Câinele, adevăratul meu prieten - W. Bruce Cameron, Editura RAO, 2017
Traducere din limba engleză de Liliana Pelici, Mihaela-Alina Ifrim
Nimic din viața mea nu mi s-a părut așa de bun ca șuvoiul de lichid rece și transparent care m-a trezit din somnul meu fără vise. Femeia stătea deasupra mea cu o sticlă cu apă și mă spăla cu grijă. Am tremurat bucuros când șuvoiul m-a udat pe spate și mi-am ridicat gura ca să ling și să mușc apa, așa cum atacam adesea picăturile care cădeau din robinet în troaca din Curte.
Un bărbat stătea în apropiere, iar atât el, cât și femeia mă priveau cu expresii îngrijorate.
- Crezi că va fi bine? a întrebat ea.
- Se pare că apa își face efectul, i-a răspuns el.
De la amândoi am simțit adorația sinceră pe care am remarcat-o adesea la Doamna când stătea la gard, ca să ne privească atunci când ne jucam. M-am rostogolit pe spate, ca apa să-mi spele și burta încinsă, iar femeia a râs.
- Ce cățel drăguț! a exclamat ea. Știi ce rasă e?
- Arată ca un Golden Retriever, a observat bărbatul.
- O, cățelușule...
Da, puteam fi Cățelușul, puteam fi Amice, puteam fi oricum voiau și, când femeia m-a ridicat în brațe, fără să-i pese de pata udă pe care i-am făcut-o pe bluză, am lins-o până când a închis ochii și a chicotit.
Aici se vede cât de dispus este să aparțină cuiva. Nu îl interesează identitatea lui, numele sau trecutul. Tot ce contează este să fie dorit. Mi se pare puțin trist, pentru că arată cât de vulnerabil este. Ar accepta orice, doar ca să nu fie singur. În același timp, e și foarte pur, pentru că nu are orgoliu sau pretenții.
- Vii acasă cu mine, micuțule. Vreau să cunoști pe cineva.
Ei bine, mi se părea că eram un câine de pus pe bancheta din față! M-a ținut în poală în timp ce a condus și m-am uitat în sus, la ea, recunoscător. Curios să aflu ce era în jurul meu, în cele din urmă, m-am târât și am explorat interiorul mașinii, uimit de aerul rece care venea prin cele două guri de aerisire. Blana mea era udă și am început să tremur, după care m-am cățărat pe podeaua plată din cealaltă parte a mașinii, unde o căldură blândă, ca a mamei, m-a momit iar la un pui de somn. M-am trezit când s-a oprit mașina, privind-o somnoros pe femeie, care m-a ridicat cu grijă.
- O, ești atât de drăguț, a șoptit ea. Când m-a ținut la piept și a ieșit din mașină, i-am simțit inima bătând cu putere și am simțit ceva asemănător cu teama venind de la ea. Am căscat ca să alung ultimele urme ale somnului și, după ce m-am ghemuit repede în iarbă, m-am simțit pregătit să înfrunt orice provocare o emoționa pe ea atât de tare.
- Ethan! a strigat ea. Vino aici; vreau să cunoști pe cineva.
Mi-am ridicat privirea spre ea, curios. Eram în fața unei case mari și albe și m-am întrebat dacă avea cotețe în spate sau o curte mare. Totuși, n-am auzit niciun lătrat, așa că poate eram primul câine ajuns acolo. Apoi ușa din față a casei s-a deschis cu zgomot și o ființă umană așa cum nu mai văzusem până atunci a alergat pe prispă, a sărit pe treptele de ciment și s-a oprit brusc în iarbă. Ne-am holbat unul la celălalt. Mi-am dat seama că era un pui de om, un băiat. Îmi zâmbi cu toată ființa lui și își întinse mâinile spre mine.
- Un cățeluș! a cântat el și am alergat unul spre celălalt, imediat îndrăgostiți.
L-am lins neîncetat, el nu a mai putut să se oprească din chicotit și ne-am rostogolit împreună în iarbă.
Cred că nu m-am gândit niciodată până atunci că ar putea exista o asemenea ființă, dar, când l-am întâlnit pe el, mi s-a părut că nu exista nimic mai minunat pe lume. Mirosea a noroi, zahăr și altceva, nemaimirosit până atunci, iar pe degete îi stăruia o aromă de carne, așa că le-am lins. Până la sfârșitul zilei am ajuns să-l cunosc nu doar după miros, ci și după felul cum arăta, după sunete și gesturi.
