Prăbușirea casei Usher și alte povestiri - Edgar Allan Poe, Editura Polirom, 2018
traducere din limba engleză de Liviu Cotrău
Boala de care suferea lady Madeline făcuse multă vreme de ocară dibăcia doctorilor. O îndărătnică stare de nepăsare la tot și toate, o treptată istovire a ființei și, pe lângă acestea, niște repetate, dar trecătoare, căderi în stare cataleptică, iată cum suna neobișnuitul diagnostic. Până acum ținuse piept cu tărie atacurilor bolii și nu consimțise încă să cadă la pat. Târziu însă, chiar în seara sosirii mele în casa Usher, a fost doborâtă (precum mi-a povestit în timpul nopții fratele ei, în prada unui neastâmpăr de nedescris) de puterea nimicitoare a bolii, și am înțeles că apariția ei de o clipă în raza privirii mele va fi poate și cea din urmă pe care o dobândisem, că niciodată nu voi mai vedea pe lady Madeline, cel puțin cât va mai fi încă în viață.
În cele câteva zile care au urmat, numele ei n-a mai fost rostit nici de Usher, nici de mine. Și în tot acest răstimp m-am străduit în fel și chip să ușurez tristețea prietenului meu. Pictam și citeam împreună, sau ascultam, ca prin vis, straniile improvizații ale ghitarei lui atât de grăitoare. Și astfel, pe măsură ce o apropiere mai strânsă, din ce în ce mai strânsă, mă găzduia, tot mai fără de opreliști, în tainițele sufletului său, mi-am dat seama, cu o amărăciune tot mai întețită, de zădărnicia tuturor încercărilor mele de a reînsufleți o minte din care întunericul, ca și cum ar fi izvorât din ea, revărsa peste întregul univers moral și fizic un funebru și necontenit șuvoi de tristețe.
Observăm aici granița incertă dintre viață și moarte. Boala Madelinei nu este doar fizică, ci pare o disoluție a voinței, o "nepăsare" care prefigurează izolarea totală a casei. Tristețea lui Usher nu este o supărare obișnuită, ci o forță, ca un fum negru care murdărește tot ce atinge. Oricât de mult ar încerca naratorul să-l ajute, lumina sa e prea mică pentru a alunga întunericul care pare să izvorască chiar din zidurile casei și din inima lui Roderick.
Am să păstrez de-a pururi în gând amintirea orelor solemne pe care le-am petrecut singur cu stăpânul casei Usher. Dar aș da greș, cu toate acestea, dacă aș încerca să exprim caracterul exact al preocupărilor și cercetărilor în care mă atrăgea, arătându-mi calea. Clocotul de idei al unui spirit în fierbere maladivă răsfrângea o lumină de pucioasă asupra tuturor lucrurilor. Lungile și jalnicele lui cântece funebre îmi vor suna veșnic în auz. Cu durere mi-amintesc printre altele de o anumită stranie variantă, o amplificare a ciudatei arii din ultimul vals al lui Weber. Cât despre picturile cărora trudnica lui fantezie le da viață, și care, cu fiece atingere de penel, ajungeau treptat la o formă vagă ce mă cutremura și-mi da fiori, căci mă cutremuram fără să știu de ce, despre aceste picturi (atât de vii, încât imaginile lor îmi stau și azi dinaintea ochilor), zadarnic aș încerca să fac altceva decât o descriere foarte trunchiată care să poată fi oglindită de cuvântul scris. Prin simplitatea absolută a desenelor sale, prin sobrietatea lor, se impuneau și subjugau luare-amintea. Dacă vreodată un muritor a putut să picteze o idee, acest muritor a fost Roderick Usher. Pentru mine cel puțin, în împrejurările ce mă înconjurau, din abstracțiile pure pe care acest ipohondru se întrecea să le arunce pe pânză se desprindea o spaimă cutremurătoare și de nesuferit, a cărei amenințare nu am simțit-o nici în fața reveriilor, strălucite desigur, dar prea concrete, ale lui Fuseli.
Există însă, printre concepțiile fantasmagorice ale amicului meu, și una care nu e atât de închinată spiritului de abstracție, și care, deși cu sfială, poate fi totuși schițată și redată în cuvinte. Era o pânză mică, înfățișând lăuntrul unui cavou sau al unei galerii dreptunghiulare și nesfârșit de lungi, cu ziduri joase, netede, albe, fără de podoabe, fără noimă. Anumite amănunte secundare ale desenului dădeau a înțelege că această galerie se găsea la o foarte mare adâncime în pământ. Nu se zărea nicăieri nici o ieșire în toată această vastă întindere. Nu se zărea nicăieri nici o faclă sau vreun alt izvor de lumină artificială, și, cu toate acestea, un puhoi de raze orbitoare se rostogolea de la un capăt la altul, scăldând totul într-o splendoare spectrală și de neînțeles.
Usher nu pictează realitatea, capacitatea sa de a vizualiza ideea pură a spaimei apropiindu-l de nebunie; el vede dincolo de vălul lumii materiale. Imaginea cavoului iluminat din interior, fără o sursă de lumină, este o metaforă pentru mintea sa: un spațiu închis, dar bântuit de o claritate morbidă, insuportabilă.
