Jocurile foamei - Suzanne Collins, Editura Nemira Junior, 2009
Traducere din limba engleză de Ana-Veronica Mircea
Seria Jocurile foamei a avut un efect foarte mare asupra mea. M-a făcut și încă mă face să văd lucrurile diferit de fiecare dată când o recitesc.
Regulile Jocurilor sunt simple. Ca pedeapsă pentru rebeliune, fiecare dintre cele douăsprezece districte trebuie să trimită doi participanți, un băiat și o fată, numiți tributuri. Cei douăzeci și patru sunt închiși într-o arenă imensă, în aer liber, care poate adăposti orice, de la un deșert arzător până la un pustiu înghețat.
Vreme de mai multe săptămâni, competitorii se luptă pe viață și pe moarte. Tributul care rămâne în viață câștigă.
Copiii sunt luați din districtele noastre și obligați să se ucidă unii pe alții în timp ce noi îi privim - astfel ne reamintește Capitoliul că suntem întru totul la mila lui. Și ce puține șanse am avea să supraviețuim unei alte rebeliuni. Indiferent ce cuvinte ar folosi, adevăratul mesaj e clar. "Uitați-vă cum vă luăm copiii și cum îi sacrificăm fără să puteți face nimic. Dacă ridicați un singur deget, vă distrugem până la unul. Așa cum am făcut cu Districtul 13."
Pentru ca totul să fie umilitor și dureros deopotrivă, Capitoliul ne cere să considerăm Jocurile Foamei o festivitate, un eveniment sportiv în care districtele se înfruntă unul pe altul. Tributul rămas în viață se întoarce acasă, unde i se oferă o viață ușoară, iar districtul său are parte de o ploaie de recompense, constând, într-o foarte mare măsură, din produse alimentare. În anul respectiv, Capitoliul îi oferă în dar districtului câștigător cereale și ulei, ba chiar și delicatese, cum ar fi zahărul, în vreme ce noi, ceilalți, ne luptăm cu foametea.
.....
- Ei, bravo! izbucnește Effie Trinket. Ăsta e spiritul Jocurilor! E încântată că are în sfârșit un district unde există un strop de acțiune. Cum te cheamă?
Înghit cu greutate.
- Katniss Everdeen, răspund.
- Cealaltă e sora ta, pariez pe asta până la ultimul bănuț. Nu vrem să ne fure ea toată gloria, nu-i așa? Haideți. Toată lumea! Să-i oferim o rundă de aplauze bogate noului nostru tribut! ciripește Effie Trinket.
Spre meritul etern al oamenilor din Districtul 12, nimeni nu bate din palme. Nici măcar cei cu biletele de pariuri, cei care nu au sentimente de milă. Poate fiindcă mă știu din Vatră sau îl cunoșteau pe tata sau poate au întâlnit-o vreodată pe Prim, pe care nu ai cum să n-o-ndrăgești. Așa că, în loc să primesc aplauze, stau acolo nemișcată, în timp ce ei iau parte la cea mai curajoasă formă de împotrivire de care sunt în stare. Tăcerea. Care spune că nu suntem de acord. Nu iertăm. Toate astea sunt greșite.
Pe urmă se întâmplă ceva neașteptat. Cel puțin eu nu mă așteptam, fiindcă până acum nimeni din Districtul 12 nu a dat vreun semn că m-ar aprecia. Dar, când am ieșit în față, luând locul lui Prim, s-a petrecut o schimbare și se pare că, brusc, am devenit o persoană îndrăgită. Mai întâi un om, apoi un altul, apoi aproape fiecare suflet din mulțime își duce la buze cele trei degete din mijloc ale mâinii stângi, pe care o întinde apoi spre mine. E un gest vechi, rar folosit în districtul nostru, pe care-l vezi uneori la înmormântări, înseamnă recunoștință, înseamnă admirație, înseamnă a-ți lua rămas-bun de la cineva pe care-l iubești.
