Al zecelea om - Graham Greene, Editura Litera, 2018
Traducere din limba engleză de Petre Solomon.
Al zecelea om a fost inițial o povestire scrisă în 1944, pentru compania Metro-Goldwyn-Mayer. Abia în 1983, autorul a reluat-o și apoi a publicat-o, doi ani mai târziu, sub formă de roman. Este un roman scurt, dens, cu o acțiune, care se desfășoară în Franța ocupată și imediat după război, într-un cadru realist, auster, unde presiunea morală este la fel de puternică precum presiunea istorică.
Greene plasează în centru o situație-limită (o "decimare" simbolică, unul din zece), din care se nasc teme recurente ale operei sale, vinovăție, frică, alegere morală, identitate, ispășire, iubirea ca posibilă mântuire.
Începutul romanului surprinde protagonistul în ipostaza de prizonier de război într-o închisoare nazistă din Paris, episod în care asistăm atât la un joc ironic de putere reprezentat de existența unui ceas de mână și a unui ceas deșteptător ce controlează deopotrivă timpul și alianțele între deținuți. Acțiunea cărții, începe brusc, cu siguranța și acuratețea unui adevărat haiku, toate detaliile de prisos fiind excluse. Treizeci de prizonieri trebuie să plătească pentru un atac al rezistenței franceze asupra trupelor germane.
La orele trei din după-amiaza zilei următoare (potrivit ceasului deșteptător), un ofițer intră în celulă: era primul ofițer pe care-l vedeau în ultimele săptămâni - unul foarte tânăr, a cărui lipsă de experiență se vădea până și-n mustața ciuntită de brici în partea stângă. Era la fel de stingherit ca un școlar care-și face pentru prima oară intrarea pe o scenă, împărțirea premiilor. Cu un glas tăios, menit să dea impresia unei forțe, care-i lipsea, le vorbi astfel:
- Aseară au fost omorâți în oraș câțiva oameni. Aghiotantul guvernatorului militar, un sergent și o fată care mergea cu bicicleta. De fată nu ne pasă. Francezii au dreptul să-și omoare femeile.
Era limpede că-și pregătise cu grijă acest discurs, dar cam exagera cu ironia, iar glasul lui semăna cu acela al unui actor amator: întreaga scenă părea la fel de ireală ca o șaradă.
- Știți pentru ce vă aflați aici, în locul acesta, unde trăiți liniștiți, având rații de alimente asigurate, în timp ce oamenii noștri muncesc și luptă, continuă el. Ei bine, acum va trebui să achitați nota de plată pentru hotel. Nu dați vina pe noi, dați vina pe asasinii de un neam cu voi! Am primit ordin ca unul din zece să fie împușcat. Câți sunteți la număr în acest lagăr? Numărați-vă! porunci ofițerul, cu o voce aspră. Iar oamenii se supuseră, în silă.
- ... douăzeci și opt, douăzeci și nouă, treizeci... Știau că ofițerul știa, chiar fără să-i fi numărat. Era doar o părticică din șarada lui, la care nu voia să renunțe.
- Așadar, încheie el, trebuie să alegeți trei dintre voi. Nu ne pasă care anume. Puteți alege singuri. Ceremoniile funebre vor începe la orele șapte ale dimineții de mâine.
Șarada se terminase: pașii ofițerului se depărtau, izbind apăsat asfaltul. Chavel se întrebă o clipă ce cuvânt fusese obiectul șaradei - "noapte", "fată" sau poate "treizeci"? Mai mult ca sigur însă că era vorba de cuvântul "ostatic".
În celulă se află aproximativ treizeci de bărbați, care trag la sorți, iar printre cei aleși se numără Louis Chavel, un avocat parizian bogat.
Tăcerea domni multă vreme în celulă, până când un alsacian pe nume Krogh spuse:
- Vasăzică trebuie să ne oferim voluntari?