Aici se vede uimirea totală a cățelului. Pentru el, băiatul este ceva nou, aproape magic. Nu știa că poate exista o ființă care să îl facă să simtă atâta bucurie. Este momentul în care lumea lui se schimbă, pentru că descoperă o conexiune diferită de orice trăise înainte.
Aici se vede cum legătura dintre ei începe să se construiască. Nu este doar o atracție de moment, ci o apropiere reală. Cățelul începe să îl recunoască în toate felurile posibile, ceea ce arată atașament. Este ca și cum, într-o singură zi, Ethan devine pentru el ceva stabil și sigur.
Avea părul negru, ca al lui Bobby, dar foarte scurt, iar ochii îi erau mult mai luminoși. Avea un fel anume de a-și întoarce capul pentru a se uita la mine, de parcă ar fi încercat mai mult să mă audă decât să mă vadă, iar vocea lui era plină de bucurie. Dar în cea mai mare parte a timpului mă îmbătam cu mirosul lui, lingându-i fața și mușcându-i ușor degetele.
- Mami, putem să-l păstrăm? Putem să-l păstrăm? a întrebat băiatul gâfâind printre chicoteli. Femeia s-a așezat jos, ghemuindu-se, ca să mă mângâie pe cap.
- Ei bine, Ethan, știi cum e tatăl tău. O să vrea să promiți că o să ai grijă de el...
- O să am! O să am!
- Și că o să-l plimbi și o să-l hrănești...
- În fiecare zi! O să-l plimb, o să-l hrănesc, o să-l perii, o să-i dau apă...
- Și va trebui să cureți după el când își face nevoile în curte. Băiatul nu a răspuns la asta.
- Am cumpărat niște mâncare pentru cățeluși de la magazin; hai să-i dăm prânzul. Nu o să-ți vină să crezi ce s-a-ntâmplat, a trebuit să dau fuga la benzinărie și să iau o carafă cu apă... bietul animal era să moară din cauza căldurii, îi povesti femeia.
- Vrei prânzul? Prânzul? m-a întrebat băiatul.
Mi s-a părut destul de bun. Spre mirarea mea, băiatul m-a ridicat și m-a cărat direct în casă! În toată viața mea de până atunci nici măcar nu mi-am imaginat că așa ceva era posibil. Avea să-mi placă foarte mult acolo. Unele podele erau moi și impregnate cu același miros animalic pe care l-am detectat la băiat, în timp ce altele erau netede și tari, făcându-mi picioarele să alunece de sub mine în timp ce-l urmăream pe cel mic prin casă. Când băiatul m-a ridicat, fluxul de iubire dintre noi a fost atât de puternic, încât mi-a dat o senzație de gol în stomac, aproape ca foamea.
Aici se vede cât de intensă este legătura dintre ei, chiar din primele momente. Cățelul nu știe ce înseamnă iubirea în sens uman, dar o traduce prin ceea ce cunoaște el cel mai bine, prin senzații fizice. Faptul că o compară cu foamea arată cât de naturală și instinctivă este această emoție pentru el. Foamea este o nevoie vitală, ceva ce nu poate fi ignorat, iar iubirea devine la fel de necesară pentru el.
În același timp, citatul arată cât de pură este relația lor. Nu există condiții sau calcule. Cățelul nu se gândește dacă va rămâne acolo sau dacă va fi acceptat. El simte doar acel val puternic de iubire și răspunde instinctiv la el. Tocmai această simplitate face scena atât de emoționantă.
Stăteam întinși amândoi pe podea, luptându-ne pe o bucată de pânză, când am auzit sunetul despre care am învățat că însemna închiderea portierei unei mașini.
- Tatăl tău a ajuns acasă, l-a anunțat femeia - al cărei nume era Mami - pe băiatul care se numea Ethan.
Ethan s-a ridicat în picioare și s-a întors cu fața spre ușă, iar mama lui a venit să stea lângă el. Eu am înhățat pânza și am scuturat-o victorios, dar mi s-a părut mai puțin interesantă fără un băiat atașat la celălalt capăt. O ușă s-a deschis.
- Bună, tati! a strigat băiatul. Un bărbat a intrat în cameră, cântărindu-i din priviri pe cei doi.
- Bine, bine, ce s-a-ntâmplat? a întrebat el.
- Tati, mami a găsit un cățeluș... îl anunță Ethan.
- Era încuiat într-o mașină, aproape mort din cauza căldurii, completă mama.
