera Fokina, Tamara Karsavina, Vaslav Nijinski și Mihail Fokin din Baletele Ruse ale lui Serghei Diaghilev, precum și pe scenograful acestora, Leon Bakst, pe marele inovator al regiei de teatru Max Reinhardt, pe romancierii Thomas Hardy, Arthur Conan Doyle, Rudyard Kipling, W. Somerset Maugham, Henry James, pe dramaturgul George Bernard Shaw, pe poeții Ezra Pound, Maurice Maeterlinck și Rabindranath Tagore, pe sculptorul Jacob Epstein sau pe teoreticianul mișcării futuriste Filippo Tommaso Marinetti, după care, în deceniile următoare i-a avut în fața obiectivului pe plasticienii Käthe Kollwitz, Marsden Hartley, Nikolai Roerich, pe cineastul Fritz Lang și starurile ecranului mut din acea vreme - Lillian Gish, Brigitte Helm, Marion Davies, Anna May Wong, pe basul Feodor Chaliapin și compozitorii Pietro Mascagni, Jules Massenet, Edward Elgar, pe savantul Albert Einstein, și pe oamenii de stat Georges Clemanceau, David Lloyd George, Benito Mussolini, Tomas Masaryk, Mustafa Kemal Attatürk; mai târziu, avea să fie invitat la Buckingham Palace pentru a-i fotografia pe regele George al V-lea și pe regina Mary, pe ducele și ducesa de York, viitorii suverani ai Regatului Unit, George al VI-lea și Elizabeth.^[xiii]

Când expunea fotografiile cu diferite subiecte sau când oferea clienților cadrele în care îi reprezentase, Hoppé a optat pentru dimensiuni care i se păruseră cele mai potrivite pentru fiecare motiv în parte și pe care le-a păstrat de-a lungul întregii cariere: pentru portret 25,5 x 30 cm (echivalentul a 10 x 12 inci), pentru peisaj 35,5 x 46 cm (echivalentul a 14 x 18 inci), iar pentru altă tematică, precum fotografie industrială, arhitectură, panoramă, prefera dimensiuni mai ample.^[xiv]

În 1912, Hoppé și-a căpătat cetățenia britanică. Deși german de origine, în timpul Marelui Război nu a avut de suferit și nimeni nu i-a suspectat loialitatea față de coroana engleză. După conflagrația mondială preocupările sale s-au diversificat: a început să fie atras de subiecte din afara studioului, de fotografia de călătorie, de chipurile concetățenilor din cartierele sărace și de aspectul orașului, precum și de editarea de albume tematice. Ieșirea în stradă și contactul cu lumea mică a capitalei britanice îi dădeau mari satisfacții. Prinsese și gustul publicisticii, atât în revistele ilustrate care-i solicitau imagini de calitate, cât și în volum. Colaborarea cu presa a constituit o activitate constantă și bine remunerată a lui Hoppé.

În 1913 i-a apărut primul album, Studies from the Russian Ballet^[xv], cu portrete de balerine și compoziții cu acestea în timpul spectacolelor ori în tablouri vivante ce urmăreau ilustrarea coregrafiei interpretate, iar în 1922 a văzut lumina tiparului, atât la Londra, cât și la New York, The Book of Fair Women^[xvi] care l-a transformat pe autor într-un adevărat expert în cântărirea calităților sexului frumos - "o autoritate în «frumusețe» («pulchritude»), acesta este - sau era atunci - apelativul folosit în Statele Unite pentru a desemna frumusețea femeii"^[xvii], fapt ce i-a adus nenumărate solicitări de a face parte din juriile unor concursuri de frumusețe organizate peste ocean, dar și multe inconveniente din partea insistenței și intervențiilor protectorilor concurentelor sau chiar din partea acelor concurente care nu fuseseră premiate.^[xviii]

Sugestia de a vizita țara noastră, venită din partea unui prieten și vecin, diplomatul Gheorghe Boncescu, atașat economic al legației României, a fost foarte bine primită. Ținutul românesc, mărit considerabil după 1918, îi fusese descris ca un tărâm mirific, demn de a fi cutreierat cu de-amănuntul. Pentru fotograful de artă atras de motivul mediului exterior se ivea un bun prilej de a cunoaște o țară străină, învăluită în mister și în aură de legendă. S-a gândit să publice o carte despre România încă de când a acceptat invitația, care nu a întârziat să apară anul următor.

Aceasta se pare că a marcat reorientarea activității lui Hoppé spre fotografie de călătorie.^[xix] În 1926 și 1927 a publicat un album cu imagini din Anglia, Picturesque Great Britain: The Architecture and the Landscape^[xx], apărută atât la New York, cât și în țara sa adoptivă și în cea natală, unde începea astfel o colaborare de lungă durată cu editura Wasmuth din Berlin pentru seria de albume Orbis Terrarum cu imagini din lumea întreagă. Tot în 1926 a dat la lumină suita de portrete londoneze, în colaborare cu W. Pett Ridge, London Types: Taken from Life.^[xxi] Un alt volum a apărut după doar un an, rod al unei îndelungi hoinăreli de 11 luni prin Statele Unite, de la est la vest și de la nord la sud: Romantic America: Picturesque United States, cu varianta pentru editura germană Das romantische Amerika.^[xxii] Își pusese în minte să reveleze adevărata față a acelei țări întinse, încă necunoscută multora decât, poate, din filme, ceea ce era o imagine complet falsă: "Sarcina mea era să descopăr adevărata Americă, în acea vreme încă neobișnuită pentru multă lume, chiar pentru americani"^[xxiii]. Prin felul său de a fi, sincer, comunicativ, prietenos și agreabil ca înfățișare, reușește să fie acceptat în cele mai închise și tradiționaliste comunități. A fost onorat cu titlul de căpetenie în tribul Osage, drept răsplată din partea marelui șef White Horse Eagle, pentru o suită de imagini în care a imortalizat dansurile acelor amerindieni.^[xxiv]

Au urmat alte două lucrări dedicate Germaniei, Deutsche Arbeit^[xxv] și Romantik der Kleinstadt^[xxvi]. În 1929 și 1930 a întreprins lungi călătorii în India, Ceylon, Bali, Celebes, Sumatra, Java, Australia și Noua Zeelandă, ceea ce au avut drept rod albumul The Fifth Continent.^[xxvii] Alte călătorii sunt efectuate în Austria, în 1933, pentru un album ce nu a fost însă tipărit vreodată, și în Africa, în 1937^[xxviii], la fel, fără a putea concretiza o lucrare. Anii premergători izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial i-a consacrat publicării mai multor volume dedicate spațiului londonez: London^[xxix], The Image of London^[xxx], A Camera on Unknown London: Sixty Photographs and Descriptive Notes of Curiosities of London to be Seen Today^[xxxi], The London of George VI.^[xxxii] În timpul războiului s-a ocupat de redactarea volumului de memorii pe care l-a dat la tipar în 1945. După cum se vede, o carieră deosebit de bogată și de variată.

