Pacienta tăcută - Alex Michaelides, editura Litera, 2019
Traducere din limba engleză de Dana-Ligia Ilin
Am ales ca fragmentul din această săptămână să fie din Pacienta tăcută, o carte extrem de bună, una dintre cele mai bune cărți de acest gen pe care le-am citit, creează o tensiune și un suspans special, dar finalul este ceva ce eu nu am mai văzut, o întoarcere de situație complet surprinzătoare.
Alex Michaelides are doar trei cărți traduse în română, dar toate trei au reușit să convingă publicul de calitatea lor și să fie cunoscute mai ales pentru întoarcerea de situație nemaiîntâlnită de la finalul operei. Ele sunt: Furia, Pacienta tăcută și Fecioarele.
Am ales acest fragment pentru că este unul care prezintă tensiunea operei. Această operă a fost creată într-un fel unic, povestea avansează în prezent dar în paralel apar secvențe de memorie, iar la final cele două drumuri se întâlnesc, ajungând la punctul culminant.
JURNALUL ALICIEI BERENSON
8 august
Azi s-a întâmplat ceva ciudat. Eram în bucătărie, făcând cafea și uitându-mă pe fereastră, privind fără să văd, visând cu ochii deschiși, și apoi am observat ceva sau, mai degrabă, pe cineva afară. Un bărbat. L-am observat pentru că stătea neclintit, ca o statuie, cu fața spre casă. Era pe celălalt trotuar, lângă intrarea în Hampstead Heath. Stătea în umbra unui copac. Era înalt, bine făcut. Nu i-am putut desluși trăsăturile. Purta ochelari de soare și o șapcă.
Nu-mi dădeam seama dacă mă vede sau nu prin fereastră, însă părea că se uită drept la mine. Mi-am zis că e ciudat. Sunt obișnuită cu oamenii care așteaptă pe celălalt trotuar, în stația de autobuz. Însă el nu aștepta autobuzul. Se uita la casă.
Mi-am dat seama că stăteam acolo de câteva minute, așa că m-am forțat să plec de la fereastră. M-am dus în atelier. Am încercat să pictez, dar nu mă puteam concentra. Mintea mi se tot întorcea la acel bărbat. Am hotărât să mai stau douăzeci de minute și apoi să mă întorc în bucătărie și să mă uit. Și, dacă e tot acolo, ce urmează? Nu făcea nimic rău. Ar putea să fie un spărgător care cercetează casa. Presupun că ăsta a fost primul gând, dar de ce să stea așa, sărind în ochi? Poate voia să se mute aici. Poate e cel care cumpără casa din capătul străzii, pusă în vânzare. Asta ar explica situația.
Dar, când m-am întors în bucătărie și m-am uitat pe geam, plecase. Strada era pustie. Presupun că n-o să aflu niciodată ce făcea. Ce ciudat. [...]
10 august
Aseară m-am dus la teatru cu Jean-Felix. Gabriel n-ar fi vrut să merg, dar tot m-am dus. Aveam oroare s-o fac, însă mi-am zis că, dacă îi dau lui Jean-Felix ce vrea și merg cu el, toate astea se vor sfârși. Cel puțin așa speram.
Am stabilit să ne întâlnim devreme, să bem ceva, ideea lui, și, când am ajuns acolo, era încă lumină. Soarele era jos pe cer, colorând râul în sângeriu. Jean-Felix mă aștepta în fața Teatrului Național. L-am văzut înainte să mă vadă. Cerceta cu privirea mulțimea, încruntat. Dacă aș mai fi avut vreo îndoială că fac ceea ce trebuie, priveliștea chipului lui încruntat ar fi risipit-o. Eram copleșită de o teamă oribilă și aproape că m-am răsucit pe călcâie și am zbughit-o. Dar s-a întors și m-a văzut înainte să apuc s-o fac. Mi-a făcut semn cu mâna și m-am dus la el. M-am forțat să zâmbesc, la fel ca el.
- Mă bucur nespus că ai venit, a zis Jean-Felix. Eram îngrijorat că n-o să vii. Mergem să bem ceva?
Am băut în foaier. Era jenant, ca să nu zic mai mult. Niciunul dintre noi n-a pomenit de ziua de ieri. Am vorbit mult despre nimic sau, mai degrabă, a vorbit Jean-Felix.
11 august
L-am văzut din nou pe bărbatul acela. De data asta era ceva mai departe. Stătea pe o bancă din parc. Însă era el, mi-am dat seama. Cei mai mulți oameni poartă pantaloni scurți și tricouri, în culori deschise, pe vremea asta, iar el purta cămașă și pantaloni negri, ochelari de soare negri și șapcă. Și capul îi era îndreptat spre casă, uitându-se la ea.
Mi-a trecut prin minte un gând ciudat. Poate că nu-i un spărgător. Poate că-i un pictor. Poate că-i un pictor ca mine și se gândește să picteze strada sau casa. Însă, de cum am gândit asta, am știut că nu-i adevărat. Dacă avea cu adevărat de gând să picteze casa, n-ar sta doar acolo. Ar face schițe.
M-am ambalat de-a binelea și l-am sunat pe Gabriel. A fost o greșeală. Mi-am dat seama că e ocupat. Ultimul lucru de care avea nevoie era să-l sun eu, scoasă din minți, din pricină că mi se pare că cineva ne supraveghează casa.
Desigur, doar presupun că bărbatul supraveghează casa.
Ar putea să mă supravegheze pe mine.
13 august
A fost iar aici.
La puțin timp după ce a plecat Gabriel, de dimineață. Am făcut un duș și l-am văzut pe fereastra de la baie. De data asta era mai aproape. Stătea în stația de autobuz, ca și cum ar fi așteptat pur și simplu autobuzul.
