Metamorfoza. Integrala prozei antume - Franz Kafka, Editura Humanitas Fiction, 2024
traducere din limba germană de Mircea Ivănescu
Distinși domni de la Academie!
Îmi faceți cinstea să mă invitați să prezint Academiei o dare de seamă cu privire la existența mea anterioară ca maimuță. [...]
Avusesem deci până atunci atâtea căi de ieșire și acum nu mai aveam nici una. Eram încorsetat. Chiar dacă aș fi fost bătut în cuie, tot n-aș fi avut o mai mică libertate de mișcare. Și de ce asta? Păi, oricât te-ai scărpina, să zicem, între degetele de la picioare, tot n-ai găsi cauza. N-ai decât să te împingi cu spinarea de gratiile astea, până când aproape îți rup carnea de pe tine, și tot n-ai să afli cauza. N-aveam nici o cale de ieșire, dar trebuia să-mi creez una, căci fără ea n-aș mai fi putut trăi. Rămas pentru totdeauna în fața peretelui acela al lăzii - aș fi înnebunit, inevitabil. Însă în lumea asta a firmei Hagenbeck maimuțele trebuie să stea la peretele lăzii - și atunci am încetat să mai fiu maimuță. Un raționament limpede, de toată frumusețea, pe care trebuie să-l fi clocit în burtă, căci maimuțele gândesc cu burta.
De ce asta? De ce el? Maimuța este o metaforă, întruchipând mai multe aspecte ale vieții oricui. ,,Cauza" sunt greutățile - sau regulile - care apasă individul, care trebuie să se adapteze. Educația, cei șapte ani de acasă sunt modul prin care un copil își dezvoltă gândirea, uneori și spiritul critic, pentru a reuși să se obișnuiască cu amalgamul de idei și de atitudini pe care îl presupune societatea.
Mi-e teamă că lumea n-are să înțeleagă exact ce înțeleg eu când vorbesc despre o cale de ieșire. Folosesc acest cuvânt în înțelesul său cel mai obișnuit și mai deplin. Dinadins nu vorbesc despre libertate. Nu mă gândesc la acel mare simțământ al libertății depline și în toate privințele. Ca maimuță, am cunoscut poate acest simțământ și am ajuns să cunosc oameni care jinduiesc după așa ceva. În ceea ce mă privește însă, eu n-am pretins libertatea nici atunci, și nici astăzi. De altfel, în treacăt fie spus, cu libertatea prea des se trag pe sfoară oamenii unii pe alții. Și tot astfel cum libertatea se numără printre cele mai sublime sentimente, iluzia libertății este și ea socotită ca numărându-se printre cele mai sublime. Mi s-a întâmplat deseori să văd prin varieteuri, înainte de a intra în scenă, câte o pereche de artiști lucrând la trapez, sus, aproape de tavan. Se avântau, se legănau, săreau, se balansau unul în brațele altuia, unul îl ținea pe altul de păr cu dinții. "Și asta-i tot libertate omenească...", mă gândeam, "mișcare stăpânită suveran". O, tu, batjocorire a sfintei firi! Nici o clădire n-ar mai rămâne în picioare la hohotul de râs al stirpei maimuțelor în fața unei asemenea priveliști.
Nu, nu voiam libertatea. Voiam doar o cale de ieșire; prin dreapta, prin stânga, pe unde-o fi; n-aveam nici o altă pretenție; chiar dacă o asemenea cale de ieșire ar fi fost doar o iluzie; pretenția mea era modestă; nici iluzia n-avea cum să fie mai mare. Să merg mai departe, mai departe! Numai să nu mai stau așa pe loc, cu brațele ridicate, strivit de peretele unei lăzi.
Comparația dintre tumbe și libertate provoacă ideea de a fi liber. Libertatea există pentru fiecare, dar trebuie, totuși, respectate o serie de reguli și îndeplinite mai multe sarcini pentru ca cineva să-și câștige, în cele din urmă, confortul.
Astăzi văd limpede: fără o desăvârșită liniște lăuntrică n-aș fi putut scăpa de acolo. Și, într-adevăr, poate că tot ce am ajuns să fiu astăzi datorez liniștii care s-a înstăpânit asupra mea după primele zile acolo, pe vapor. Dar, la rândul ei, liniștea aceasta o datorez celor de pe vapor.