- Prostii! îl repezi unul din funcționari, un tip mai în vârstă, subțirel, cu pince-nez. N-o să se ofere nimeni voluntar. Trebuie să tragem la sorți. Și adăugă: Dacă nu cumva credeți că s-ar cuveni să ne luăm după vârstă, adică bătrânii să iasă primii...
- Să începem cu litera Z, propuse Chavel.
Își cam pierduse cumpătul. Simțea nevoia unei băuturi tari. Începu să-și ciupească buza, de care atârna o pieliță uscată.
- Cum doriți, zise șoferul de camion. E careva înaintea lui Voisin? Așadar, încep eu...
Cuprins de panică, Chavel oferă întreaga sa avere oricui acceptă să moară în locul lui.
- Vino-ncoace, domnule Chavel, așază-te alături de noi! îl pofti Lenôtre. Era ca și cum l-ar fi poftit să ia loc la cea mai bună masă, într-un restaurant de lux.
- A, nu, exclamă Chavel, aruncând bilețelul pe podea. N-am fost niciodată de acord cu tragerea la sorți! Nu mă puteți sili să mor pentru voi!...
Ceilalți îl priveau cu mirare, dar fără dușmănie. Doar era un "domn". Nu-l judecau după propriile lor criterii: făcea parte dintr-o clasă socială greu de înțeles, iar la început atitudinea lui nu li se păru nici măcar lașă.
- Șezi jos și odihnește-te! îi spuse Krogh. Ai scăpat de griji.
- Nu-mi puteți face așa ceva! protestă Chavel. E absurd. Nemții n-au să mă accepte. Sunt un om cu stare.
- Hai, domnule Chavel, nu mai pune atâta la inimă! îi spuse Lenôtre. Dacă n-o fi azi, o să fie mâine...
- Nu-mi puteți face una ca asta! repetă Chavel.
- Nu noi ți-o facem, zise Krogh.
Un tânăr bolnav de tuberculoză, Michel Mangeot (poreclit Janvier), acceptă înțelegerea, își "vinde" viața ca să lase banii mamei și surorii. Dimineața, Janvier este executat sub numele lui Chavel, iar adevăratul Chavel rămâne în viață, dar iese din închisoare ruinat moral.
- Vă dau tot ce am! exclamă Chavel cu o voce gâtuită de deznădejde. Banii, pământul, casa din Saint Jean de Brinac... Voisin îl întrerupse, cu iritare:
- Nici unul dintre noi nu vrea să moară, domnule Chavel.
- Liniștește-te, domnule Chavel, repetă și Lenôtre, pe un ton ce i se păru scandalos de suficient istericului avocat.
-Totul! izbuti să mai îngaime Chavel, cu voce stinsă. Începuseră să-și piardă răbdarea. Toleranța e o chestiune de răbdare, răbdarea e o chestiune de nervi, iar nervii lor erau foarte încordați.
- Șezi aici și ține-ți gura! îl repezi Krogh.
Lenôtre îi făcu însă loc lângă el, bătând cu un gest prietenesc podeaua. "Gata!" îi șopti Chavel cel calm. "Gata! N-ai fost prea convingător. Trebuie să te gândești la altceva..."
Cineva îi vorbi:
- Mai spune-mi! Poate că mă-nvoiesc. Era Janvier.
După eliberare, Chavel revine la casa care fusese a lui și descoperă că acolo locuiesc mama lui Janvier și sora lui, Thérèse, moștenitoarele "cumpărării" făcute în celulă. Pentru a se apropia și a supraviețui, Chavel își ia un nume fals (Charlot) și se angajează ca servitor în propria casă. În această conviețuire se conturează tensiunea centrală a romanului, Chavel trăiește cu rușinea gestului său, iar Thérèse trăiește cu ura față de "Chavel", pe care îl consideră vinovat de moartea fratelui ei. Dar de aici începe "povestea", notele de melodramă sunt evidente, căci după prima parte a cărții, romanul abundă în clișee tipice lumii filmului.