O întrebare legitimă apare după ce a fost parcurs un astfel de material iconografic edit: de ce numele lui E.O. Hoppé, așa un mare și inovativ fotograf, cu rezultate strălucite în atâtea genuri ale artei fotografice, nu este găsit în istoriile fotografiei apărute până în ultimul deceniu al secolului al XX-lea? Nici Beaumont Newhall în The History of Photography^[xxxiii], nici Josef Maria Eder în Geschichte der Photographie^[xxxiv] sau în Photographie als Wissenschaft^[xxxv], nici Rudolf Skopec în Photographie im Wandel der Zeiten^[xxxvi], și nici John Szarkowski în Photography Until Now^[xxxvii] nu l-au amintit măcar. Helmut Gernsheim, în lucrarea sa din 1962, Creative Photography, tradusă în românește în 1970, i-a consacrat o voce în suita biografiilor incluse la sfârșitul lucrării, făcând referiri în mod special la albumele sale monografice de țară.^[xxxviii] În A World History of Photography, din 1987, Naomi Rosenblum i-a acordat doar câteva rânduri și l-a plasat pe artist în compania lui August Sander și Helmar Lerski ca autor de portrete "oneste" cu valoare de document de epocă, subliniindu-i contribuția la presa ilustrată.^[xxxix] Dar de aici nu reieșea că autoarea cunoștea variata și vasta activitate a maestrului din South Kensington. Abia în monumentalul volum coordonat de Michel Frizot, Nouvelle histoire de la photography, din 1994, cu versiunea engleză din 1998, numele său apare menționat ca inspirator al creației unui alt talentat mânuitor al aparatului, specializat în fotografie de modă...^[xl] Însă niciun cuvânt despre complexa și ampla sa operă!

Această "uitare" este datorată, în mare măsură, însuși artistului: în 1954, pe când se pregătea să se retragă la pensie, la vârsta de 76 de ani, Hoppé - poate obosit ori excedat de cantitatea de clișee și de pozitive adunate de-a lungul unei bogate cariere de 50 de ani - a luat neinspirata hotărâre de a-și vinde vasta arhivă. A ales Colecția Mansell, un fel de bancă fotografică londoneză, de unde puteau fi obținute, contra cost, imagini necesare ilustrării diverselor publicații. Ajunse acolo, clișeele și copiile pe hârtie au fost practic răspândite în cadrul diverselor secțiuni ale arhivei care era organizată geografic și pe subiecte: peisaje naturale, arhitectură, monumente istorice, peisaje urbane (repartizate pe continente și pe țări), viață cotidiană, portrete comune, portrete exotice, portrete de personalități culturale sau politice etc. Aproape imediat, opera lui Hoppé a fost amestecată - recte pierdută! - în uriașul depozit iconografic al instituției. Pe când oferta artistului fusese de circa zece mii de fotografii, arhiva generală conținea peste două milioane și jumătate de imagini, așa încât, a-i depista lucrările corespundea cu a căuta acul în carul cu fân... Bătrânul maestru și-a dat seama de marea eroare pe care o făcuse și, după două săptămâni de la încheierea târgului, s-a întors la Mansell, cu banii primiți, spre a-i returna și a-și recupera inestimabilul tezaur vizual de care se despărțise în chip nesăbuit. Dar a fost refuzat în mod categoric! Abia în 1993, când Colecția Mansell a fost lichidată, proprietarii au acceptat să vândă la Curatorial Assistance din Pasadena, California, toate imaginile datorate lui, luând astfel ființă E.O. Hoppé Estate Collection.^[xli] Și astfel, opera marelui artist a fost recuperată și restituită cercetătorilor și publicului larg, după aproape încă o jumătate de secol de uitare.

Hoppé și-a început călătoria spre România la 1 iulie 1923, îmbarcându-se la Viena în elegantul Orient Express care avea să-l aducă într-un București torid. S-a cazat, cu oarecare greutate, într-o cameră lipsită de gust la luxosul hotel Athenée Palace din centrul Capitalei, unde în timpul nopții temperatura se ridicase, după estimarea sa, la 150^o F, ceea ce ar fi făcut cam 65^o C. Dar este posibil ca aceasta să fi fost o exagerare ori una dintre autoironiile sale, căci era un om cu un înalt simț al umorului care adesea făcea haz de sine însuși, evidențiind ridicolul situațiilor în care se afla.

A doua zi a făcut o vizită lui Nicolae Mișu, pe care, așa cum s-a arătat mai sus, îl cunoștea de la Londra, încă din vremea Marelui Război când acesta fusese reprezentantul României pe lângă curtea de la St. James. În noua sa calitate de Ministru al Palatului, Mișu îl primește în reședința oficială a familiei regale care, în acel moment, se afla la Sinaia. Beneficiază apoi de un tur al orașului, cu opriri la mai multe localuri de zi sau de noapte, în compania vechiului său prieten londonez, Gheorghe Boncescu, desemnat, simplu, drept B. În dimineața următoare, condus de Mișu, a fost primit, cu mare ceremonie, la Academia Română, iar după-amiaza a fost invitat la ceai de savantul Grigore Antipa, directorul Muzeului de Istorie Naturală, un om mic de statură, dar foarte simpatic și volubil. Soției acestuia, o doamnă frumoasă și elegantă, E.O. Hoppé i-a făcut o suită de portrete, unul dintre ele sub o boltă de verdeață din parcul muzeului, unde își aveau locuința. Acolo l-a cunoscut și pe pictorul Richard Canisius, care lucra pentru dr. Antipa, și a petrecut câteva ore în atelierul său, propunându-i să deschidă o expoziție la Londra unde arta contemporană românească era prea puțin cunoscută. Artistul s-a oferit să-i fie cicerone prin întinsul oraș și peste câteva zile au hălăduit împreună străzile Capitalei, oprindu-se la monumente unde oaspetele britanic a primit informații detaliate.

Într-o după-amiază a avut o scurtă întrevedere cu ministrul de externe, I.G. Duca, spre a pune la punct unele detalii ale vizitei. După care s-a plimbat, în voie, pe Calea Victoriei "care este, de fapt, Whitehall, Strand și Bond Street al Bucureștilor". Deloc insensibil la plăcerile gastronomiei, Hoppé consacră unul dintre capitolele cărții sale artei culinare românești, lăudând aperitivul național, țuica, mai ales când este frapată, apoi icrele negre și icrele de știucă, vinetele umplute, șunca fiartă în vin roșu, sarmalele în foi de viță. Plăcându-i dulciurile, admiră numărul mare de cofetării ale orașului dintre care cea mai elegantă și rafinată era Capșa, locul preferat de întâlnire, în fiecare după-amiază, al protipendadei. Cozonacul - scris Kossanak - îl impresionează prin dimensiunea sa ce poate ajunge până la 20 inci (peste 50 cm) înălțime. Dulceața (scris dulces) își păstra locul cuvenit în ceremonia primirii vizitelor, la fel ca în secolul anterior, când era servită alături de o cafea turcească și de un pahar cu apă rece. Deși își lua masa la eleganta grădină-restaurant "Cina", unde erau servite cele mai rafinate feluri de mâncare, a putut constata că oamenii simpli aveau o dietă mult mai sărăcăcioasă, bazată aproape exclusiv pe mămăligă garnisită cu puțină ceapă și un praf de boia. În peregrinările sale a cunoscut și coliva din care a gustat adesea și despre care spune că e foarte gustoasă.