Au fost oameni buni, orice s-ar spune. Și azi îmi aduc aminte cu plăcere de sunetul pașilor lor, așa cum răsunau pe atunci în somnolența mea. Aveau obiceiul să facă toate cât mai lent cu putință. Dacă vreunul dintre ei voia să se frece la ochi, își ridica mâna ca și cum i-ar fi atârnat cine știe ce greutate de încheietură. Glumele lor erau grosolane, dar pline de căldură. Râsul lor era întotdeauna însoțit de o tuse care suna amenințător, dar care nu însemna nimic; întotdeauna aveau ceva de scuipat din gură, iar de păsat nu le păsa deloc unde scuipă. Se plângeau întruna că puricii mei săreau pe ei; dar, cu toate acestea, nu se supărau niciodată cu adevărat pe mine din cauza asta; știau și ei că în blana mea puricii o duc bine și că puricii sunt niște ființe care sar de colo până colo; se împăcau cu gândul ăsta. Unii dintre ei, când nu erau de serviciu, se așezau uneori în semicerc în jurul meu; nu prea vorbeau, mormăiau doar așa, unul către celălalt; își fumau pipa întinși pe lăzi; se plesneau peste genunchi de îndată ce făceam cea mai mică mișcare; când și când, câte unul dintre ei lua un băț și mă gâdila cu el pe unde-mi făcea plăcere. Dacă astăzi aș mai fi invitat să fac o călătorie pe vaporul acela, cu siguranță că aș refuza o asemenea invitație, dar tot atât de sigur este că nu doar amintiri neplăcute mă leagă de perioada aceea petrecută pe puntea intermediară.
Și cine și-ar mai dori, de fapt, să se întoarcă ,,pe puntea intermediară", în acea perioadă de formare, când încă încerci să înțelegi până și cele mai simple concepte - și reguli.
Calmul pe care l-am deprins acolo, în cercul acelor oameni, m-a făcut să mă abțin de la orice încercare de a fugi. Privind cu ochii de azi, realizez că intuiam foarte bine faptul că, pentru a continua să trăiesc, trebuie să găsesc o ieșire, însă îmi dădeam seama că ea nu putea fi dobândită prin fugă. Nu mai știu acum dacă fuga ar fi fost posibilă, cred că da; pentru o maimuță fuga ar trebui să fie oricând posibilă. Cu dinții pe care-i mai am astăzi trebuie, desigur, să fiu prevăzător chiar și când mă apuc pur și simplu să sparg nuci; dar pe atunci e sigur că aș fi reușit, cu timpul, să rod încuietoarea ușii. N-am făcut-o. Ce-aș fi avut la urma urmei de câștigat cu asta? De-abia de aș fi apucat să scot capul afară și aș fi fost iarăși prins și încuiat într-o cușcă și mai fioroasă; sau aș fi izbutit să ajung fără să fiu prins până la celelalte animale, de pildă până la șerpii uriași din față, care mi-ar fi făcut de petrecanie cu îmbrățișările lor ucigașe; sau aș fi reușit să mă furișez până pe punte și să sar peste bord, iar atunci m-aș mai fi legănat puțin pe apele oceanului și, până la urmă, m-aș fi înecat. Gesturi disperate. Nu calculam, firește, la modul acesta omenesc, dar sub influența mediului mă comportam exact ca și cum aș fi gândit astfel.
Nu calculam, dar firește că observam totul în jur cu mult calm. Îi vedeam pe oamenii aceștia umblând în sus și în jos, mereu aceleași chipuri, aceleași gesturi și adesea mi se părea că toți sunt doar un singur om. Omul sau oamenii aceștia se învârteau deci nestânjeniți de colo până colo. Și în mine a început să se precizeze treptat un țel măreț. Nimeni nu-mi promitea că, dacă aș fi reușit să ajung și eu așa ca ei, mi-ar fi fost scoase gratiile astea din față. Nu se fac niciodată asemenea promisiuni în schimbul unor împliniri care par cu neputință de obținut. Însă, dacă împlinirile au loc, apar după aceea și promisiunile exact acolo unde le-ai căutat zadarnic înainte. De fapt, la toți oamenii aceștia nu era nimic care să mă fi atras prea mult. Dacă-aș fi fost un adept al libertății despre care am pomenit aici, aș fi preferat în mod sigur oceanul în locul acelei căi de ieșire ce mi se arăta în privirea tulbure a oamenilor acestora. Însă, oricum, eu i-am observat cu mult înainte de a mă gândi la asemenea lucruri, ba chiar observațiile strânse în acest fel m-au împins, de fapt, într-o anumită direcție.
Era atât de ușor să-i imit pe oameni! De scuipat, puteam s-o fac chiar din primele zile. Pe urmă, ne scuipam unul pe altul în față; deosebirea era doar că eu, după aceea, mă lingeam pe față, iar ei nu. Pipa am ajuns să fumez curând, ca un bătrân; dacă pe urmă mai îndesam și cu degetul gros în capul pipei, toată lumea de pe puntea intermediară scotea un chiot de plăcere; doar că multă vreme n-am înțeles deosebirea dintre o pipă goală și una plină.
Imitând ajungem să învățăm. Dacă reușim să ne adaptăm, fie adoptăm atitudinile colectivului în care suntem, fie continuăm să-i imităm pe cei din el, criticându-i în spatele cortinei, fie devenim sarcastici, criticându-le felul de a fi și de a se purta, fără a ne feri.
Deși am prezentat povestirea astfel, autorul nu a vrut să țintească tema maturizării, ci pe cea a libertății, a omului în raport cu societatea și a greutăților pe care acesta le are de înfruntat.
