Viața într-un acvariu - Len Vlahos, Editura Young Art, 2018
traducere din limba engleză de Andreea Caleman
Primele 10 pagini ale romanului sunt surprinzătoare și acesta te atrage imediat prin ideea neobișnuită care stă la baza poveștii. Situația prezentată este șocantă, dar scrisă cu un umor subtil care echilibrează tensiunea și face lectura plăcută. Vocea naratorului este sinceră, ușor ironică și foarte autentică, ceea ce te ajută să te apropii rapid de el.
Se simte încă de la început că povestea va fi una emoționantă, centrată pe familie și pe legături puternice, dar și pe alegeri dificile. Atmosfera combină sensibilitatea cu un aer de mister, iar curiozitatea crește natural pe măsură ce acțiunea se conturează.
Jackie Stone își iubea tatăl. Tare mult îl mai iubea.
Își lipise o poză a tatălui ei, Jared, în interiorul dulapului de la școală. Era un selfie recent înfățișându‑i pe ei doi într‑un telescaun. De sub căciula lui Jackie scăpaseră șuvițe blonde, care însă nu reușeau să‑i ascundă zâmbetul larg. Ori de câte ori ziua lua o întorsătură proastă, ceea ce lui Jackie i se întâmpla destul de des, privea fotografia. Vederea ei devenise un soi de plasă de siguranță.
În zilele în care tatăl lui Jackie nu se afla în Salem, unde își făcea datoria ca membru în Adunarea Legislativă a statului Oregon, îl găsea baricadat în biroul său. Jackie îl bănuia că nu muncește, ci mai degrabă se joacă pe consola Wii. Bucuria pe care o simțea tatăl ei când reușea să‑l bată pe Tiger Woods la propriul joc, fie și pe un teren virtual de golf, o făcea să‑l iubească și mai tare. În tot cazul, știa că nu trebuie să‑l întrerupă când ușa biroului este închisă.
Joile însă erau altă poveste. Joia era rândul tatălui ei să rezolve treburile casei - fă-cea cumpărături, se ducea la poștă, lua rufele de la curățătorie - după care mergea la sală. Revenit acasă, își lepăda la ușă sacul cu echipamentul transpirat, urca scările câte două și se așeza alături de Jackie pe treapta cea mai de sus. Stăteau puțin de vorbă, luau cina în familie, alături de mama și sora lui Jackie, apoi se cuibăreau pe canapea și se uitau la televizor, sărind de la un post la altul. Ea și tatăl ei numeau asta "seara întâlnirii tată - fiică" și pentru Jackie, acesta era momentul preferat al săptămânii.
Chiar și la cincisprezece ani, când își sprijinea capul de umărul tatălui ei, Jackie simțea o căldură, o siguranță și o pace pe care nu le găsea nicăieri altundeva. Și știa că și el simțea același lucru. Dar în această seară așteptarea se dovedea interminabilă.
Tatăl ei întârzia.
* * *
Jared Stone era mândru de creierul lui. Tare mândru mai era.
Sigur, erau momente - monotonia navetei de fiecare seară, ultimele lovituri ale unei partide de baseball cu rezultatul deja evident, liniștea oferită de serviciul religios neschimbat din fiecare săptămână - când acesta părea să se deconecteze, ca și cum ar fi trecut pe autopilot. Dar în majoritatea timpului creierul lui Jared muncea din greu.
Îl ajuta să se orienteze pe culoarele parlamentului statal, unde se afla la cel de‑al patrulea mandat de doi ani ca reprezentant al cetățenilor de bună‑credință din Portland. Îi spunea cum să citească fețele de neînțeles ale soției sale, Deirdre, și ale celor două fiice adolescente, Jackie și Megan, să știe când aveau nevoie de el și când era mai bine să le lase în pace. Știa ce mâncăruri erau bune, ce femei erau atrăgătoare și ce colegi aveau probleme cu igiena personală. Și, în linii mari, părea capabil să deosebească binele de rău. Am putea spune despre creierul lui Jared că era cel mai bun prieten al lui. De aceea nu‑i era ușor să audă că acest creier avea un glioblastom multiform de gradul 4... sau nu i‑ar fi fost ușor, dacă Jared ar fi știut ce‑i ăla un glioblastom multiform de gradul 4.
- Un glio cum? întrebă el.
Doctorița - o femeie căruntă cu bărbia pătrată și cu niște sandale cum purtase cândva mătușa lui Jared, Eva - îl privi îndelung.
- Îmi pare rău, Jared. E o tumoare pe creier.
El învârti un timp cuvintele ei prin minte: "Îmi pare rău, Jared. E o tumoare pe creier." Îi părea rău că era vorba despre o tumoare sau că nu i‑o zisese mai clar, folosind în schimb termenul "glioblastom multiform de gradul 4"? Oare partea din creier pe care o folosea el acum era cea afectată de tumoare?
- Și? întrebă el
- Și astea nu‑s vești bune, răspunse doctorița.
- Nu‑s vești bune?
Mi se pare foarte emoționant și bine construit, pentru că pornește de la o imagine caldă a relației dintre Jackie și tatăl ei și ajunge treptat la o veste care schimbă totul. Contrastul dintre momentele obișnuite de familie - serile petrecute împreună, micile ritualuri - și discuția despre boală face impactul mult mai puternic.
Mi-a atras atenția felul în care naratorul vorbește despre tatăl lui cu admirație și afecțiune, ceea ce face ca diagnosticul să fie și mai greu de acceptat. Dialogul cu doctorița este simplu, dar tocmai simplitatea replicilor transmite șocul și neputința personajului. Finalul fragmentului lasă o senzație de neliniște și te face să empatizezi profund cu familia.