- Cine-i Janvier? Nu cunosc nici un Janvier.
- Fratele dumitale. Așa îl porecliserăm pe fratele dumitale în închisoarea aceea.
- Ai fost cu el acolo?
- Da.
Avea să descopere cu timpul că fata nu făcea niciodată ceea ce te-ai fi așteptat să facă: își imaginase că ea o va striga pe maică-sa, dar iată că-i șopti, atingându-i brațul:
- Nu vorbi așa tare! Apoi îi explică:
- Mama nu știe.
- Nu știe că el a murit?
- Nu știe nimic. Își închipuie că el a făcut avere undeva. Uneori zice că-n Anglia, alteori în America de Sud. A știut cică totdeauna că-i un băiat deștept. Cum te cheamă?
- Charlot. Jean-Louis Charlot.
- L-ai cunoscut și pe celălalt?
- Vrei să spui, pe... Da, l-am cunoscut. Cred c-ar fi mai bine s-o șterg înainte de a veni mama dumitale.
O voce ascuțită de bătrână strigă din capul scărilor:
- Thérèse, cine-i acolo?
- Cineva care-l cunoaște pe Michel, îi răspunse fata.
O femeie bătrână coborî scările până-n vestibul - o femeie corpolentă, înfofolită în șaluri, ca un pat burdușit cu așternuturi: până și picioarele-i erau înfășurate, abia-abia se târau spre el. Era greu să deslușești o expresie patetică în acest munte de carne, ori să simți nevoia de a-l ocroti. De bună seamă că acești enormi sâni materni aveau rostul de a alina, nu de a primi alinare.
- Ei, cum îi merge lui Michel? întrebă ea.
- Îi merge bine, spuse fata.
- Nu pe tine te-am întrebat, ci pe dumnealui. Cum era fiul meu când l-ai lăsat?
- Era bine, repetă Charlot: M-a rugat să vă fac o vizită, ca să văd cum o duceți.
- Da? Putea să-ți fi dat o pereche de pantofi ca să vii încoace, adăugă ea, cu un glas înțepat. Nu cumva a făcut vreo prostie? Și-a pierdut iarăși banii?
- A, nu!
- A cumpărat casa asta pentru bătrâna lui mamă, urmă ea, cu un soi de fanatism tandru. E un băiat cam trăsnit. Mă simțeam bine în vechea locuință. Aveam trei camere în Menilmontant. Ne descurcam, pe când aici nu găsești pe nimeni să te-ajute. E o casă prea spațioasă pentru o femeie bătrână și o fată. Ne-a trimis, firește, și bani, dar nu-și dă seama că, astăzi, anumite lucruri nu pot fi cumpărate cu bani.
- E flămând, o întrerupse fata.
- Bine, bine. Dă-i ceva de mâncare! După felul cum stă acolo, ai zice că-i un cerșetor. Păi, dacă vrea să mănânce, de ce nu cere de mâncare?
Vorbea ca și cum el n-ar fi putut s-o audă.
- Vă plătesc, zise Charlot.
- Ne plătești, da? Prea te grăbești cu banii, în felul ăsta n-o să ajungi prea departe. Nu trebuie să oferi bani, dacă nu ți se cer.
Identitatea devine astfel o rană și o mască în același timp.
"Nu cumva acești trei sute de franci reprezentau alocația pe care i-o acorda omul căruia îi dăruise trei sute de mii de franci ca să moară în locul lui? Să verific în curând treaba asta", își spunea Charlot. "Ce rost ar avea să-mi drămuiesc această sumă ca să-mi ajungă o săptămână, la capătul căreia m-aș pomeni nu doar mai bătrân, dar și mai sărac?"