Piața bucureșteană îl fascinează cu furnicarul ei de tipuri umane neaoșe sau alogene (greci, turci, evrei, ruși, nemți, sârbi) și culorile strălucitoare ale portului claselor de jos care s-ar fi potrivit foarte bine la Balul Artelor din Chelsea, dat de Lăsata Secului. Locuitorii Capitalei i se par oameni veseli și amatori de distracție, iar orașul îi apare mai animat chiar decât Parisul. Existau multe grădini de vară unde se prezentau concerte sau spectacole de teatru de bună calitate. Existau și multe cinematografe unde rulau filme de proastă calitate, de peste ocean, care aveau subtitrări defectuoase, așa cum remarcă memorialistul.

În Capitală a făcut doar câteva fotografii: biserica rusească, biserica Domnița Bălașa, turnul de poartă al Mănăstirii Radu Vodă, Turnul lui Vlad Țepeș din Parcul Carol și o stradă comercială, cu mărfurile atârnate în fața prăvăliilor și negustori ambulanți, cu cobilița pe umăr, de care atârnau, la capete, coșurile pline cu trufandale.

În compania domnului B., a făcut câteva vizite în afara Bucureștilor, la Mănăstirea Țigănești unde are ocazia să ia portretul unei măicuțe tinere și frumoase, apoi într-o șatră de țigani care îl fascinează, ca pe orice vizitator străin dinaintea sa, experiență căreia i-a rezervat capitolul VI al volumului. Și-a revelat, în scris, interesul deosebit pe care i-l suscitau acești locuitori de la periferia societății. Acolo a executat mai multe fotografii, fie portrete de copii și adolescenți voioși, zâmbitori, cu ochii strălucitori, fie grupuri așezate, pe jos, la masă, în preajma cocioabei ce le slujea de locuință. Dintre imaginile luate cu acea ocazie, trei au fost selectate pentru a fi inserate în cartea de memorii. Una dintre ele, plină de vivacitate, reprezintă un grup de copii rufoși ce se îndreaptă, în fugă, spre locul unde se afla fotograful, pentru a cere pomană. Imaginea a fost intitulată, foarte sugestiv "Baksheesh?".

Lui Hoppé i s-a transmis că este așteptat la Sinaia, pentru a lua masa cu familia regală, așa că și-a încheiat hoinăreala prin oraș și s-a deplasat, cu un tren foarte aglomerat, spre frumoasa localitate montană - trecând și printr-o întâmplare neplăcută cu un borfaș care-i înhățase geamantanul dar fusese surprins de conductor și arestat exact când se pregătea să coboare într-o stație oarecare. Fotograful, ajuns la Castelul Pelișor, a fost întâmpinat de Nicolae Mișu, Ministrul Palatului, care a făcut prezentările membrilor suitei. La ora 13 și-au făcut apariția regele Ferdinand și regina Maria, principesa Maria, care era deja regină a Serbiei, principele moștenitor Carol și soția sa, Elena, cu sora ei, prin­țesa Irina a Greciei, ambele în costume naționale, principele Nicolae și un camarad al său, aspirant în marina britanică, soția ministrului plenipotențiar al Elveției, însărcinatul român cu afaceri în Brazilia, un aghiotant regal și o doamnă de onoare. Regele purta comoda uniformă de amiral, principele Carol avea uniformă kaki, principele Nicolae era în civil, iar regina îmbrăcase costum popular. Atmosfera a fost destinsă la prânz, s-a discutat în englezește. Regina era interesată de ultimele noutăți de la Londra, moda, teatrele și dansurile cele mai recente. După prânz toți s-au retras să fumeze, iar suveranii și-au exprimat dorința de a vedea fotografiile oaspetelui, pe care le-au lăudat pe măsură. Apoi, regina a sugerat să-i fie făcute câteva portrete regalului ei soț și ei însăși, în Camera de Aur din turnul Castelului Pelișor, la care maestrul s-a executat imediat, luând cadrele cu un mic aparat ce i-a fost adus de la hotel.

Chiar de la acea primă întâlnire a debutat ședința de poză a suveranilor, precum și discuțiile despre cartea pe care o plănuia. Hoppé și-a notat cum a decurs poza, lăudând trăsăturile nobile ale regelui și condițiile dificile de lucru din cauza lipsei unui ecleraj potrivit în spațiul ales de regină, pentru care a fost ajutat de ministrul Mișu. Cu o oglinjoară, acesta a putut amplifica lumina. În notele sale zilnice, regina consemna vizita fotografului și prânzul pe care îl avuseseră împreună în ziua de 10 iulie: "La dejun, am avut mai mulți oaspeți, între care omul nostru cu orhidee din Brazilia și Hoppé, binecunoscutul fotograf englez, care vrea să facă un album artistic despre România. Îl vom ajuta. Mâine îl iau la Bran"^[xlii].

Tot atunci, oaspetele a luat portretele tuturor celorlalți membri ai familiei regale, cu excepția principelui Carol care nu se știe din ce motive nu i-a pozat. După încheierea activității artistice, oaspetele a fost condus de ministrul Mișu în impunătorul Castel Peleș, care îl impresionează pe Hoppé. La despărțire, demnitarul palatului i-a împrumutat câteva cărți, probabil pentru a se documenta. Seara va face o ascensiune pe coama muntelui din preajmă, de unde a avut o vedere minunată asupra reședinței regale. Din acel punct au fost luate câteva cadre foarte frumoase.

A doua zi fotograful a fost invitat să o însoțească pe suverană la Bran pentru a vizita "castelul de vis". Chiar așa și-a intitulat memorialistul capitolul al VIII-lea. Regina Maria nota, entuziastă, în jurnalul său, miercuri 11 iulie, despre această vizită:

Și fotograful a lăsat o descriere plină de entuziasm despre această excursie și despre gazda sa regală, cum se va vedea în paginile de mai jos. Locul acesta minunat l-a inspirat pe artist și a luat mai multe imagini, atât peisaje, cât și compoziții cu regina în diverse colțuri ale castelului ei de vis, fie surâzând în preajma unei mari oale cu flori, fie așezată lângă una dintre troițele de lemn. Una dintre aceste imagini a fost folosită la începutul volumului In Gipsy Camp and Royal Palace, inserată lângă pagina de titlu. A ales diverse unghiuri din care a imortalizat mândrul castel medieval, montant, chiar de la baza sa, de lângă o troiță, având în prim-plan câte o țărancă vârstnică purtându-și desaga la spinare, sau un cerșetor ce se prosterna în fața crucii; ori de la distanță, într-un cadru amplu în care a surprins măreția și misterul gotic al locului, cu fortificația dominând valea de pe piscul ei avântat, ca într-o gravură de Albrecht Dürer.

