Ridicole iubiri - Milan Kundera, Editura Univers, 1991
Traducere din limba cehă de Jean Grosu.
Săptămâna aceasta am citit volumul Ridicole iubiri, scris de Milan Kundera și am ales pentru analiză povestirea Morții vârstnici să cedeze locul morților tineri, fiindcă, chiar dacă nu dă titlul volumului, totuși această proză are consistența unui roman. Kundera este un expert în meandrele și volutele naturii umane, așa încât accidentala întâlnire a doi amanți, după 15 ani, fiecare ocupându-se cu propria îmbătrânire, ia forma unei lungi negocieri între stări, dorințe și determinări nebănuite.
Povestirea nu este despre o împăcare romantică, ci despre cele două "regimuri ale timpului", care trăiesc permanent în noi, timpul viu, care dorește, încearcă, riscă și timpul mort, care cere fidelitate, memorie.
În acest text, moartea nu este tratată tragic, ci analizată ca fenomen simbolic, este supusă ierarhiilor și competiției. Autorul utilizează o perspectivă narativă detașată, aproape clinică, distanța amplifică efectul ironic, cititorul observă ridicolul competiției simbolice dintre generații.
Povestirea este împărțită în capitole scurte, naratorul intervenind frecvent cu observații, care dirijează lectura și introduc o ironie controlată. Protagoniștii nu sunt numiți, autorul îi tratează deliberat ca "figuri" (roluri), prin care testează ipoteze despre memorie, vârstă, eros și statut social. O întâlnire accidentală, un bărbat de aproximativ 35 de ani, rămas într-un orășel ceh, întâlnește pe stradă o femeie cu circa 15 ani mai în vârstă, venită din Praga. Au avut o relație (o aventură) cu 15 ani în urmă. Bărbatul face (aproape reflex) o remarcă despre faptul că nu ar fi recunoscut-o, iar replica sa deschide un "subiect dureros", schimbarea fizică, degradarea, diferența dintre amintire și prezent.
Femeia este văduvă, soțul ei este îngropat în cimitirul local și vizita ei are o motivație explicită - ritualul memoriei și al fidelității postume. Cimitirul nu este doar decor, ci motor simbolic, trecutul este așezat într-un loc și cere să fie respectat.
(...) soț, mai mare pe atunci decît ea cu nouăsprezece ani; niciodată n-a încetat să-l prețuiască sincer (în ciuda tuturor infidelităților ei, despre care, de altfel, soțul ori nu știa, ori nu voia să știe) și întotdeauna s-a străduit să se convingă pe sine că intelectul și însemnătatea soțului echilibrează și compensează din plin încărcătura grea a anilor săi.
Petrec după-amiaza în apartamentul bărbatului, și, treptat, discuția și gesturile lor reiau tema posibilității unei apropieri "după cincisprezece ani". Textul construiește deliberat o așteptare a eșecului (dezgust, stinghereală, neputință), apoi urmărește dacă personajele pot găsi o clipă de autenticitate, dincolo de comparația cu tinerețea.
- Spuneți-mi, de ce m-ați ocolit? Știu și eu, îi răspunse ea cu căldură și gingășie în glas, e atît de mult de-atunci... Dar la insistențele lui repetate, îi replică: N-ar trebui să vă mai întoarceți mereu în trecut. E și așa destul că, fără voia noastră, sîntem obligați să consacrăm trecutului atît de mult din timpul nostru. Spuse toate astea numai cu gîndul să-i mai tempereze insistența (și, poate, ultima frază, însoțită de un ușor oftat, se referea la vizita de dimineață făcută la cimitir), însă el interpretă altfel spusele ei ca și cînd ele ar fi avut menirea să-i clarifice brusc și intenționat (acel lucru atît de evident) că nu era vorba de două femei (cea de odinioară și cea de azi), ci de una și mereu aceeași femeie, și că acea femeie care, cu cincisprezece ani în urmă, îi scăpase, se afla acum aici, lîngă el, doar să întindă mîna și să fie a lui (...)