Era tocmai ora aperitivelor. Pentru prima oară de când pusese piciorul în capitală, Charlot păși pe propriul său teritoriu, unde cunoștea fiece palmă de pământ. Până atunci nu avusese ochi să vadă cum se cuvine ciudățenia Parisului: o stradă nefamiliară ar fi putut întotdeauna să fie nefrecventată, dar abia acum remarcă pustietatea acelei străzi, pe care lunecau biciclete, taxiuri silențioase și siluete bizare. Observă, de asemenea, cât de murdare și de jerpelite erau tendele prăvăliilor. Doar ici și colo vedea chipul familiar al câte unui străin, așezat la masa unde șezuse el însuși ani de zile și consumând aceeași băutură. Ai fi zis că-s rămășițele unui vechi parc floral, răsărite într-un deșert de bălării, după plecarea unui proprietar neglijent. "La noapte o să mor", își spuse Charlot. "Ce importanță ar avea dacă m-ar recunoaște cineva?" Și, intrând pe ușa de sticlă a cafenelei unde obișnuia să se ducă pe vremuri, o porni drept spre colțul în care se așeza totdeauna, la capătul din dreapta al canapelei lungi de sub oglinda aurită. Locul era ocupat: se așezase acolo un soldat american, un tânăr cu pomeții înalți și cu o înfățișare aspră și candidă, de cățeluș. Chelnerul se înclina surâzător în fața lui și-i vorbea de parcă ar fi fost cel mai vechi mușteriu din local. Charlot se așeză la o masă și privi: întreaga scenă îi apărea ca un fel de adulter Ospătarul-șef, care obișnuia să stea de vorbă cu el, trecu prin fața lui ca și cum nici n-ar fi existat și se opri la rându-i la masa americanului. Explicația veni în curând, teancul de bancnote pe care yankeul îl scoase pentru a achita consumația și care-i aminti brusc lui Charlot că avusese și el cândva un teanc de bancnote, că fusese și el bun platnic, pe când acum ajunsese nu atât un strigoi, cât un om fără prea mulți bani. Își bău coniacul și comandă un altul. Încetineala cu care era servit îl scotea din sărite. Îl chemă pe ospătarul-șef, care încercă să-l evite, dar în cele din urmă trebui să vină.
- Bună, Jules! i se adresă Charlot. În ochii înguști luci o dezaprobare: ospătarului-șef nu-i plăcea să fie chemat pe nume decât de intimii săi, adică de cei care plăteau bine, își spuse Charlot. Apoi, cu voce tare:
- Nu mă mai ții minte, Jules.
Individul deveni cam nervos: poate că tonul străinului îi suna familiar. Vremurile erau tulburi: unii clienți dispăruseră cu totul, alții, care stătuseră ascunși, se întorseseră schimbați de lunga perioadă de claustrare, iar pe alții, care nu stătuseră ascunși, era în interesul localului să-i descurajeze.
- Păi, n-ați mai trecut pe-aici cam de multișor, domnule.
(...)
- Aici, monsieur Chavel, n-avem motive. Vă asigur că atitudinea noastră a fost totdeauna foarte corectă. Am avut grijă tot timpul să-i servim mai întâi pe francezi, chiar dacă neamțul era general. Îl invidia pe Jules pentru capacitatea lui de a rămâne "corect", pentru felul cum își salvase respectul de sine, cu ajutorul unor doze minime de politețe ori de neatenție. În ce-l privea pe el însă, a rămâne ,,corect" ar fi însemnat moartea.
În viața lor apare Carosse, un individ periculos (colaboraționist, mincinos), care pretinde că este adevăratul Chavel. Încearcă să revendice casa și să o cucerească pe Thérèse, iar în același timp îl amenință pe Charlot cu demascarea. Tensiunea romanului crește, cine este "adevăratul" Chavel în ochii celorlalți și ce înseamnă adevărul când trecutul e construit pe o minciună de supraviețuire?