După vizita la Bran, Hoppé a pornit să cerceteze de unul singur frumusețile țării. A ajuns la Curtea de Argeș, unde a fotografiat biserica metropolitană, atât ansamblul, cât și detalii ale dantelăriei cioplite în piatră. A fost profund impresionat de frumusețea monumentului pe care îl caracteriza drept o minune a lumii. Călător intelectual, capabil să facă interesante conexiuni bazându-se pe lecturile și bogatul său bagaj vizual, Hoppé compară complexitatea și rafinamentul sculpturii altarului cu una dintre povestirile, îndelung cizelate stilistic, ale scriitorului Henry James. Se documentase și în privința legendei ridicării catedralei și a Meșterului Manole pe care o prezintă, mai departe, în câteva paragrafe, pentru cititorii săi de limbă engleză.

Pe lângă fotografiile documentare în care a imortalizat catedrala, a executat un foarte expresiv portret al unui monah al cărui profil, umbrit sub o arcadă, se decupează pe detaliile fațadei luminate a lăcașului de rugăciune.

După aceste peregrinări pe cont propriu, a fost rechemat la Sinaia pentru a se alătura suitei regale care pornea într-o vizită oficială la Sibiu. În trenul regal i-a fost rezervat un compartiment și a voiajat foarte comod. Deși i se acordase permisiunea de a nu participa la ceremoniile militare ce urmau a se desfășura pe un teren, undeva, în afara localității, spre a avea timp să viziteze în liniște orașul, în situația confuză și aglomerația de la gară s-a trezit împins, fără voia sa, într-un automobil care l-a purtat la solemnitate. Așa că a asistat la paradă, la entuziasmul popular, însă, când totul s-a terminat, nu a mai identificat automobilul cu care venise și în altul nu a mai găsit loc. Se credea pierdut, la mare distanță de centru și de anturajul regal. Dar l-a salvat o căruță care trecea pe acolo și, înțelegându-se cu vizitiul - care pricepea puțină germană și franceză -, a putut să facă un tur, absolut recompensant, în jurul zidurilor de incintă ale orașului. Apoi s-a plimbat, în voie, prin orașul plin de vestigii medievale și, cu minusculul său aparat Dallmeyer și carnetul de schițe în care adesea făcea desene, a luat mai multe imagini memorabile. Un venerabil domn sas, observându-l interesat de aspectul orașului, s-a oferit să-i facă o prezentare a urbei, fapt întâmpinat cu multă satisfacție de vizitator, cu atât mai mult cu cât acest neașteptat Cicerone vorbea chiar englezește. Găsind un anticariat mic, întunecos și prăfuit, nu s-a putut abține și a intrat, mai ales că, bibliofil pasionat, observase în vitrină un volum prețios pe care și-l dorea de multă vreme, The Memories of Philippe de Commines, Lord of Argenton^[xliv], prima ediție în engleză, din 1596, pe care l-a achiziționat la un preț foarte convenabil.

Surprizele (neplăcute) au continuat: întorcându-se la gară, purtând victorios comoara pe care abia aștepta să o cerceteze în compartimentul său, înainte de a-și îmbrăca ținuta de seară, necesară la dineul regal unde era invitat, constată că trenul regal plecase pentru a se afla la dispoziția suveranilor, aflați la inaugurarea unei școli militare, în altă parte a orașului, iar vagonul său era tras pe o linie moartă și avea ușile închise. Cu umorul specific, autorul relatează cum soldații de gardă au făcut rost de o scară și, rezemând-o de tren, l-au ajutat să escaladeze, pe fereastră, în compartiment. Dar acolo descoperă, cu surprindere și disperare, că geamantanul în care își avea fracul și cămășile cu guler tare nu mai era unde îl lăsase. Află că acesta fusese dus la locul unde avea să se desfășoare dineul de gală și unde toți invitații urmau să îmbrace ținuta formală. Salvarea i-a venit de la unul dintre valeții Casei Regale care fusese informat că fotograful se întorsese la tren. Acesta i-a făcut rost de un frac de la șeful ospătarilor unui hotel de lux din Sibiu și astfel a putut să fie prezent la banchet. Aici s-au ținut interminabile discursuri al căror conținut nu-l înțelegea dar se alătura și el convivilor atunci când se aplauda și se scanda "România Mare".

Ministrul Nicolae Mișu i-a aranjat o excursie prin Transilvania, iar prefectul din Făgăraș trebuia să se ocupe de aceasta. Turneul l-a purtat în mai multe orașe importante: Brașov, Făgăraș, din nou Sibiu, apoi Săliște, Alba Iulia, Zlatna, Abrud - de unde face o deplasare până la Detunata spre a admira formațiunile de bazalt -, Brad, Deva, Simeria, Vințu de Jos. Cercetătorii de la Curatorial Assistance au întocmit o hartă pe care au marcat toate locurile în care a ajuns, de la cele dinspre nord-vestul țării, deja menționate, înspre sud-est, în Balta Brăilei, la Măcin, Tulcea și pe malul Lacului Razelm, și apoi, în nord-est, în ținutul Herței, unde i-a întâlnit pe țăranii ruteni sau huțuli, cu straiele lor bogat colorate. Despre acest ultim segment bucovinean al călătoriei sale nu se găsește, în mod ciudat, nicio mențiune în volumul său memorialistic, deși de aici provin cele mai interesante și memorabile portrete.

Cu trenul, cu automobilul, cu trăsura ori căruța, sau chiar călare, el a acoperit, în intervalul celor șase săptămâni de ședere în România, un spațiu vast din țară, pe care puțini localnici îl călcaseră vreodată în asemenea ritm alert.

Așa cum îi era obiceiul, înainte de a porni într-o călătorie, fotograful se asigura că are în buzunar suficiente recomandări care să-i deschidă, cu ușurință, anumite uși și să-i asigure bune primiri și ghidaje competente care să-l ajute a descoperi, în detaliu, specificul locului vizitat.^[xlv] În Transilvania, trei prefecți au fost instruiți a avea grijă de el și a-i facilita deplasarea. În Baltă, dr. Antipa îl dăduse în grija directorului pescăriilor, un om corpolent și volubil, dr. Ionescu. Autorul și-a făcut un autoportret alături de acest domn impozant, într-o atitudine lejeră, intimă, mâncând pepene verde.