Disputa n-avu deloc darul să-l indigneze, dimpotrivă, cu acest prilej, vizitatoarea îi confirma încă o dată identitatea ei; în protestul împotriva cuvintelor lui pesimiste (dar oare asta n-a fost în primul rînd un protest împotriva schimonosirii sufletului și a prostului gust?), recunoscu așa cum o știa, și astfel, pe măsură ce timpul se scurgea, mintea lui era cotropită tot mai mult de vechea ei înfățișare și de vechea lor poveste, și unica lui dorință era acum ca nimic să nu mai tulbure acea atmosferă albastră, atît de prielnică discuției (aceasta a și fost, de altfel, motivul pentru care i-a mîngîiat mîna și și-a atribuit epitetul de prostǎnac), ca să-i poată vorbi el despre un lucru care, în clipa aceasta, i se părea a fi cel mai important: povestea lor; era încredințat că găsise alături de ea ceva cu totul neobișnuit, ceva pe care ea n-avea cum să-l bănuiască și pentru a cărui definire el însuși va trebui să depună mari eforturi spre a găsi cuvintele cele mai precise.(...) Îl asculta și nu se împotrivea cînd el o mîngîia din cînd în cînd pe mînă; mîngîierea aceasta se contopea cu atmosfera mîngîietoare a convorbirii și avea în ea o nedeterminare dezarmantă (cui i se cuvenea: aceleia despre care se vorbea, sau aceleia căreia i se vorbea?); și își spunea în sinea ei că bărbatul acesta îi plăcea azi mult mai mult decît tinerelul de acum cincisprezece ani, a cărui stîngăcie juvenilă - își aducea bine aminte o cam stingherea.
Bărbatul, în vârstă de aproximativ 35 ani, supraviețuitor provincial, fără nume precizat, este personajul-focar al comparației între trecut și prezent, instrumentul prin care Kundera arată brutalitatea privirii masculine, când e confruntată cu îmbătrânirea celuilalt. Nu e un erou, rămâne într-un oraș mic, într-o viață rămasă pe loc, dar reîntâlnirea poate fi o revanșă psihologică, deoarece evaluează, judecă, măsoară. Când citești textul, simți în spatele cuvintelor o voce masculină, care este mai degrabă răutăcioasă cu partitura protagonistului și tandru înțelegătoare cu cea a protagonistei.
- Aveți dreptate, prezentul e mai important, rosti el cu semnificație și își aținti privirea asupra ei.
Femeia zîmbea cu gura întredeschisă, dezvăluind un șir de dinți de un alb strălucitor; în clipa aceea îi fulgeră minte o amintire: atunci, în odăița de la cămin, ea prinsese degetele în gură și i le mușcase cu atîta putere că îl trecuseră nădușelile de durere; în acest timp el își aducea perfect de bine aminte azi că sus, în partea din fundul gurii, îi lipseau toți dinții; atunci faptul nu-l șocase și nici nu avusese darul să-l indispună; dimpotrivă, socotise că acest defect, neînsemnat, ținea de vîrsta ei, care îl ispitea și-l tulbura atît mult. Acum însă, privind prin deschizătura ce se căsca printre dinți și colțul gurii, zări o dantură desăvîrșită, încît îl făcu deodată să se înfioare și din nou cele două imagini începură să se desprindă una de alta, dar el nu voia pentru nimic în lume să se întîmple rest lucru, și, în dorința acerbă de a le reuni cu orice ret, spuse:
- Chiar nu doriți un pic de coniac?
Și cînd ea, cu surîsul ei fermecător ridică ușor din sprîncene și-l refuză pentru a doua oară, clătinînd din cap, el se duse în spatele paravanului, scoase sticla din dulap, o duse la gură și trase iute o dușcă zdravănă. Apoi dîndu-și seama că, după miros, ea ar putea să-i descopere fapta secretă, luă repede sticla și două păhărele și le duse în cameră. Dar ea clătină din cap pentru a treia oară.
- Măcar simbolic, insistă el și se grăbi să umple păhărelele. Apoi ciocni cu ea și spuse: Ca să nu mai vorbesc de-acum încolo despre dumneavoastră decît la timpul prezent.
Dădu păhărelul, peste cap, ea își înmuie doar buzele, după care el se așeză pe marginea fotoliului și-i apucă mîinile drăgăstos.
Femeia, în vârsta de aproape 50 de ani, "văduva din Praga", fără nume precizat, are rol catalizator, deoarece prezența ei pune în mișcare reamintirea, dar și verdictul timpului. Aduce cu sine două poveri, trecutul erotic (cu bărbatul) și trecutul conjugal (soțul mort).