- Deschide ușa! îl rugă fata. Altfel, o să vină maică-mea! Năpădit de teama ce-l cuprinde pe orice om când aude o sonerie în plină noapte, Charlot coborî neliniștit scările, cu ochii spre ușă. La spaima aceasta ancestrală contribuia atât propria lui experiență, cât și o istorie îndelungată: crime vechi de o sută de ani, întâmplări legate de revoluție și de război... Clopoțelul începu iarăși să zbârnâie, ca și cum omul de la ușă ar fi fost nerăbdător să intre sau ar fi avut dreptul să ceară să i se deschidă. Fugarul și urmăritorul au același fel de a suna. Charlot ridică lanțul și întredeschise ușa doar câțiva centimetri. Nu putu desluși prin întunericul de afară decât licărul slab al unui guler. Cineva își mișca piciorul pe pietriș, iar Charlot simți că ușa cedează sub presiunea exercitată asupra lanțului.
- Cine e? întrebă el. Iar necunoscutul îi răspunse pe un ton inexplicabil de familiar:
- Jean-Louis Chavel. (...)
- Firește, ești mademoiselle Mangeot, i se adresă el fetei. Știu că am greșit venind aici, dar orice animal hăituit se duce la bârlogul pe care-l cunoaște. Iartă-mi lipsa de tact, domnișoară! Plec îndată. Thérèse ședea pe treapta de jos a scării, cu fața îngropată în palme.
- Da, ai face bine să pleci grabnic, zise Charlot. Individul își roti în jurul lui fața pomădată: își tot umezea cu vârful limbii buzele uscate. Singurul element autentic din ființa lui era frica. O frică pe care și-o stăpânea totuși: aidoma unui cal nărăvaș sub un călăreț destoinic, și-o vădea în bot și în pupilele ochilor. Unica mea scuză, urmă el, este că am un mesaj pentru domnișoara, de la fratele ei. Privirea curioasă și statornică a lui Charlot părea să-l descumpănească.
- Parcă te-aș cunoaște, îi spuse.
- Păi, ar trebui să-l cunoști! exclamă fata, fulgerându-l cu privirea. Doar ați fost în aceeași pușcărie!
- A, cred că îmi revine în memorie, știți, eram atât de mulți acolo, rosti individul.
Charlot fu nevoit să-i admire din nou stăpânirea de sine.
- E cu adevărat Chavel? îl întrebă fata.
Charlot era uluit de tupeul intrusului. Deși nu scăpase de frică, acesta și-o ascundea perfect. Fața lui albă se rotea ca un bec spre el, pregătindu-se să-l orbească, încât Charlot trebui să-și ferească privirea.
- Da, murmură el. E Chavel. Dar s-a schimbat. O expresie de bucurie încreți fața individului, dar ea redeveni numaidecât netedă. Cu cât era mai speriat, cu atât devenea mai impertinent: impertinența era pentru el un fel de remediu împotriva nervilor. (...)
-Să fiu alungat dintr-o casă de țară, iată un deznodământ cam mediocru pentru o carieră atât de frumoasă! exclamă el, ridicându-și gulerul pardesiului. Noapte bună, nerecunoscătorule Charlot! Cum de te-am putut confunda cu bietul Pidot?
- O să îngheți!
- Tot ce se poate. La fel ca Edgar Allan Poe.
- Ascultă! Nu sunt chiar atât de nerecunoscător. Poți rămâne aici pentru o noapte. Scoate-ți pantofii, cât trântesc eu ușa! După ce o trânti cu zgomot, adăugă: Urmează-mă!
Dar abia urcase două trepte, că auzi glasul fetei, de pe palier:
- Charlot, a plecat?
- Da, a plecat. Așteptă o clipă, apoi spuse: Mă duc să văd dacă ușa din spate e încuiată.
Și, urmat de individul rămas numai în ciorapi, porni pe coridorul ce ducea spre bucătărie, iar de acolo în sus pe scări, spre propria-i cameră.