Am mai vorbit de starea bolnăvicioasă a nervului său acustic, din a cărei pricină bolnavul nu putea suferi nici un fel de muzică, afară doar de anumite acorduri ale instrumentelor cu coarde. Poate că tocmai îngustele fruntarii între care singur se limitase pe ghitară au dat naștere, în mare măsură, caracterului fantastic al improvizațiilor sale. Dar nu tot astfel poate fi lămurită ușurința înflăcărată cu care își compunea ale sale impromptus. Toate acestea trebuie să fi fost, și chiar erau, atât în sunete, cât și în cuvintele straniilor sale fantezii muzicale (căci nu arareori se acompania, potrivind muzicii cuvinte improvizate și rimate), erau rodul acelei intense reculegeri și concentrări mentale ce nu se manifestă, așa cum am mai spus, decât în anumite clipe de supremă concentrare intelectuală, dobândită prin mijloace artificiale. Mi-am adus foarte ușor aminte de cuvintele uneia din rapsodiile sale. Poate atunci când mi-a arătat-o mi s-a întipărit mai adânc în minte, pentru că în înțelesul ascuns și tainic al acestei opere mi s-a părut a descoperi, pentru prima oară, că Usher era conștient de starea sa, presimțea că măreața lui inteligență se clătina pe tronul său. Aceste versuri, care fuseseră intitulate Palatul bântuit de strigoi, sunau aproape așa cum urmează:
Cea mai mare tragedie: Usher știe că înnebunește. Nu este un nebun fericit, ci unul care își privește propria minte cum alunecă, ca și cum ar sta pe marginea unei prăpastii și ar privi în jos.
I
Într-o verde-a noastră vale
Gazdă îngerilor buni, -
Nălța turnuri triumfale
Un palat, în timpi străbuni.
Pe-ale Gândului meleaguri
Se-ardica stăpânitor,
Peste mai semețe praguri
N-au mai dat heruvii zbor.
II
Mândre flamuri de-aur, sute,
Fâlfâie pe ziduri, sus.
(Toate-acestea, petrecute
De demult, - demult s-au dus.)
Gingașe zefiruri, treze,
Care-n zi s-au legănat,
Printre pale metereze
Duc parfum într-aripat.
III
Prin ferestre, cei în vale
Călători, puteau zări,
Prinse-n ritmuri muzicale
De lăută, Umbre vii,
Iar pe-un tron, în plină slavă
Stând cel în porfir născut,
În mărirea lui grozavă,
Gândul, crai pe-acest ținut.
IV
Numai perle și rubine
E-al palatului portal,
Și prin el, iată că vine
Scânteind, val după val,
A Ecourilor ceață
Ca să cânte-n viers și-n grai
Cu o voce minunată,
Duhul marelui lor crai.
V
Dar strigoi cerniți, - prădalnic
Iureș dau puterii Lui!
Plângeți, vai! Soarele falnic
Nu-i mai luce Craiului!
Iar în preajma casei, Faima,
Care-n purpură-nflorea,
Azi e-un basm umbrit de spaimă
Moartei vremi, de-a pururea.
Odată cu strigoii vine și pierderea rațiunii. Gândurile sale îi invadează palatul. "Soarele care nu mai luce" reprezintă pierderea speranței și a clarității divine. Tronul rațiunii a fost părăsit.
VI
Azi drumeții-acelor locuri
Prin ferestre roșii, văd
Spectrii-n năzdrăvane jocuri
Duși pe muzică de prăpăd,
Și-n portal, puhoi de jale,
Gloate ce c-un hohot hâd
Ne-ncetat își taie cale,
Dar pe veci nu mai surâd.
Mi-aduc bine aminte că sugestiile ce se desprind din acest poem mi-au trezit în minte o înlănțuire de idei din care am reținut o părere a lui Usher. O citez aici nu atât pentru noutatea ei (fiindcă au mai gândit-o și alții), dar mai ales pentru tăria cu care el a susținut-o. Această părere, în general, nu cuprindea altceva decât credința în sensibilitatea tuturor ființelor vegetale. Dar în vălmășagul fanteziei lui bolnave, ideea căpătase un caracter și mai cutezător, încălcând, cu anumite condiții, și împărăția regnului mineral. Mi-e cu neputință să redau în cuvinte toată amploarea și toată fanatica seriozitate a convingerii sale. Credința lui pornea totuși (așa cum am mai dat a înțelege) de la pietrele sure ale leagănului său strămoșesc. Condițiile acestei simțiri, credea el, se găseau în chiar întocmirea acestor pietre, în regula rânduielii lor, ca și în mușchiul bogat ce le acoperea, precum și în arborii gârboviți dimprejur, iar mai presus de toate, în neclintita și îndelungata statornicie a acestei alcătuiri, înmulțită prin oglindirea ei în liniștele ape ale heleșteului. Dovada - dovada acestei simțiri - se poate vedea, zicea el (și tresăream când îmi vorbea în acest fel), în treptata dar sigura condensare în jurul apelor și al zidurilor a unei anumite atmosfere, și care era numai a lor. Urmările, adăugă, se puteau desluși în tăcuta dar nefasta și cumplita înrâurire care de veacuri plămădise destinele familiei sale, și care îl durase pe el așa cum îl văd acum, așa cum și era. Astfel de păreri n-au nevoie de comentarii, și nici n-am să le comentez.
Nu doar ereditatea îi condamnă pe cei din neamul Usher, ci însăși geografia locului, aerul greu și "atmosfera" proprie a domeniului, care acționează ca o entitate vie, devoratoare.