Văzînd însă că el insistă, îl apucă de încheieturile mîinilor și-i repetă încă o dată refuzul ei; apoi începu vorbească (îi venea greu, dar știa că n-are încotro dacă voia ca el să-i dea ascultare) și-i spuse că era prea tîrziu ca ea să se mai iubească; îi aminti de vîrsta ei; dacă s-ar iubi, ar rămîne cu gustul amar al silei, și asta ar putea s-o împingă la disperare; căci ceea ce i-a povestit el despre ei doi a fost pentru ea nespus de frumos și extrem de important; trupul ei e muritor și rece, dar acum ea știe că a rămas din el ceva imaterial, ceva asemănător unei raze de lumină ce continuă să strălucească chiar și după ce steaua care a emis-o s-a stins; puțin îi pasă dacă îmbătrînește, atîta timp cît tinerețea ei a rămas închisă în cineva și se păstrează acolo, nealterată.
- Mi-ați ridicat în dumneavoastră un monument. Nu ne este îngăduit să-l distrugem. Înțelegeți-mă, continuă ea să se împotrivească. Nu, n-aveți voie N-aveți voie!...
Femeia este personajul în care ideea de memorie devine obligație. Ea vine la mormânt, cu o misiune de fidelitate. În același timp, reîntâlnirea o aruncă în tentația unei "a doua vieți", este prinsă între statutul social al văduvei și posibilitatea de a fi din nou dorită.
Dar ea clătină din cap, știind bine că împotrivirea ei nu-i deloc un nonsens; cunoștea bărbații și atitudinea lor față de trupul femeii și știa că nici idealismul cel mai înflăcărat în dragoste nu poate cruța suprafața trupului de niște realități cumplit de riguroase; avea, ce-i drept, mereu aceeași siluetă agreabilă care-și păstrase proporțiile inițiale și, mai cu seamă îmbrăcată, arăta cît se poate de tînără; știa însă la fel de bine că, îndată ce se va dezbrăca, inevitabilul se va produce și aveau să se arate și încrețiturile de pe gît, și cicatricea mare după operația de stomac de acum zece ani, și firele de păr cărunte; pentru cele apărute pe cap nu se sfia cîtuși de puțin, în schimb, pe cele de la mijlocul trupului le purta ca pe o tainică pecete a umilinței.
Soțul mort este "absentul" care comandă prezentul, face ca reîntâlnirea să nu fie doar nostalgie, ci și conflict de loialitate.
Nu voia să întrerupă șirul ideilor ce se desfășura acum în mintea ei, morții bătrîni trebuie să cedeze locul morților tineri, iar monumentele n-au nici o valoare; nici măcar monumentul ei, pe care acest bărbat îl cinstise cu sfințenie timp de cincisprezece ani în memoria lui, n-avea nici o valoare; nici monumentul soțului n-are nici o valoare, "da, băiete, toate monumentele sînt lipsite de valoare", îi spunea în gînd fiului ei, privind cu o satisfacție ranchiunoasă cum băiatul se încruntă la față și strigă: "Niciodată nu te-am auzit vorbind așa, mamă!" Desigur, știa că nu i-a vorbit niciodată astfel, dar clipa aceasta era încărcată de o lumină sub care totul se petrecea altfel. Nu găsea nici un motiv care s-o determine să acorde prioritate monumentelor și să le prefere vieții; propriul ei monument avea pentru ea acum o singură semnificație: aceea că în această clipă putea să profite de el în favoarea trupului ei neglijat, bărbatul de lîngă ea îi place, e tînăr și, probabil (ba aproape sigur) e ultimul bărbat care-i mai place (...)
Fiul, judecătorul, are rol crucial, respinge "tot ce este tineresc" în mama lui, funcționează ca o instanță morală deoarece, prin el, femeia simte că nu are voie să fie vie. Fiul preferă să-și știe mama "zăbrelită de bătrînețe".