- Poți dormi aici, îi spuse. Mâine-dimineață, devreme, vin să te scot. Nu trebuie să fii văzut de nimeni. Altfel, va trebui să plec și eu de aici.
Individul se așeză comod pe pat, întinzându-și picioarele.
- Ești chiar Carosse? îl întrebă Charlot, plin de curiozitate.
- Nu cunosc alt Carosse în afară de mine, zise celălalt. N-am frați, nici surori, nici părinți. N-am de unde să știu dacă pe undeva, în provincie, trăiesc niscaiva Carosse obscuri; se prea poate ca în Limoges să am vreun văr de-al doilea. Firește, mai e și prima mea nevastă, o cățea bătrână! adăugă el, clipind din ochi.
- Iar acum ești urmărit?
- În țara asta domnește o concepție puritană potrivit căreia omul se poate hrăni doar cu pâine. O concepție cât se poate de absurdă și de anticatolică. Presupun că aș fi putut trăi doar cu pâine - cu pâine neagră - în timpul Ocupației, dar spiritul își are exigențele sale, el cere produse de lux. Iar asemenea produse de lux puteau fi obținute într-un singur loc, încheie Carosse, cu un zâmbet de automulțumire.
- Dar ce te-a făcut să vii încoace?
- Poliția, scumpul meu domn, precum și acești tineri focoși, înarmați cu puști, care-și zic "Rezistența". Tocmai mă îndreptam spre miazăzi, dar, din nefericire, trăsăturile feței mele sunt prea bine cunoscute... pretutindeni, în afară de această casă, adăugă el cu un soi de amărăciune în glas.
- Dar de unde știai... ce anume te-a făcut să crezi că...
- Chiar și într-o comedie clasică, amice, te obișnuiești să improvizezi, răspunse individul, netezindu-și pantalonii. Aceasta a fost o improvizație, vei spune, desigur, nu tocmai reușită. Și totuși, dacă mi s-ar fi dat destul timp, aș fi reușit s-o păcălesc și pe dumneaei.
- Tot nu-mi dau seama cum ai ajuns aici.
- A fost o inspirație de moment. Poposisem într-un han aflat la vreo nouăzeci de kilometri de locul acesta, într-un sat al cărui nume începe cu litera B, nu mai țin minte precis. Un tip nostim, eliberat nu de mult din închisoare, chefuia acolo împreună cu tovarășii săi. Mi-am dat seama că era cineva în satul acela, era însuși primarul - cunoști tipul ăsta de om, un tip cu burtă, pompos la culme, cu un ceas enorm, cât un calup de brânză, vârât în buzunarul de la vestă. Tocmai le povestea amicilor săi istoria tipului care-și cumpărase viața în închisoare - îi zicea "al zecelea om", nu e rău spus. Primarul îi cam purta pică, n-am priceput de ce. Ei bine, mi s-a părut puțin probabil ca numitul Chavel să aibă curajul de a se întoarce vreodată acasă; de aceea m-am decis să mă întorc eu în locul lui. Puteam să-i joc mult mai bine decât el rolul - rolul unui avocat plicticos... dar îl cunoști bine, desigur!
- Da, nu te așteptai la asta!
- Cine s-ar fi putut aștepta? Coincidența e realmente prea mare! Dumneata ai fost la închisoare, nu-i așa? Nu ești un actor în turneu prin provincie, ca mine.
- Nu. Am fost efectiv acolo.
- Atunci, de ce te-ai prefăcut că mă recunoști?
Chavel / Charlot ajunge să o iubească pe Thérèse și înțelege că impostorul reprezintă un pericol real pentru ea. Pentru prima dată, el alege să riște pentru altcineva, nu să se salveze pe sine. Finalul îl obligă la un act de curaj și asumare, care funcționează ca o încercare de răscumpărare: să repare, pe cât se poate, această viață trăită "în plus" pe seama altuia.