În decursul călătoriei a avut diverse întâmplări pe care le-a descris, plin de amuzament, în capitolul al XIV-lea. Unul dintre șoferii însărcinați a-l duce la București petrecuse câțiva ani în Statele Unite, la St. Louis, și făcea mare paradă de cunoștințele sale de limbă engleză, folosind argoul american greu de înțeles pentru autor, fapt ce-i evoca acestuia pasaje din scrierile lui O. Henry și Sinclair Lewis. Automobilul a rămas în pană de combustibil iar perspectiva de a aștepta ore întregi la un han până la procurarea benzinei l-a determinat pe Hoppé să pornească pe jos. Ostenit de drum și fără speranță de a fi ajuns din urmă de mașină, a apelat la generozitatea unui căruțaș care transporta un porc și care l-a luat în vehiculul său fără arcuri. Spre a nu fi aruncat la poticnelile și balansările periculoase ale căruței, spilcuitul memorialist s-a agățat de jerpelitul vizitiu în a cărui companie se simțea, de altfel, foarte bine chiar dacă nu omite să sublinieze ridicolul situației sale.

După o călătorie atât de neobișnuită care, însă, nu-l apropiase de Capitală, a decis să înnopteze într-un sat mai răsărit unde se afla un han curat și primitor. A rămas mut de uimire când, după cina foarte simplă, hangiul i-a arătat o revistă londoneză, The Tatler, în care autorul publicase cu ani în urmă niște imagini. A fost o ciudată coincidență ca, tocmai în acel număr din 25 octombrie 1911, să își vadă fotografiile și să se întrebe, pe bună dreptate, cum ar fi putut ajunge acel periodic într-un loc atât de izolat, unde nu părea a fi călcat picior de turist, necum vreun conațional. Și de unde intuise hangiul că acele pagini l-ar fi putut interesa pe oaspetele surpriză?!

Trecând în drumul de întoarcere pe lângă Florica - moșia primului ministru Ion I. C. Brătianu - devastată de o recentă furtună -, l-a întâlnit pe proprietar care a oprit mașina și s-a întreținut îndelung cu artistul britanic interesându-se de situația politică din Anglia și Franța și arătându-se foarte satisfăcut de tot ceea ce afla, deși cel chestionat era departe de a stăpâni acest subiect, după cum recunoștea el însuși.

O altă experiență care îl leagă pe Hoppé de călătorii dinaintea sa, din veacul anterior, a fost traversarea munților călare, de la Făgăraș la Brașov, prin pasul Turnu Roșu și apoi prin Pasul Bran, spre Câmpia Română. Și aici a avut o aventură amuzantă: într-o noapte, rătăcindu-se, a găsit cu greu cazare într-o bojdeucă unde i s-a oferit să împartă patul cu un alt locatar. Spre a evita această situație, s-a culcat pe dușumeaua de pământ bătut, unde a dormit foarte bine, iar a doua zi, dimineața, și-a luat micul-dejun cu mămăligă rece garnisită cu ardei iute. Atunci a aflat că tovarășul de cameră era un invalid de război ce-și pierduse vederea. Acesta i-a relatat drama vieții sale, care l-a mișcat profund pe drumeț.

Ajuns la Sinaia, a avut o nouă întâlnire cu regina Maria, căreia i-a mai făcut câteva portrete, de data aceasta găsind-o îmbrăcată nu în port popular, ci în toaletă de gală: rochie și pelerină neagră, iar pe cap o diademă cu diamante ce-i punea în evidență carnația albă și părul blond. Tot atunci a luat mai multe cadre cu principesa Ileana dansând, desculță și înfășurată în văluri albe, pe peluza Peleșului. Imaginile obținute par desprinse din perioada arhaică a Greciei antice și amintesc de experimentele coregrafice ale Isadorei Duncan. Fotograful însuși a fost impresionat de grația și pasiunea dansatoarei, mărturisind, cu sinceritate, că i s-a părut a o revedea pe Anna Pavlova, celebra balerină rusă, evoluând în "Lacul Lebedelor".

Ca semn de apreciere, la despărțire, suverana i-a dăruit una dintre cărțile sale, cu autograf. În jurnalul ei, în data de 21 iulie, regina nota: "O dimineață aglomerată, scriind scrisori etc. O ultimă ședință cu Hoppé, discutând despre cartea lui și cum putem să o facem noi împreună, făcând câteva alte fotografii."^[xlvi]

Când aștepta trenul, în gara Sinaia, a avut ocazia să o cunoască pe prințesa Martha Bibescu, care s-a oferit să-i fie ghid spre a-i arăta anumite colțuri minunate de natură în zona Sinaiei. Aflând că programul său este deja ferm stabilit să călătorească în Dobrogea, i-a recomandat să-și rezerve măcar o zi pentru vizitarea reședinței sale de la Mogoșoaia, lucru pe care fotograful l-a și făcut, luând cu acea ocazie câteva imagini remarcabile. Una dintre ele a fost făcută de sub arcada turnului de poartă relevând foișorul din cărămidă cu specificele coloane brâncovenești. O alta e luată din loggia, cu vedere spre lac și malul împădurit dimpotrivă, care se străvede printre coloanele elegante, cu capitelurile lor traforate, à contre-jour. Bisericuța din exteriorul incintei palatului, simplă și elegantă, a fost și ea un subiect atractiv pentru fotograf.

În Dobrogea, ca și în Bucovina, portretistul de studio Hoppé a executat, în aer liber, câteva memorabile portrete ale localnicilor care, prin cadrarea artistului, apar cu aura de noblețe a modelelor cu sânge albastru ale Occidentului: chipul ridat ca o hârtie boțită, privirea sclipitoare din ochii mijiți și rictusul din colțul gurii cafegiului tătar, și imam în același timp, fac din el tipul șugubăț al lui Nastratin Hogea; pescarul lipovean, cu barba uriașă și tunsoarea cu castronul, aruncă priviri viclene, complici, voioase, ca un boier rus către argații săi; un bătrân huțul are alura trufașă și înțeleaptă a unui șleahtic polon din suita regelui Jan Sobieski, pe când un tânăr consătean al acestuia, cu mustață mare, agresiv avântată deasupra buzei, arată ca un vajnic oștean al aceluiași monarh războinic ce a despresurat Viena de ordiile musulmane; bărbatul cu un singur ochi și pălărie cu streașină, specifică Bucovinei, în a cărei panglică și-a înfipt un bilet, pare flatat de interesul ce i-l arată fotograful; băiețașul evreu are zâmbetul voios, victorios și mândru pe care-l avusese, probabil, biblicul David după ce-l trăsnise în frunte, pe uriașul Goliat, cu praștia, în vreme ce bătrânul bărbos, probabil rabin, surprins dintr-un unghi montant, are privirea încărcată de griji și aprehensiune, ca în vremurile când neamul său trăia în Egipt.