- Tati, putem să-l păstrăm? E cel mai bun cățeluș din lume!
Am decis să profit de faptul că rămăsesem nesupravegheat și m-am aruncat pe pantofii băiatului, mușcându-i șireturile.
- Of! Nu știu; nu e timpul potrivit acum, a spus tatăl. Știi cât de mult îți dă de lucru un cățel? Ethan, ai doar opt ani. E prea multă responsabilitate.
Am smuls unul dintre șireturile băiatului și a cedat, alunecând din pantofii lui. Am încercat să fug cu el, dar a rămas atașat de piciorul lui, așa că m-a tras înapoi, dându-mă peste cap. Mârâind, m-am aruncat iar asupra șireturilor, înșfăcându-le și scuturându-le furios.
- O să am grijă de el, o să-l plimb, o să-l hrănesc și o să-l spăl, a promis băiatul. Tati, e cel mai bun cățeluș din lume. Deja a învățat să-și facă nevoile afară!
După ce m-am luptat și am supus pantofii, am hotărât că era momentul să fac o mică pauză și m-am ghemuit, depunând și un răhățel lângă locul unde urinasem mai devreme. Uau, ce reacție a provocat asta!
În scurt timp, eu și băiatul stăteam pe podeaua moale. Mama spunea "George?", apoi Ethan spunea "George?" "Hai, George! Bună, George!", apoi tata spunea "Skippy?", iar Ethan spunea: "Skippy? Tu ești Skippy? Hai, Skippy!"
Era obositor. Mai târziu, când ne-am jucat în curtea din spatele casei, băiatul m-a numit Bailey.
- Hai, Bailey! Hai, Bailey! striga el lovindu-și genunchii cu palmele.
Când mergeam repede spre el, atunci fugea mai departe și alergam amândoi în jurul curții. Consideram că totul era doar o continuare a jocului dinăuntru și eram pregătit să răspund și la "Hornet", "Ike" și "Butch", dar părea că, de data asta, aveam să rămânem la "Bailey".
În timp ce scriu asta, au trecut trei ani de când mi-am pierdut cel mai bun prieten. Au trecut trei ani fără el. Trei ani în care am învățat că timpul nu vindecă, doar te învață să trăiești cu lipsa.
Ziua în care am aflat că am intrat în liceul militar a fost ziua în care am simțit, pentru prima dată, că tot efortul, toate lacrimile și toate nopțile nedormite au un scop. În acea zi, toate lacrimile, sacrificiile și nopțile pierdute au avut în sfârșit sens.
Nu am fost acasă în ziua aceea. Nu eram singura. Am fost în unitate, la tatăl meu, cu Tabăra Bucuriei. Printre uniforme, pașii au răsunat pe trotuar, comenzi scurte și chicotelile copiilor care încearcă să pară mai mari decât sunt.
Telefoanele au fost interzise în unitate. Îndrumările erau simple. Așa că nu l-am avut cu mine. Îi ceream tatălui meu telefonul la fiecare cinci minute. Cred că l-am înnebunit în ziua aceea. Încercam să par calmă, dar nu puteam.
- Pot să verific?
Îmi dădea telefonul. Aruncam o privire. Nimic. Îl dădeam înapoi. Treceau câteva minute, iar verificam.
- Pot acum?
Când în sfârșit m-am întors pe site și am văzut rezultatul, nu l-am înțeles la început. M-am uitat la listă, la numele meu. Am recitit-o. De două ori. De trei ori. Admis.
Era anul 2025 si a fost cea mai fericită zi a acelui an. Nu doar pentru că îmi îndeplinisem visul. Dar pentru că, în sfârșit, promisiunea pe care o făcusem fusese ținută.
În ultimele zile ale lui Togo, când osteosarcomul îi răpise energia și îi lăsase doar oboseală în ochi, m-am așezat lângă el și i-am spus că voi reuși. Voi intra. Că voi ajunge acolo unde visez. Nu as fi renunțat, pentru nimeni și nimic. Și în ziua aceea, în unitate, cerând telefonul la fiecare cinci minute, fără suflare și tremurând, am văzut că am făcut-o. Mi-am ținut promisiunea. Poate că timpul nu remediază toate rănile Poate că este doar o lecție de a învăța să mergi înainte în ciuda absenței. Dar în acel moment, lipsa nu m-a doborât. M-a împins înainte.
Pentru el. Pentru mine. Pentru tot ce urmează.