Carosse trase câteva salve repezi. Primul glonț nimeri aiurea, spărgând geamul unui tablou: la al doilea, lanterna căzu pe podeaua din vestibul, continuând să lumineze drumul spre ușă. Fața lui Chavel se schimonosi de durere. Se simți împins parcă spre zid de un pumn puternic, dar durerea se domoli brusc: suferise mult mai crunt din cauza apendicitei. Când își ridică privirea, Carosse dispăruse, iar în fața lui stătea Thérèse.
- Ești rănit? îl întrebă ea.
- Nu. Uită-te la tablou: nu l-a nimerit! Cele două gloanțe fuseseră trase prea repede pentru ca fata să-și fi putut da seama că fuseseră două. Chavel voia s-o scoată de acolo înainte ca lucrurile să ia o întorsătură urâtă. Făcu vreo câțiva pași și se trânti într-un fotoliu. Peste câteva secunde, pata de sânge va răzbi prin haină.
- S-a terminat, spuse Chavel. Nu va mai îndrăzni să se întoarcă.
- Ești cu adevărat Chavel? îl întrebă Thérèse.
- Da.
- Povestea cu mesajul era o altă minciună, nu-i așa? N-ai aprins lanterna nici măcar de două ori la fel...
- Da. Încă o minciună. Voiam ca el să tragă. Acum nu se va mai întoarce. E convins că m-a omorât ca pe... ca pe... Nu-și putea aminti numele celuilalt. Căldura din vestibul i se păru neobișnuită pentru ora asta matinală. Pe frunte îi curgeau broboane de sudoare, ca niște bobițe de mercur.
- Cred că a pornit spre Saint Jean pe celălalt drum. Du-te repede în sat și cere-i ajutor pastorului! Roche îți va putea fi de folos. Nu uita: e vorba de actorul Carosse.
- Ești rănit, îi spuse Thérèse.
- A, nu! Glontele a ricoșat din perete și m-a atins puțin. Asta e tot. Dă-mi un creion și o bucată de hârtie. Până vii cu poliția, o să scriu un raport asupra celor întâmplate. Thérèse îi aduse lucrurile cerute și rămase buimacă și stingherită în fața lui. Chavel se temea că-și va pierde cunoștința până să plece ea.
- Acum te simți mai liniștită, nu-i așa? îi spuse, cu blândețe în glas. S-a dus toată ura, nu-i așa?
- Da.
- E foarte bine. Nu mai rămăsese nimic din iubirea lui, dorința nu mai conta: simțea doar un fel de milă, amestecată cu tandrețea pe care-o încerci pentru un semen în nenorocire.
Louis Chavel, avocat bogat, educat, vulnerabil în fața fricii este dominat de instinctul de conservare, evoluția sa fiind "axul" romanului, protagonistul trece de la lașitate la asumare, de la egoism la protecție. Michel Mangeot (Janvier) tânărul bolnav, care acceptă schimbul, este figura sacrificiului paradoxal, moare pentru bani, dar gestul său dobândește o dimensiune morală, care îl urmărește pe Chavel. Thérèse este sora geamănă a lui Janvier, moștenitoarea casei, ea reprezintă judecata morală. Carosse, impostorul, exploatează haosul de după război, este "dublul" degradat al lui Chavel, minte din cinism și din interes.
Greene sugerează că Chavel nu poate "plăti" moartea lui Janvier, însă poate să nu lase ca acel gest inițial (al fricii) să rămână ultimul cuvânt despre el. Dezamăgirea cea mai adâncă a romancierului este că de la un anumit punct încolo, binele și răul nu mai pot fi deosebite
Al zecelea om este un roman dens, care combină tensiunea cu o meditația asupra vinovăției și a răscumpărării. Situația inițială declanșează o dramă a identității, fiindcă, chiar dacă Chavel supraviețuiește, trebuie totuși să trăiască cu adevărul că viața lui "costă" o altă viață. Finalul propune o ieșire, asumarea printr-un act de responsabilitate față de celălalt.