Este ciudat că artistul nu a fost atras de chipurile bărbaților din popor întâlniți în Muntenia, de cei de la Țigănești, de la Curtea de Argeș sau Mogoșoaia, ci în mod special de aceia din Dobrogea și Bucovina. Poate pentru că aceștia din urmă aveau trăsături mai puternice, mai sculpturale, stăpânite de un dramatism teatral. Din zona valahă provin mai mult portrete-figură întreagă, precum acela al ciobanului bătrân, purtând toiagul pe umăr, de care este aninată traista, acela al mocanului călare, cu desagii prinși de șaua de lemn sau al soldatului din trupele de vânători de munte, cu întregul echipament. În Transilvania a surprins o compoziție foarte alertă cu doi săteni în strai de sărbătoare, cu pieptarul înflorat, care își strâng mâna și se cinstesc dintr-o sticlă pe care și-o dau de la unul la altul. La Făgăraș l-a fotografiat pe preotul de țară, îmbrăcat în odăjdiile strălucitoare purtate în timpul oficierii slujbei, ieșit în fața bisericii cu sfintele daruri, sau în reverenda neagră de zi cu zi și cu pălărie pe cap. În zona sudică a țării a imortalizat, cu precădere, tipuri feminine, călugărițe, apoi sătence sau orășence în costum popular, țigănci bătrâne sau tinere și pui de țigani, surâzători și vioi, în pofida zdrențelor cu care erau acoperiți.

În timpul drumețiilor sale prin mediul rural, Hoppé a surprins pe clișeele sale imaginea iconică a sătencei românce, așezată în fața porții cu fusul și caierul de lână în mână, preluând, parcă, tema din fotografia etnografică a secolului al XIX-lea practicată de Carol Pop de Szathmari, Theodor Glatz, Carl Koller, Franz Duschek, K.F. Zipser sau Carl Schäffer, de-o parte și de alta a Carpaților.^[xlvii] El merge chiar mai departe pozând în aceeași atitudine plină de robacitate chiar orășence din elită, precum doamna Maria Quitescu, gătită în strai de țărancă, bogat decorat cu fir de argint, mimând, cu șăgălnicie, torsul. Dar ce diferență între concentrarea pe munca ei, pe care o are bunica desculță, cu nepoții nevârstnici alături, jucăuși și curioși a-l vedea de aproape pe fotograf, și doamna ce surâde cu dinții strălucitori ca o actriță de cinema, care nici măcar nu-și privește fusul, fiind mai interesată de felul cum își ascunde sub cătrință picioarele încălțate în pantofii cu toc înalt!

Pe lângă reușitele peisaje citadine, Hoppé a luat și câteva foarte frumoase peisaje naturale, câmpenești, acvatice sau montane care l-au atras prin spectaculozitatea lor. Așa este compoziția intitulată chiar de autor Spre câmpiile nesfârșite în care, plasând linia orizontului foarte jos, ca într-un peisaj culisant olandez din secolul al XVII-lea, punea în valoare un cer foarte bogat în nuanțe de gri, având drept accent, în prim-plan, în dreapta un falnic plop și alți arbori mai scunzi în spatele unei îngrădituri, care orientează privirea spre întinderea pustie, dezolantă, cu doar câteva troițe drept accident. Din aceeași familie face parte Singurătate, Dobrogea, cu o troiță în stânga și, în depărtare, profilată pe câmpul neted, o căsuță albă în mijlocul unui pâlc de copaci - confruntarea vastității naturii cu nimicnicia creației umane într-un eseu fotografic despre copleșitoarea solitudine sugerată de întinderea fără margini a câmpului. Peisajul zonelor deluroase sau montane i-a suscitat fotografii la fel de interesante: un deal molcom din ținutul Herței, cu câțiva brazi pirpirii, aproape scheletici, este încărcat de dramatism, în vreme ce o altă colină străjuită de un brad semeț, având în depărtare piscurile Carpaților învăluite în nori, are o grandoare imanentă. În Deltă a surprins undele line ale Dunării, ce mângâiau malurile abrupte, sau Colonia de cormorani din vegetația bogată a țărmului, ori o impresionantă Pădure centenară de sălcii ce pare mediul potrivit de a ascunde haiduci și a inspira povești romantice de tipul celor scrise de Panait Istrati. O pășune pe un colnic din Transilvania, punctată de trupurile albe ale unor vite cu coarne foarte mari, transmite un sentiment de profundă liniște.

Inechitățile sociale, contrastele despre care-i vorbise regina Maria - pe care le punctase, de altfel, în prefața volumului - și pe care le observase și notase chiar el, de atâtea ori, au fost enunțate și în fotografii. De-o parte se contura viața mizeră a celor de jos, la modul cel mai propriu, de cealaltă nobleța eternă, intangibilă. Chiar dacă, prin educație, avere și relații în lumea celor cu blazon, Hoppé era departe de a fi un socialist și cu atât mai puțin un comunist, critica socială este imanentă în multe cadre ale artistului. Și nu numai în cele făcute în România, acestea fiind primele de acest fel, ci și mai târziu, în suitele de fotografii luate în Anglia, Statele Unite și India.

În lucrarea sa autobiografică din 1945, Hundred Thousand Exposures. The Success of a Photographer, Hoppé a inserat o selecție foarte severă de lucrări din întreaga sa carieră, lungă și bogată. Între acestea se află și portretul delicatei și pioasei tinere măicuțe de la Mănăstirea Țigănești. Dacă din sutele de mii de imagini luate într-o viață plină, unde văzuse și cunoscuse atât de multe somități și imortalizase chipuri interesante, a selectat-o pe anonima călugăriță româncă, arată că autorul prețuia deosebit acest portret. Plasată la mare cinste, în suita unor personalități de marcă ale condeiului, teatrului liric, penelului și eboșoarului, ale căror coperți erau rezervate capetelor încoronate ale Regatului Unit la Marii Britanii, monahia de la Țigănești impresionează prin serenitatea figurii și delicateța mâinii de care atârnă șiragul de mătănii.^[xlviii] În același volum de buzunar, la pagina 130, jos, a fost inclus un peisaj de la Cetatea Făgăraș, un joc de verticale și orizontale ce formau un caroiaj la întâlnirea dintre plopii tineri și supli din prim-plan și liniile grele ale acoperișului și gurilor de tragere ale fortificației din fundal.

