Jurnalul Annei Frank, Editura Humanitas, 2011
Traducere din neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu
Vreau să încep prin a spune cât de recunoscătoare sunt că tatăl Annei Frank a publicat acest jurnal. Amintirile Annei sunt extrem de valoroase, fiindcă ne permit să înțelegem soarta ei tristă. Ea este doar una din milioanele de persoane care au fost grav nedreptățite. Toate ar mai fi făcut lucruri minunate în viața lor dacă aveau ocazia.
MIERCURI, 8 IULIE 1942
Dragă Kitty,
De duminică dimineață până acum par să fi trecut ani de zile. S-au întâmplat așa de multe, încât ai zice că lumea toată s-a întors brusc cu susul în jos, dar Kitty, după cum vezi, încă mai trăiesc, și ăsta-i lucrul cel mai important, spune tata. Da, într-adevăr, încă mai trăiesc, dar nu mă întreba unde și cum. Cred că astăzi nu mă înțelegi deloc, de aceea voi începe pur și simplu prin a-ți povesti ce s-a întâmplat duminică după-amiază. La trei (Hello tocmai plecase, urmând să se întoarcă mai târziu), a sunat cineva la ușă. N-am auzit, pentru că leneveam întinsă la soare pe un șezlong de pe verandă și citeam. Puțin mai târziu, în ușa bucătăriei, a apărut agitate Margot. "A venit o citație de la SS pe numele tatei, a șoptit ea. Mama s-a dus deja la domnul Van Daan." (Van Daan este o cunoștință apropiată și asociat al tatei la firmă.)
M-am speriat îngrozitor, o citație, oricine știe ce înseamnă asta. În minte mi se perindau deja lagăre de concentrare și celule de izolare. Oare trebuia să-l lăsăm pe tata să plece acolo? "Bineînțeles că nu se duce", a spus Margot în timp ce o așteptam pe mama în sufragerie. "Mama s-a dus la Van Daan să-l întrebe dacă putem să ne instalăm mâine în ascunzătoarea noastră. Vine și familia Van Daan. Vom fi șapte." Liniște. N-am mai fost în stare să scoatem o vorbă. Gândul la tata, care, fără a bănui nimic rău, făcea o vizită la azilul evreiesc, așteptarea mamei, căldura, tensiunea, toate astea ne-au lăsat fără cuvinte. Deodată s-a auzit din nou soneria. "E Hello", am spus eu. "Nu deschide", m-a oprit Margot, dar era inutil. I-am auzit pe mama și pe domnul Van Daan vorbind jos cu Hello. Apoi au intrat și au închis ușa în urma lor. Acum, de fiecare dată când suna, eu și Margot trebuia să mergem în vârful picioarelor până jos ca să vedem dacă era tata. Nu lăsam să intre pe nimeni altcineva. Eu și Margot a trebuit să ieșim din cameră, Van Daan dorea să vorbească doar cu mama.
Cum stăteam împreună cu Margot în dormitorul nostru, ea mi-a spus că citația era pentru ea, nu pentru tata. M-am speriat iarăși și am început să plâng. Margot are șaisprezece ani. Prin urmare ei vor să trimită departe niște fete așa de tinere singure? Dar, din fericire, ea n-o să plece, a spus-o chiar mama, și probabil că și tata tot la asta se referise când îmi spusese că o să ne ascundem. Să ne ascundem? Unde să ne ascundem? În oraș, la țară, într-o casă, într-o cabană? Când? Cum? Unde? Erau întrebări pe care nu le puteam pune, dar care nu-mi dădeau pace.
Margot și cu mine am început să împachetăm strictul necesar în gențile noastre de școală. Primul lucru pe care l-am băgat a fost acest caiet cartonat, apoi bigudiuri, batiste, manuale, pieptene, scrisori vechi; gândindu-mă că urmează să ne ascundem, am pus în geantă cele mai absurde lucruri, dar nu regret, pentru că țin mai mult la amintiri decât la rochii.
Sunt complet de acord cu Anne. Când viitorul este așa de incert, nu te mai gândești la câte rochii vei putea purta încă de câteva ori. Te gândești la ce amintiri mai poți revizita când ești trist sau doar ai nevoie de ceva familiar.
La cinci, în sfârșit, tata a venit acasă, l-am sunat pe domnul Kleiman și l-am întrebat dacă ar putea să vină chiar în acea seară. Van Daan s-a dus după Miep. Miep a venit, a pus într-o geantă pantofi, rochii, sacouri, desuuri și ciorapi și a promis că se întoarce seara. Apoi, în casa noastră s-a făcut liniște. Nimeni dintre noi patru n-a vrut să mănânce. Era în continuare cald și totul era foarte straniu.