Nu întîmplător se antrenase la vorbă despre fiul ei, căci toată ziua el îi apăruse în gînd, amintindu-i cu reproș nereușita de la cimitir, din cursul dimineții; ciudat: niciodată nu îngăduise vreunui bărbat să-i impună voința lui; în schimb, propriul fiu izbutise s-o subjuge fără ca ea să-și dea seama cînd și cum. De fapt, nereușita de la cimitir o tulburase atît de mult, în primul rînd pentru că se simțea vinovată față de el și se temea nespus de reproșurile lui. Bănuia, bineînțeles, de multă vreme că insistența plină de gelozie cu care fiul supraveghea felul mamei de a cinsti memoria tatălui său (căci el era acela care stăruia în fiecare an, de ziua morților, să se ducă amîndoi la cimitir!) nu era determinată atît de dragostea pentru părintele dispărut cît, mai curînd, de dorința de a-și uzurpa mama și de a-i impune limitele riguroase ale văduviei; căci aceasta era realitatea, chiar dacă el nu s-a exprimat niciodată în acest sens, iar ea se străduia (fără succes) s-o ignore. Pe băiat îl dezgustă ideea că mama lui ar mai putea duce o viață sexuală, îi repugna tot ceea ce mai rămăsese sexual în ea (cel puțin ca posibilitate și prilej de manifestare); și întrucît ideea sexualului e legată de ideea tinereții, nutrea de mult un sentiment de repulsie față de tot ce i se mai părea a fi la ea tineresc; nu mai era un copil, și prospețimea tinerească a mamei (aliată cu agresivitatea grijii materne) i se punea neplăcut de-a curmezișul, stînjenindu-i astfel atitudinea față de tinerele fete care începuseră să-l intereseze; își dorea să aibă o mamă bătrînă; numai de la o asemenea mamă acceptă să suporte dragostea, numai o asemenea mamă îi putea fi dragă. Iar ea, cu toate că în anumite momente își dădea seama că în felul acesta era împinsă spre mormînt, sfîrși în cele din urmă prin a ceda, capitulînd încetul cu încetul în fața presiunii insistente a băiatului; ba, mai mult, ajunse chiar să-și idealizeze capitularea, căutînd să se convingă în sufletul ei că frumusețea vieții constă tocmai în acea tăcută dispariție în spatele vieții lui. Și, în numele acestei idealizări (fără de care cutele de pe obraji ar fi stînjenit-o, de altfel, mult mai mult), își întreținea acum, cu o înflăcărare atît de neașteptată, disputa cu amfitrionul (...)
La nivel existențial, povestirea interoghează sensul vieții în raport cu posteritatea, dacă valoarea unei existențe este determinată de modul, în care este amintită, atunci individul rămâne vulnerabil în fața arbitrarului memoriei. Kundera subliniază astfel precaritatea oricărei certitudini privind semnificația personală.
- Nu vă supărați, ce operă?! Ce operă lăsăm noi aici, în urma noastră? protestă amfitrionul, cu un zîmbet amar pe buze. Nu voia să facă apel la soțul dispărut, deși credea cu fermitate în valoarea trainică a celor înfăptuite de el; îi spuse doar atît, că fiecare om realizează aici pe pămînt o operă, și oricît de modestă ar fi această operă, în ea și numai în ea constă valoarea lui; începu apoi să vorbească despre ea, despre munca ei la o casă de cultură dintr-o suburbie a orașului Praga, unde organizează conferințe și seri de poezie, și îi zugrăvi (cu o emfază care lui i se păru exagerată) "acele fețe recunoscătoare" ale spectatorilor; și numaidecît se aprinse, povestind despre frumusețea de a avea un fiu și de a vedea cum propriile trăsături (băiatul îi seamănă) se imprimă pe un chip de bărbat; despre frumusețea de a da tot ce poate da o mamă fiului ei, ca apoi, tăcută, să dispară în spatele vieții lui.
Autorul îmbină comedia stânjenelii cu o tristețe fără patetism. Chiar dacă povestirea este lupta dintre două regimuri ale timpului, cei doi protagoniști au totuși și gânduri romantice, în rememorările sale, bărbatul idealizează imaginea femeii. Ea simte că frumusețea și feminitatea îi sunt salvate, că în amintirile acestui bărbat, ea, cea de atunci, încă trăiește, este departe de cimitir, de soțul mort, de fiul care o obligă să trăiască doar ca bătrână.