Această scenă este preferata mea din toată cartea. Nu doar că este o scenă importantă pentru că districtul se revoltă, este și momentul în care Katniss își dă seama că s-a subestimat. Acela este momentul în care își dă seama că nu a avut o influență pozitivă doar asupra familiei sale.
...
Și următorul meu oaspete e unul neașteptat. Madge vine întins la mine. Nu e înlăcrimată sau evazivă, dar în tonul vocii ei e o insistență care mă surprinde.
- Te lasă să porți în arenă ceva din districtul tău. Ceva care să-ți amintească de casă. Vrei să porți asta?
Îmi întinde broșa rotundă, de aur, pe care o avea prinsă mai devreme de rochie. Atunci nu-i dădusem prea multă importanță, dar acum văd că e o mică pasăre în zbor.
- Broșa ta? întreb.
Să port un simbol al districtului e aproape ultimul lucru care mi-ar fi putut trece prin minte.
- Uite, ți-o agăț de rochie, e bine? Madge nu așteaptă răspuns, se apleacă și prinde pasărea de rochia mea. Promiți c-o s-o porți în arenă, Katniss? mă întreabă ea. Promiți?
- Da, îi răspund.
Broșa are un trecut interesant. Mătușa lui Madge este Maysilee Donner, tribut în jocurile lui Haymitch. În filme, Madge nu apare. Acest dar mi se pare foarte important, așa că sunt de părere că Madge își merita locul în film.
...
În ultima clipă, îmi aduc aminte de mica broșă de aur a lui Madge. O privesc cu atenție pentru prima oară. E ca și cum cineva ar fi făurit o pasăre minusculă de aur, fixând apoi un inel în jurul ei. Pasărea atinge inelul numai cu vârfurile aripilor. O recunosc pe neașteptate. E o gaiță-zeflemitoare.
Sunt păsări amuzante și te duc cu gândul la o palmă peste fața Capitoliului. În timpul rebeliunii, Capitoliul a crescut o serie de animale modificate genetic, folosite ca arme. Erau cunoscute, în general, sub numele de mutanți și uneori li se spunea, mai scurt, anți. Unul dintre aceștia era o pasăre deosebită, numită gaiță-limbută, care avea capacitatea de a memora și de a reproduce o întreagă conversație purtată de oameni. Erau păsări dresate să se întoarcă acasă, o specie alcătuită în exclusivitate din masculi, și li s-a dat drumul în zone unde se știa că se ascund dușmanii Capitoliului. După ce memorau discuții, zburau înapoi, la centre, pentru ca acestea să fie înregistrate. Oamenii au avut nevoie de ceva timp ca să-și dea seama ce se întâmpla în districte și cum erau înregistrate discuțiile între patru ochi. Pe urmă, bineînțeles că rebelii i-au oferit Capitoliului un șir nesfârșit de minciuni și totul s-a transformat într-o farsă. Așa că toate centrele au fost închise și păsările au fost abandonate, pentru a muri în sălbăticie.
Numai că n-au murit. Masculii de gaiță-limbută s-au împerecheat în schimb cu femele de sturz-zeflemitor, dând naștere unei specii cu totul noi de zburătoare, care puteau reproduce atât trilurile păsărilor, cât și cântecele oamenilor, își pierduseră abilitatea de a pronunța cuvinte, dar încă mai puteau să mimeze o serie de sunete vocale umane, de la cele înalte ale cântecului unui copil până la tonurile grave ale unei voci bărbătești. Și puteau memora cântece. Nu doar câteva note, ci cântece întregi, cu multe versuri, dacă aveai răbdare să cânți pentru ele și dacă le plăcea vocea ta.
Aceste păsări sunt folosite de către oamenii din districte și pentru a comunica prin cântece. În timpul jocurilor, Katniss folosește în acest scop cântecele gaițelor, dar ideea nu este a ei, ceea e mă face să cred că în Districtul 12 nu se practica o astfel de comunicare.