Camera mare de sus era închiriată unui anume domn Goldschmidt, un bărbat divorțat, la vreo treizeci și ceva de ani. Se pare că în seara asta n-avea nimic de făcut, de aceea și-a pierdut vremea la noi până la zece, nelăsându-se înduplecat să plece în ciuda aluziilor noastre amabile. La unsprezece au venit Miep și Jan Gies. Miep lucrează la firma tatei din 1933 și ne-a devenit foarte apropiată, la fel și proaspătul ei soț, Jan. Iarăși au dispărut pantofi, ciorapi, cărți și desuuri în geanta lui Miep și în buzunarele adânci ale lui Jan; la unsprezece și jumătate au dispărut și ei.
Eram moartă de oboseală și, deși știam că avea să fie ultima noapte în patul meu, am adormit imediat și am fost trezită de mama abia în dimineața următoare, la cinci și jumătate. Din fericire, nu mai era chiar așa de cald ca duminică; toată ziua a căzut o ploaie caldă. Ne-am îmbrăcat toți patru așa de gros, de parcă trebuia să înnoptăm într-un congelator, și asta doar pentru a lua cu noi ceva îmbrăcăminte în plus. Nici un evreu în situația noastră n-ar fi îndrăznit să iasă din casă cu o valiză plină de haine. Eu aveam pe mine două cămăși, trei perechi de pantaloni, o rochie, peste ea o fustă, o jachetă, un pardesiu de vară, purtam două perechi de ciorapi, pantofi rezistenți, căciulă, fular și încă multe altele. Mă sufocam deja înainte de a ieși din casă, dar nimeni nu se sinchisea de asta. Margot și-a umplut ghiozdanul cu cărți de școală, și-a luat bicicleta din remiză și a urmat-o pe Miep spre niște depărtări necunoscute mie. Încă nu știam care era locul secret unde urma să mergem.
La șapte și jumătate, am închis și noi ușa în spatele nostru; singura de la care trebuia să-mi iau rămas-bun era Moortje, pisicuța mea, care avea să-și găsească un cămin potrivit la vecini, așa scria pe un bilet adresat domnului Goldschmidt.
Așternuturile desfăcute, resturile de la micul dejun pe masă, o jumătate de kilogram de carne pentru pisică în bucătărie, toate astea dădeau impresia că plecaserăm în mare grabă. Puțin ne păsa nouă de impresii. Voiam să plecăm, nu voiam altceva decât să plecăm și să ajungem cu bine, nimic altceva.
Continuarea mâine.
A ta, Anne
În următoarea zi, Anne povestește despre ascunzătoare. Aceasta funcționează astăzi ca muzeul Casa Anne Frank, unde camerele au rămas goale pentru a simboliza absența persoanelor care au stat acolo.
SÂMBĂTĂ, 15 IULIE 1944
Dragă Kitty,
Am avut de la bibliotecă o carte cu titlul provocator Ce părere aveți despre fata modernă? De tema asta aș vrea să mă ocup azi.
Autoarea critică "tineretul de azi" din cap până-n picioare, fără să respingă însă pe de-a-ntregul tot ce-I tânăr ca nefiind în stare de ceva bun. Dimpotrivă, este de părere că, dacă tineretul și-ar dori-o, ar putea să construiască o lume mai mare, mai frumoasă și mai bună, că tineretul are mijloacele să facă asta, dar se ocupă de lucruri artificiale, fără să învrednicească măcar cu o privire ceea ce este cu adevărat frumos.
La unele pasaje, am avut foarte clar impresia că scriitoarea îmi adresa mie reproșurile ei și de aceea vreau acum, în sfârșit, să mă destăinui total în fața ta și să mă apăr de acest atac. Am o trăsătură de caracter care iese puternic în evidență și care trebuie să-i frapeze pe toți cei care mă cunosc de mai multă vreme, și anume capacitatea de autocunoaștere. Mă pot studia în tot ceea ce fac, ca și cum aș fi o străină. Fără nici un fel de prejudecată și fără un sac plin de scuze, stau în fața Annei celei de toate zilele și observ ce face bine și ce face rău. Conștiința asta de sine nu mă părăsește niciodată și la fiecare cuvânt pe care îl pronunț știu imediat după ce l-am pronunțat: "Ar fi trebuit să fie altfel" sau "E foarte bine așa cum este". Mă condamn pe mine însămi în legătură cu nespus de multe lucruri și-mi dau seama din ce în ce mai bine cât de adevărate au fost cuvintele tatei: "Fiecare copil trebuie să se autoeduce."