El lasă și această informație să‑i circule prin creier și se întrebă din nou dacă gândul îi circula peste, pe sub, pe lângă sau prin tumoare.
- Pot să trăiesc cu o tumoare? întrebă el.
Doctorița lăsă să‑i scape un oftat. Nu dorise să facă asta și se opri la jumătate, așa că se auzi un fel de "ahm", care sună mai degrabă ca o aprobare decât ca o manifestare a tristeții. Apoi zise:
- Nu.
- Nu, repetă Jared.
- Nu, zise doctorița
Îi dăduse vestea pe un ton pragmatic, de parcă i‑ar fi comunicat buletinul meteo, dar Jared văzu că ochii femeii se umpleau de lacrimi și îi păru rău pentru ea. Empatia era o parte esențială a firii lui sau cel puțin așa crezuse el. Acum nu mai putea fi sigur de nimic.
* * *
Glioblastomului multiform de gradul 4 îi plăcea creierul lui Jared Stone. Tare mult îi mai plăcea. Îl găsea de‑a dreptul delicios.
Asemeni multor ființe vii, tumoarea habar nu avea cum venise pe lume. Așa cum un copil abia ieșit din pântece deja găsește sânul mamei sale, glioblastomul se trezise pur și simplu într‑o bună zi înfulecând materia cenușie a lobului frontal al lui Jared și știuse că îi plăcea să se afle aici.
Pentru tumoare, aceasta era o existență normală. Asta fac tumorile: consumă amintirile gazdei lor până ce ambele - gazda și tumoarea - încetează să mai existe. Înghițind întinderea aparent nesfârșită de neuroni, glioblastomul asimila însăși esența minții gazdei sale, urmând cu timpul să devină mai Jared decât Jared. Atunci partida avea să se sfârșească. Dar tumoarea nu știa asta. Nu știa decât că trebuie să mănânce încontinuu și că amintirile lui Jared aveau un gust minunat, meritând să fie savurate ca niște trufandale.
În dimineața vizitei lui Jared la doctor, în joia în care acesta află că are o tumoare pe creier, glioblastomul contempla amintirea momentului în care Jackie, fiica cea mare a lui Jared, se ivise pe lume.
Fragmentul mi se pare și mai intens decât primul, pentru că momentul dialogului este direct și dureros. Fără explicații lungi sau dramatism exagerat, scena reușește să redea foarte realist neputința și frica.
Mi s-a părut foarte interesantă perspectiva asupra tumorii, prezentată aproape ca un personaj. Modul în care sunt descrise gândurile legate de cum "consumă" amintirile și identitatea lui Jared creează o imagine tulburătoare, dar sugestivă. Face cititorul să înțeleagă boala nu doar ca pe un diagnostic medical, ci ca pe o amenințare la adresa identității și a memoriei.
Deirdre plângea. Mai mult ca orice, glioblastomul își dorea să o facă să înceteze.
Apoi se auziră niște plânsete noi. Niște plânsete diferite. Niște plânsete în care sălășluiau toate misterele universului.
La început plânsetele acestea se auziră de lângă trupul lui Deirdre, dar imediat sunetul se îndepărtă și Jared - și acum tumoarea - trăi un moment de panică.
Anestezista, pe care tumoarea nici n‑o observase, deși se afla lângă Jared, simți probabil neliniștea acestuia.
- E OK, zise ea. O s‑o spele și o să‑i facă testul Apgar
- Testul Apgar? întrebă Jared.
- Îi fac bebelușului o evaluare generală ca să se asigure că totul e cum trebuie. E o chestie de rutină.
O clipă mai târziu, o asistentă în uniformă verde ca menta și cu o mască acoperindu‑i toată fața, mai puțin ochii, îi arătă copilul lui Deirdre, apoi i‑l dădu lui Jared.
- Felicitări, zise ea.
Tumoarea văzu că fața asistentei radia sub mască. Se întrebă cum de era în stare să simtă o emoție atât de sinceră pentru ceva ce făcea zilnic.
- Bună, Jacquelyn, zise Jared. Ești așa micuță!
Tumoarea simți tensiunea din mușchii brațelor și gâtului lui Jared. Savură frica acestuia, teama că va scăpa din brațe această ființă nou‑născută.
- Vreau s‑o văd, zise Deirdre.
Jared se lăsă într‑un genunchi și ținu bebelușul dina-intea ochilor lui Deirdre. Apoi făcu ceva ce tumoarea nu înțelese: începu să cânte.
Mi s-a părut o scenă care te ține în tensiune, pentru că totul se întâmplă foarte repede: plânsete, medici, emoții puternice. Atmosfera din sala de naștere este agitată, dar în același timp plină de așteptare. Se simte că este un moment important, care schimbă viețile personajelor.
Mi-a atras atenția felul în care sunt descrise reacțiile lui Jared - gesturile lui, faptul că îngenunchează și că începe să cânte. Nu pare un erou, ci un om obișnuit, copleșit de emoții. Tocmai asta face scena mai realistă. Cântecul lui mi se pare un detaliu simplu, dar care arată că încearcă să se conecteze cu fetița lui și să transforme momentul într-unul special.
De asemenea, ideea că tumoarea "nu înțelege" ce se întâmplă mi s-a părut interesantă. E ca și cum există două lumi diferite: una a sentimentelor și a familiei, și alta rece, care nu poate pricepe iubirea. În opinia mea, acest contrast face scena mai profundă și te face să te gândești la ce contează cu adevărat.