...
- Atunci să ne întoarcem la acel moment al extragerii când a fost strigat numele surorii tale, spune Caesar. Acum e mai calm. Și când te-ai oferit voluntar. Poți să ne povestești despre ea?
Nu. Nu, nu tuturor. Dar poate lui Cinna. Cred că tristețea de pe chipul lui nu există doar în imaginația mea.
- O cheamă Prim. N-are decât doisprezece ani. Și o iubesc mai mult decât orice pe lume.
Acum, aici, în Piața Orașului, ai putea auzi un ac căzând.
- Ce ți-a spus? După extragere? întreabă Caesar.
Fii sinceră. Fii sinceră. Înghit cu greutate.
- Mi-a spus să mă străduiesc din toate puterile să câștig.
Spectatorii stau neclintiți, agățându-se de fiecare dintre cuvintele mele.
- Și ce i-ai răspuns? mă întreabă Caesar, cu blândețe.
Însă, în loc de căldură, îmi simt trupul cuprins de o înțepeneală de gheață. Mușchii mi se încordează, așa cum mi se întâmplă înainte de a ucide o pradă. Când vorbesc, vocea pare să-mi fi coborât cu o octavă.
- Am jurat c-o voi face.
Katniss chiar nu își dă seama cât de mult își sperie competitorii. De obicei, Districtul 12 nu are competitori puternici. Copiii nu sunt pregătiți. În schimb, Katniss este pregătită. A fost singura voluntară din ultimii ani în districtul ei, și a luat cel mai mare punctaj la evaluarea dinaintea jocului. Voluntarii din districtele mai bogate (care erau câștigători de obicei) nu au putut să îi întreacă punctajul chiar și după anii întregi de pregătiri. Pentru ei, a câștiga înseamnă onoare și faimă. Pentru Katniss, a câștiga înseamnă întoarcerea la mama și sora ei. Cred că acest lucru o motivează mult mai mult decât alte tributuri.
...
- Vrei să stăm de vorbă, Katniss? mă întreabă Cinna.
Scutur din cap, dar, după o clipă, întind mâna spre el. Cinna mi-o cuprinde într-ale lui. Și rămânem așa până când o voce plăcută de femeie anunță că e timpul să ne pregătim pentru lansare.
Cu degetele încă încleștate de una dintre mâinile lui Cinna, mă îndrept spre o placă rotundă de metal, pe care pășesc.
- Nu uita ce ți-a spus Haymitch. Fugi, caută apă. Restul o să vină de la sine, mă sfătuiește el.
Dau din cap.
- Și ține minte asta. Nu îmi este permis să pariez, dar, dacă aș putea, aș miza pe tine.
- Sincer? șoptesc.
- Sincer, spune Cinna. Se apleacă și mă sărută pe frunte. Baftă, fată din foc.
Pe urmă în jurul meu coboară un cilindru din sticlă, desfăcându-ne mâinile, despărțindu-l de mine. Se lovește ușor cu degetele sub bărbie. Capul sus. Îmi înalț bărbia și stau cât mai dreaptă cu putință. Cilindrul începe să se ridice. Pentru vreo cincisprezece secunde, sunt în întuneric și simt placa de metal împingându-mă în afara cilindrului, în aer liber. Pentru o clipă, ochii îmi sunt orbiți de strălucirea puternică a soarelui și nu sunt conștientă decât de vântul care suflă cu putere, purtând mireasma dătătoare de speranță a pinilor.
Pe urmă aud tunând în jurul meu vocea lui Claudius Templesmith, crainicul devenit o legendă.
- Doamnelor și domnilor, începe cea de-a Șaptezeci și Patra Ediție a Jocurilor Foamei!
Jocurile vă vor face să vă întrebați dacă gândiți la fel ca cetățenii Capitoliului, fiindcă există o linie fină între divertisment și cruzime. Sper că vă veți da seama cine este adevăratul inamic...