Părinții nu pot da decât sfaturi sau bune îndrumări, de formarea definitivă a propriului caracter răspunde fiecare în parte. La asta se mai adaugă și faptul că înfrunt viața cu un curaj ieșit din comun, mă simt întotdeauna așa de puternică și capabilă să îndur multe, așa de liberă și așa de tânără! Când mi-am dat seama de asta pentru prima oară, m-am bucurat, căci nu cred că-mi voi pleca repede capul sub loviturile pe care fiecare trebuie să le primească.
Dar despre lucrurile astea am mai vorbit de-atâtea ori, acum aș vrea să ajung la capitolul "Mama și tata nu mă înțeleg". Tata și mama m-au răsfățat întotdeauna foarte mult, au fost drăguți cu mine, mi-au luat apărarea în fața celor care locuiesc sus și au făcut tot ce pot face niște părinți. Totuși, m-am simțit mult timp groaznic de singură, exclusă, abandonată, neînțeleasă. Tata a încercat toate metodele posibile pentru a-mi tempera revolta, dar fără nici un rezultat. M-am vindecat singură, confruntându-mă pe mine însămi cu propriile greșeli de comportament.
Cum se face că tata nu mi-a fost niciodată de ajutor în lupta mea, că a eșuat complet atunci când a vrut să-mi întindă o mână? Tata n-a folosit metoda potrivită, mi-a vorbit întotdeauna ca unui copil care trece printr-o perioadă dificilă de creștere. Sună aiurea, căci nimeni altcineva în afară de tata nu mi-a dăruit permanent încredere și nimeni altcineva în afară de tata nu mi-a dat sentimentul că sunt rezonabilă. Dar el a neglijat un lucru: nu s-a gândit că bătălia mea pentru a deveni stăpână pe situație era pentru mine mai importantă decât orice. Eu nu voiam să aud nimic despre "fenomene specifice vârstei", "alte fete", "trece de la sine", eu nu voiam să fiu tratată ca o fată-ca-toate-celelalte, ci ca Anne-cum-este-ea, iar Pim n-a înțeles asta. De altfel, eu nu pot acorda încrederea mea cuiva care nu-mi povestește și el foarte mult despre sine și, fiindcă eu nu știu nimic despre Pim, nu voi putea păși pe calea unei relații de confidențialitate între noi. Pim adoptă mereu poziția tatălui mai în vârstă, care a avut și el astfel de înclinații trecătoare, dar care, pus în fața problemelor tineretului, nu mai poate avea cu mine o relație prietenească, oricât și-ar da silința. Așa am ajuns să nu împărtășesc concepțiile mele despre viață și teoriile mele îndelung chibzuite nimănui altcuiva decât jurnalului meu și, uneori, lui Margot. De tata am ascuns tot ce mă neliniștea, nu l-am lăsat să-mi împărtășească idealurile, l-am înstrăinat de mine voit și cu bună știință.
N-am putut să procedez altfel, am acționat întru totul conform sentimentelor mele, egoist, dar am acționat așa cum era bine pentru liniștea mea. Căci liniștea mea și încrederea de sine pe care le-am construit atât de șovăielnic le-aș pierde iarăși cu totul dacă ar trebui să suport acum critici la adresa lucrării mele pe jumătate terminate. Și asta n-aș face-o nici măcar pentru Pim, oricât de dur poate să pară, căci nu m-am mărginit doar să nu-l las pe Pim să participe la viața mea interioară, ci, prin irascibilitatea mea, îl și îndepărtez deseori și mai tare de mine.
Chiar dacă circumstanțele nu sunt bune, este frumos să văd că Anne se comportă ca o adolescentă normală. Are prima ei relație, apar conflicte între ea și familia ei sau ceilalți. Este foarte frumos faptul că oamenii se adaptează repede la situații neprevăzute. Cei mai puternici nici nu își dau seama că revin la rutina lor obișnuită.
De aceea cred că Anne este un exemplu foarte bun pentru toată lumea: rezista în timp ce își îndeplinea visul. Fix în perioada acestui fragment, ea a început să-și redacteze jurnalul, după ce a auzit la radio despre importanța jurnalelor în acel moment.