Nici nu-și mai amintea exact în ce împrejurări o cunoscuse; frecventase, se pare, uneori, cercurile prietenilor săi de studenție; în schimb, de micuța cafenea pragheză, izolată de lume, unde fuseseră pentru întîia oară singuri, își aducea aminte cît se poate de bine; stătea în fața ei, în boxa de catifea, stingherit și tăcut, dar totodată încîntat și, pur și simplu, uluit de semnele discrete și delicate, prin care ea îi sugera simpatia și favoarea ei. (...)Și iată într-o bună zi oferindu-i-se o situație cu care n-avea să se mai întîlnească niciodată în viață, stătea față în față cu inimaginabilul. Trecea probabil pe atunci prin acea perioadă extrem de scurtă (perioada paradisiacă), cînd imaginația nu-i saturată în suficientă măsură de experiență, cînd îi lipsește rutina și, practic, puține știe și la puține se pricepe, favorizînd astfel încă existența inimaginabilului; și dacă în asemenea împrejurări inimaginabilul vrea să se transforme în realitate (prin intermediul imaginabilului și fără o punte a imaginilor), atunci omul e luat cu asalt prin surprindere și se trezește deodată copleșit de amețeală. O asemenea amețeală l-a cuprins într-adevăr în clipa în care, după alte cîteva întîlniri în decursul cărora el nu se încumetase la nimic, ea a început pe neașteptate să-l întrebe amănunțit și, firește, cu scuza curiozității, despre camera lui de student, încît el s-a simțit aproape obligat s-o invite.
(...) Îl asculta, captivată tot mai mult de niște detalii de mult uitate; de pildă, că purta pe atunci un taior albastru-deschis, dintr-o stofă subțire de vară, în care după spusele lui era de o intangibilitate angelică (da, își amintea de acest taior); că avea prins în păr un pieptene mare de os, care tot după spusele lui îi conferea o distincție de modă veche; că la cafenea își comanda întotdeauna ceai cu rom (unicul ei viciu alcoolic); și toate aceste amintiri o purtau plăcut pe brațele lor, ducînd-o departe de cimitir, departe de mormîntul lichidat, departe de tălpile bătătorite, departe de casa de cultură și, în sfîrșit, departe de ochii plini de reproș ai fiului ei. "Ca să vezi", îi fulgeră deodată prin minte - "indiferent cum arăt azi, dacă totuși o parte din tinerețea mea continuă să trăiască în acest bărbat, înseamnă că n-am trăit de pomană"; și numaidecît îi fulgeră din nou prin minte că împrejurarea aceasta venea să confirme încă o dată concepția ei despre viață: valoarea omului rezidă în ceea ce el se depășește, în ceea ce este el în alții și pentru alții.
Ironia autorului nu este cinică, ci lucidă, memoria este reinterpretată, ierarhizată continuu. În acest proces, nici viața, nici moartea nu beneficiază de un sens stabil, moartea devine un spațiu al reinterpretării, așadar adevărata temă a povestirii nu este dispariția, ci lupta pentru sens într-o lume, în care semnificațiile sunt instabile.
- Spuneți-mi, de ce m-ați ocolit?
- Știu și eu, îi răspunse ea cu căldură și gingășie în glas, e atît de mult de-atunci... Dar la insistențele lui repetate, îi replică: N-ar trebui să vă mai întoarceți mereu în trecut. E și așa destul că, fără voia noastră, sîntem obligați să consacrăm trecutului atît de mult din timpul nostru. Spuse toate astea numai cu gîndul să-i mai tempereze insistența (și, poate, ultima frază, însoțită de un ușor oftat, se referea la vizita de dimineață făcută la cimitir), însă el interpretă altfel spusele ei ca și cînd ele ar fi avut menirea să-i clarifice brusc și intenționat (acel lucru atît de evident) că nu era vorba de două femei (cea de odinioară și cea de azi), ci de una și mereu aceeași femeie, și că acea femeie care, cu cincisprezece ani în urmă, îi scăpase se afla acum aici, lîngă el, doar să întindă mîna și să fie a lui (...)
Titlul, Morții vârstnici să cedeze locul morților tineri, funcționează ca o lege absurdă, dar de neînțeles din punct de vedere social, memoria publică privilegiază tragedia celor care au murit prematur, în timp ce morții "bătrâni" devin prea obișnuiți, prea "așteptați". Kundera mută această logică în plan intim, atât în familie, cât și în iubire, tinerețea (reală sau imaginară) revendică un statut superior. În povestire, "morții" nu sunt doar cei din cimitir, ci și trecuturile înghețate care cer să fie respectate, iar personajele se luptă cu aceste trecuturi, ca și cum ar fi persoane vii care le ocupă spațiul.
Kundera demonstrează că moartea nu este doar un fapt biologic, ci un spațiu al reinterpretării, al ierarhizării. Bărbatul și femeia sunt prinși între aceste spații, iar reîntâlnirea lor devine un experiment. Autorul nu oferă o morală, ci un diagnostic, atunci și când oamenii obțin o clipă de apropiere, ea este obținută împotriva presiunii simbolice a trecutului și a "morților" care ocupă loc în noi.