Vizita în România a fost un eveniment important în biografia și cariera lui Hoppé, debutul unor lungi peregrinări în ținuturi îndepărtate pentru a aduna iconografia destinată albumelor monografice naționale publicate în seria Orbis Terrarum a editurii Wasmuth din Berlin.^[xlix] În autobiografie, artistul preciza: "Cea mai lungă excursie a mea în străinătate a fost în România, care a dus la publicarea cărții In Gipsy Camp and Royal Palace"^[l]. Din această afirmație, făcută la 22 de ani distanță și sub vălul amintirii, se poate înțelege cât de însemnat a fost acest prim voiaj de mai lungă durată într-o țară străină, pentru că, dacă am compara cu deplasările sale ulterioare, în special cu cele 11 luni petrecute cutreierând America peste exact trei ani^[li], cea din România ar fi una dintre cele mai scurte. Dar rezultatul ei, impactul vizual, noutatea pe care i-o putea oferi o țară încă rurală, cu un peisaj superb dar dominată de enorme contraste între pauperism și opulență, între mizerie și lux exorbitant, între hora simplă, de țară, la muzică de scripcă, și fastul ceremoniilor militare cu fanfară tunătoare, îl marcaseră profund pe Hoppé, umbrind celelalte deplasări în afara Angliei.

În toamna anului 1923, în periodicul The Observer apărea o notă în care, sub titlul 1200 Miles Through Roumania. Mr. Hoppé's Interesting Trump^[lii], erau date informații despre vizita fotografului în țara noastră, anunțându-se și pregătirea unei cărți care avea să apară în primăvara următoare și care purta titlul provizoriu de Unknown Roumania.

Cu acea ocazie i-a fost luat un scurt interviu în care artistul a lăudat țara și oamenii ei, arătându-și optimismul față de viitorul ei strălucit, chiar dacă, în acel moment, circulau anumite zvonuri privind acte de corupție și de terorism:

Volumul său memorialistic, intitulat atât de inspirat și elocvent pentru mediile atât de diferite pe care le-a frecventat autorul, In Gipsy Camp and Royal Palace, a văzut lumina tiparului în 1924, la editura Methuen & Co. din Londra. A fost ilustrat cu 32 de fotografii. Dar portofoliul de fotografii al lui Hoppé era mult mai mare, el intenționând, probabil, să publice un album bogat ilustrat pe care, din cauza comenzilor ce i-au sosit în următorii ani de la Wasmuth Verlag din Berlin pentru a colabora la colecția Orbis Terrarum, nu l-a mai putut duce la bun sfârșit.

Pe lângă planșele fotografice, cartea era înnobilată cu mai multe vignete plasate la început și sfârșit de capitol, semnate cu inițiala B, de la Bold, un amic al autorului care s-a ocupat de grafica volumului. Este vorba de mici peisaje, de monumente, straie țărănești, vase de ceramică și donițe de lemn, instrumente muzicale tradiționale (caval, nai, bucium, cimpoi) și câteva compoziții mai complexe, de mici dimensiuni. Chiar dacă, poate, aceste imagini în peniță au fost finisate sau stilizate de Bold, baza de la care acesta a pornit au reprezentat-o, desigur, schițele fugare executate de însuși Hoppé, care, având și aplicație pentru plastică, desena frecvent în carnetul său, așa cum menționează adesea în notele sale de drum.

Spre a face reclamă volumului și a contribui la mai buna cunoaștere a României în Anglia, în chiar anul apariției, 1924, a organizat o expoziție de cultură și civilizație tradițională românească în marele și elegantul său atelier din South Kensington.^[liii] Expoziția s-a decis a fi numită "Romanian Arts and Crafts". Obiectele ce urmau a fi prezentate în mai multe camere trebuiau să fie aduse de la muzee din România: mobilier, ceramică, țesături, crestături în lemn, icoane, ustensile casnice etc. Într-o altă sală aveau să fie panotate fotografiile cu tematică românească ale maestrului. Vaporul cu piesele de muzeu a avut mare întârziere, iar evenimentul părea compromis. Doar că, în ultimul moment, Hoppé a apelat la prietenii săi români sau la britanicii posesori de colecții și a putut amenaja spațiul cu piese etnografice de la aceștia, astfel că expoziția a fost deschisă la timp.^[liv] Din comitetul de organizare au făcut parte Emma Asquith, soțiile miniștrilor Nicolae Titulescu, Take Ionescu, a consulului general Marcu Beza și văduva romancierului Bram Stoker, autorul celebrului roman Dracula. Doamnele din înalta societate au dorit să-i pozeze artistului în straie de sătence, în mediul agreabil al studioului amenajat ca un interior țărănesc. Expoziția a fost vernisată de Nicolae Titulescu și, cu acea ocazie, a avut loc o seară culturală românească: folcloristul și filologul Moses Gaster a conferențiat despre folclor, violonistul Nicolae Buică a interpretat melodii tradiționale și l-a acompaniat pe cântărețul Constantin Stroescu. Organizarea expoziției a coincis cu vizita la Londra a regelui Ferdinand și a reginei Maria. În jurnalul suveranei nu se găsește, însă, nicio referire la acest eveniment deși în notele disparate ale fotografului apare o informație punctuală despre vizita ei în sălile de expunere, însoțită de ducele și ducesa de York, viitorul rege George al VI-lea și regina Elizabeth - ce-i pozaseră maestrului și urmau să-i pozeze, din nou, în calitate de monarhi. Acolo a avut loc și o întâmplare amuzantă: fotograful își pregătise fiica de patru ani, Muriel, să se poarte cuviincios și să nu pună întrebări ori să facă gesturi nepotrivite la sosirea vizitatoarei. Însă, când a văzut-o pe oaspetea cu sânge albastru, micuța s-a adresat, plină de naivă uimire, mamei aflate în preajmă: "O, mami, și-a pierdut coroana!" Ca orice copil de vârsta ei, hrănit cu basme în care prințesele și reginele trebuiau să poarte mereu hlamida și coroana, micuța nu putea pricepe de ce vizitatoarea nu o avea pe cap pe a ei dacă era chiar regină. La care suverana, cu scânteietoarea prezență de spirit ce o caracteriza și cu care adesea salvase multe situații penibile, a răspuns, râzând: "Am lăsat-o acasă, dragă, știi, era prea grea"^[lv]. În volumul său memorialistic, artistul menționa că, vizitând expoziția din Casa Millais, regina și-a amintit că, în copilărie, pozase în acest loc pentru un portret, în fața lui John Everett Millais.^[lvi]

Artistul, care a făcut atât de importante servicii României și familiei regale prin fotografiile și publicațiile sale, a fost distins cu o decorație. În notele sale apare mențiunea despre aceasta fără a se preciza despre ce ordin era vorba. Distincția, care desigur îl măgulea, i-a pricinuit, însă, unele neplăceri. Necunoscând procedurile în vigoare în privința distincțiilor străine și faptul că trebuia să primească aviz din partea Ministerului de Externe al Mari Britanii spre a o purta, a arborat-o de câteva ori, în public, până ce i s-a atras atenția că așa ceva nu se cuvenea și au trebuit să fie solicitate aprobările necesare:

Hoppé a valorificat și ulterior materialul românesc, atât cel scris, cât și cel fotografic. Impresiile de la vizitele la castelele Pelișor, Peleș și Bran le-a relatat, în 1926, în revista The Spur, preluând fragmente din volumul memorialistic și mai multe imagini, edite și inedite.^[lviii] Exact în acea perioadă, regina Maria întreprindea gloriosul ei turneu prin Statele Unite ale Americii^[lix], iar legenda la portretul suveranei preciza acest fapt. Fotografii ale artistului au ilustrat un articol intitulat What Roumania Means to its Queen, publicat de suverană în periodicul Woman^[lx] la începutul anului, când era programată vizita sa americană, fapt ce denotă o strânsă colaborare între talentatul fotograf și gazda sa cu sânge albastru. Paginarea era foarte inspirată: lângă titlu era așezat un portret al regiei, sub care era inserată o duioasă maternitate sub trăsăturile unei tinere țigănci, surâzătoare, cu un copilaș în brațe; dedesubt, în chenare decorative, erau trei imagini cu Palatul Mogoșoaia văzut de sub arcada turnului de poartă, Castelul Peleș printre brazi și o terasă a aceleiași reședințe regale de vară. Pe pagina următoare apărea o țărancă la câmp, purtând o sarcină de verdeață în furca de pe umăr, un bragagiu ambulant tătar, portretul principesei Ileana în veșminte albe pe pajiștea de la Peleș, și încă două portrete ale reginei Maria, în straie țărănești, pe terasa sau în camerele Castelului Bran.

În numărul din iulie 1929 al revistei The Cunarder a fost publicat articolul An Eastern Pilgrimage^[lxi] în care, pe lângă textul în care își descria impresiile de călătorie și frumusețea bisericii metropolitane de la Curtea de Argeș, se aflau și câteva fotografii cu acest monument ecleziastic, un portret al reginei Maria și profilul umbrit al monahului de la acel lăcaș, despre care deja am vorbit mai sus. În arhiva fotografului se mai află o pagină dintr-o revistă neidentificată, cu un articol intitulat In Far Roumania semnat de el și cu două imagini din portofoliul românesc.^[lxii] Tot acolo se mai află și câteva dactilograme cu însemnări olografe ale unei serii de articole în pregătire, intitulate generic The Land Beyond the Mountains^[lxiii], cu versiuni în limba germană, Das land Hiner dem Bergen^[lxiv], despre care nu se știe dacă au fost vreodată tipărite, dar din care au fost folosite substanțiale extrase în memorialul dedicat României.

Există multe similitudini între opera lui Hoppé și aceea, mult mai vastă în zona peisagistică și turistică, a confratelui Kurt Hielscher (1881-1948). Poate fi făcută chiar o paralelă între creația celor doi, care, se pare, se cunoșteau și chiar comunicau. Unii cercetători au avansat ideea că Hoppé s-ar fi inspirat de la modelul colegului său atunci când a elaborat Picturesque Great Britain, în 1926.^[lxv] Fără a lăsa a se înțelege că ar avea cunoștință de primatul fotografului britanic, o autoare pretindea, acum câțiva ani, că Hielscher "pe la 1930, a fost primul care a cercetat România proaspăt devenită mare, privind prin obiectivul său natura, clădirile și oamenii".^[lxvi] Ce-i drept, Hielscher a stat mai multă vreme la noi, a avut susținere materială locală și a publicat un album de mari dimensiuni - dar necomentat (exceptând prefața lui Octavian Goga) - comparat cu memorialul cu dimensiuni reduse al lui Hoppé. Albumul lui Hielscher, Romania^[lxvii], din 1933, chiar dacă era mult mai amplu, mai complet și mai diversificat ca subiecte, apărea, totuși, la distanță de nouă ani după volumul lui Hoppé, în colecția "Orbis Terrarum", unde fuseseră editate și albumele cu tematică americană sau englezească ale confratelui britanic. Dacă opera lui Hoppé, în toată complexitatea ei, a rămas lungă vreme necunoscută, totuși, publicațiile sale - albumele, cărțile, articolele și ilustrațiile din periodice - puteau fi consultate în biblioteci și astfel primatul tematic și valoarea creației românești puteau fi adjudecate, în mod incontestabil, în patrimoniul mondial.

Exceptând momentele când s-a aflat în grija unuia sau altuia dintre infatuații prefecți sau a altor oficialități serviabile, E.O. Hoppé a descoperit aproape de unul singur țara datorită micilor sale accidente și aventuri, a intrat în dialog cu oameni de toate categoriile, a aflat detalii deosebite, a pătruns în mod admirabil spiritul și mentalitatea locală, în ansamblu și în particular, atât în mediul rural, cât și în cel urban. Observa, nota, desena și fotografia cu aparatul său de buzunar. S-a înțeles cu toată lumea și toată lumea l-a înțeles și l-a ajutat, deși era străin!

Rod al unei fructuoase colaborări dintre Curatorial Assistance și Institutul de Istoria Artei "G. Oprescu", în 2019, a fost organizată, în București, prima expoziție cu fotografiile românești ale lui Hoppé, fiindu-i astfel făcut cunoscut publicului local acest fabulos tezaur iconografic. Intitulată "Portretul unei țări. România Mare în fotografiile lui Hoppé, 1923", expoziția a fost deschisă la Galeria Theodor Pallady a Bibliotecii Academiei Române (21 mai - 20 iunie 2019)^[lxviii] și apoi itinerată la Muzeul Civilizației Urbane a Brașovului (25 octombrie 2019 - 15 februarie 2020) și la Muzeul Național Cotroceni, la începutul anului următor (30 ianuarie - 1 martie 2020), fiind însoțită de un catalog bine ilustrat.^[lxix]

În 1923, E.O. Hoppé a realizat primul și cel mai veridic portret fotografic de țară - portretul României Mari -, lăsând o moștenire iconografică de valoare perenă.^[lxx] Notele sale de voiaj revelă, după un secol, admirația și dragostea pe care i le-au suscitat călătorului britanic plaiurile românești și locuitorii lor. În cartea sa, Hoppé a făcut o prezentare monografică a României: istorie, geografie, etnografie, urbanism, literatură cultă și folclor, eresuri și proverbe, toate oferind o imagine completă și complexă asupra unei țări încă necunoscute de contemporani. După cum s-a precizat deja, se documentase foarte serios înainte de a începe vizita și beneficiase de sfaturile unor experți în materie, așa că nici un aspect al vieții românești, cotidiene, materiale, culturale și spirituale nu-i era străin și venise pregătit să se convingă de veridicitatea materialelor studiate și să adeverească, prin fotografie și note, ceea ce era deja pregătit să găsească. Dar contactul, pe viu, cu țara și cu oamenii săi, a fost mult mai recompensant decât, poate, se așteptase. Bogatul portofoliu de imagini imortalizate pe clișeu și în vorbe alese o demonstrează cu prisosință.

În Hoppé, România Mare și-a găsit un mare prieten și un mare promotor.

(Adrian-Silvan Ionescu)

Citiți un fragment din această carte aici.