Nu știu pe cine își închipuie că păcălește.
M-am îmbrăcat repede și m-am dus în bucătărie, ca să văd mai bine. Însă plecase. Am hotărât să-i spun lui Gabriel când vine acasă.
Am crezut că o să spună că sunt aiureli, însă a luat totul în serios. Părea de-a dreptul îngrijorat.
- E Jean-Felix? a întrebat imediat.
- Nu, sigur că nu. Cum poate să-ți treacă prin cap așa ceva?
Am încercat să par surprinsă și indignată. Dar, în realitate, și eu mă întrebasem același lucru. Bărbatul și Jean-Felix arată la fel. Ar putea să fie Jean-Felix, dar, chiar și așa, pur și simplu nu vreau să cred asta. N-ar încerca să mă sperie așa. Sau da?
- Care e numărul lui Jean-Felix? a zis Gabriel. Îl sun chiar acum.
- Iubitule, nu, te rog. Sunt sigură că nu-i el.
- Chiar sigură?
- Absolut. Nu s-a întâmplat nimic. Nu știu de ce fac atâta caz. Nu-i nimic.
- Cât de mult a stat aici?
- Nu mult, cam o oră, apoi s-a făcut nevăzut.
- Cum adică s-a făcut nevăzut?
- Pur și simplu s-a făcut nevăzut.
- Hmm. E vreo șansă să ți se fi năzărit?
Ceva din felul în care a spus asta m-a iritat.
- Nu mi s-a năzărit. Am nevoie să mă crezi.
- Te cred.
Însă mi-am dat seama că nu mă crede întru totul. Doar în parte. O parte din el îmi făcea pe plac, ceea ce mă înfurie, dacă e s-o zic pe-a dreaptă. Mă înfurie așa de tare, că trebuie să mă opresc aici. Altfel s-ar putea să scriu ceva de care să-mi pară rău.
14 august
Am sărit jos din pat de cum m-am trezit. M-am uitat pe fereastră, nădăjduind că bărbatul o să fie iar acolo, ca să-l poată vedea și Gabriel. Dar nu era nici urmă de el. Așa că m-am simțit și mai toantă. După-amiază am hotărât să ies la plimbare, în ciuda zăpușelii. Voiam să fiu în parc, departe de clădiri, străzi și alți oameni, să fiu singură cu gândurile mele. Am mers în sus pe Parliament Hill, trecând de trupurile care se bronzau, risipite pe amândouă părțile aleii. Am găsit o bancă liberă și m-am așezat. Am privit Londra, care scânteia în depărtare.
Tot timpul cât am stat acolo am fost conștientă de ceva. M-am tot uitat peste umăr, dar nu am văzut pe nimeni. Însă cineva a fost acolo tot timpul. Am simțit asta. M-am simțit supravegheată.
Pe drumul de întoarcere, am trecut pe lângă heleșteu. S-a nimerit să ridic privirea și iată-l, bărbatul acela. Stătea pe celălalt mal, prea departe ca să-l văd clar, dar era el. Știam că era el. Stătea complet nemișcat, holbându-se la mine.
Și am simțit fiorul de gheață al fricii. Și am acționat instinctiv.
- Jean-Felix? am strigat. Tu ești? Încetează. Nu mă mai urmări!
Nu s-a clintit. M-am mișcat cât de repede am putut. Am băgat mâna în buzunar, am scos telefonul și l-am fotografiat. La ce bun, habar n-am. Apoi m-am întors și am pornit repede spre capătul heleșteului, fără să-mi îngădui să privesc înapoi până nu am ajuns la aleea principală. Mă temeam că o să fie chiar în spatele meu.
M-am răsucit pe călcâie. Dispăruse.
Sper că nu e Jean-Felix. Chiar sper asta.
Când am ajuns acasă eram cu nervii în piuneze. Am tras storurile și am stins luminile. M-am uitat atent pe fereastră și era acolo.
Bărbatul stătea pe stradă, holbându-se la mine. Am înghețat. Nu știam ce să fac. [...]
Totul e în închipuirea mea, asta o să zică Gabriel. E mai bine să nu-i mai spun nimic, ca să nu-l supăr iar. Nu vreau să-l sâcâi.
O să uit totul.
Ora 4 dimineața
A fost o noapte rea.
Gabriel s-a întors, epuizat, pe la zece. Avusese o zi lungă și voia să meargă la culcare devreme. Am încercat și eu să adorm, dar n-am putut.
Și apoi, acum vreo două ore, am auzit un zgomot. Venea din grădină. M-am sculat și m-am dus la fereastra din spate. M-am uitat afară. Nu vedeam pe nimeni, dar simțeam asupra mea privirea cuiva. Cineva mă urmărea din umbră.
Am reușit să mă smulg de la fereastră și am fugit în dormitor. L-am zgâlțâit pe Gabriel.
- Bărbatul e afară, am zis. E lângă casă.
Gabriel nu știa despre ce vorbesc. Când a priceput, a început să se înfurie.
- Pentru numele lui Dumnezeu, a zis. Las-o baltă. Trebuie să mă întorc la lucru peste trei ore. N-am chef de jocul ăsta afurisit.
- Nu-i un joc. Vino să vezi. Te rog.
Așa că s-a dus la fereastră și, desigur, bărbatul nu era acolo. Nu era nimeni acolo.
Voiam ca Gabriel să meargă afară, să verifice, dar n-a vrut. S-a întors la etaj, iritat. Am încercat să-l conving, dar a zis că nu vorbește cu mine și s-a dus să se culce în camera de oaspeți.
Nu m-am întors în pat. De atunci stau aici, așteptând, ascultând, atentă la orice sunet, verificând ferestrele. Nici urmă de el până acum.
Încă vreo două ore. Curând o să fie lumină.
