Eu și Marley - John Grogan, Editura ART, 2019
Traducere din limba engleză de Ela-Evelina Jianu
M-am întors înăuntru și i-am cerut voie doctoriței să rămân câteva minute singur cu el. Îmi reaminti că era puternic anesteziat.
- Stați cât de mult doriți, îmi mai spuse ea.
L-am găsit dormind pe targa pusă pe jos, cu o perfuzie în antebraț. Am îngenuncheat și mi-am trecut degetele prin blana lui, așa cum îi plăcea. I-am ridicat în mâini fiecare dintre urechile clăpăuge - urechile acelea trăsnite care-i cauzaseră atâtea probleme de-a lungul anilor și ne costaseră o avere regească - și le-am simțit greutatea. I-am ridicat buza de sus și i-am privit dinții strâmbi și tociți. I-am luat o labă și am ținut-o în căușul palmei. Apoi, mi-am rezemat fruntea de a lui și am rămas astfel mult timp, ca și cum i-aș fi putut telegrafia un mesaj prin cele două cranii ale noastre, din creierul meu într-al lui. Voiam să-l fac să înțeleagă unele lucruri.
- Mai știi toate lucrurile alea pe care le-am spus mereu despre tine? am șoptit. Că ce dezastru total erai? Să nu le crezi. Nicio clipă să nu crezi așa ceva, Marley. Trebuia să știe asta, și încă ceva. Era un lucru pe care nu i-l spusesem niciodată, pe care nimeni nu i-l spusese. Voiam să-l audă înainte de a se duce.
- Marley, i-am spus. Ești un câine extraordinar.
Bucata asta m-a făcut să mă opresc din citit. Nu pentru că e dramatică, ci pentru că e liniștită. Și liniștea doare mai tare decât orice plâns. Faptul că îi spune să nu creadă niciodată că a fost un dezastru mi se pare sfâșietor. Pentru că îți dai seama că toate glumele, reproșurile mici, toate etichetele puse în joacă pot rămâne undeva agățate. Și în ultimul moment simți nevoia să le ștergi. Să lași doar adevărul curat.
"Ești un câine extraordinar." E o propoziție simplă, dar ca o spovedanie. Ca o mărturisire pe care o ții în tine ani întregi și o rostești abia când știi că nu mai ai timp. În ea e recunoștință, regret, iubire, tot ce nu a fost spus la timp.
Asta vorbește despre un adevăr greu. Că iubirea nu șterge greșelile sau haosul, dar le pune într-o altă lumină. Și că uneori cea mai mare teamă nu e moartea, ci gândul că poate nu ai spus destul de clar cât de mult a însemnat cineva pentru tine. E un moment mic, dar definitiv. O frază care vine prea târziu și totuși exact la timp.
* * *
Am găsit-o pe doctoriță așteptând la recepție.
- Sunt gata, am spus. Glasul mi se frânse, spre marea mea uimire, căci chiar crezusem că eram pregătit de luni de zile pentru acel moment. Știam că, dacă mai rosteam o vorbă, aveam să cedez, așa că am dat doar din cap și am semnat formularele de care era nevoie. După ce formalitățile se încheiară, am urmat-o înapoi la Marley, care zăcea tot fără cunoștință, și am îngenuncheat iar în fața lui, luându-i capul în mâini, pe când doctorița pregătea o seringă pe care o introduse în perfuzie.
- E bine acum? mă întrebă. Am dat din cap că da, și ea împinse pistonul. Fălcile lui Marley tresăriră o clipă. Doctorița îi ascultă inima și spuse că-și încetinise mult bătăile, dar nu se oprise. Era un câine foarte mare. Pregăti încă o seringă și din nou apăsă pistonul. Un moment mai târziu, ascultă iar și spuse:
- S-a sfârșit.
Mă lăsă singur cu el, iar eu i-am ridicat încet o pleoapă. Avea dreptate; Marley nu mai era. M-am dus la birou și am plătit nota. Doctorița îmi propuse o "incinerare colectivă", pentru șaptezeci și cinci de dolari, sau una individuală, cu restituirea cenușii, la prețul de o sută șaptezeci de dolari.
- Nu, am răspuns; aveam să-l duc acasă. Peste câteva minute, doctorița și un asistent împinseră un cărucior pe care era un sac mare, de plastic negru, și mă ajutară să-l pun pe bancheta din spate. Apoi îmi strânse mâna, spunându-mi cât de rău îi părea. Făcuse tot posibilul. I-am răspuns că lui Marley îi venise vremea, i-am mulțumit și am plecat. În drum spre casă, am început să plâng, lucru pe care nu-l fac aproape niciodată, nici chiar la înmormântări. Nu m-a ținut mai mult de câteva minute.
Când am intrat pe alee, aveam din nou ochii uscați. L-am lăsat pe Marley în mașină și am intrat în casă, unde Jenny mă aștepta. Copiii dormeau deja; aveam să le spunem a doua zi dimineața. Ne-am îmbrățișat și am început să lăcrimăm amândoi. Am încercat să-i descriu totul, s-o asigur că Marley dormea deja adânc în momentul când îi sosise sfârșitul, că nu suferise nicio durere, nicio traumă, niciun moment de panică. Dar nu-mi puteam găsi cuvintele, așa că n-am făcut decât să ne legănăm unul în brațele celuilalt. Mai târziu, ne-am dus amândoi afară și am ridicat împreună sacul cel negru și greu din mașină, punându-l în căruciorul de grădină, pe care l-am dus în garaj ca să stea acolo până a doua zi.
Somnul a venit pe apucate în noaptea aceea și, cu o oră înaintea zorilor, m-am dat jos din pat și m-am îmbrăcat în liniște, ca să n-o trezesc pe Jenny. În bucătărie, am băut un pahar de apă - cafeaua putea să mai aștepte - și am ieșit în burnița slabă și măruntă de-afară. Am luat o cazma și un târnăcop și m-am dus la parcela de mazăre, care înconjura brazii argintii unde Marley își căutase refugiul ca să se ușureze, în iarna dinainte. Acolo mă hotărâsem să-I fac locul de veșnică odihnă. Temperatura se mai ridicase, iar solul, din fericire, nu era înghețat. În penumbra dinaintea răsăritului, am început să sap.După ce am trecut de primul strat de cernoziom, mai subțire, am ajuns la o argilă densă și tare, plină de pietre - resturile de la excavația pentru temelia casei - și, în continuare, săpatul a devenit mai lent și istovitor. Un sfert de oră mai târziu, mi-am scos haina și m-am oprit să-mi trag respirația. Peste treizeci de minute, eram lac de nădușeală și încă nu săpasem nici șaizeci de centimetri. După trei sferturi de oră, am ajuns la apă. Groapa a început să se umple. Și să se tot umple. Curând, fundul ei era acoperit cu un strat de apă noroioasă și rece. Am adus o găleată și am încercat s-o scot, dar apa continua să se infiltreze. Nici nu putea fi vorba să-i îngrop pe Marley în balta aia înghețată. Nici vorbă de așa ceva!
În ciuda tuturor eforturilor de până atunci - inima-mi bubuia în piept de parcă tocmai aș fi alergat maratonul - am abandonat locul și am pornit să caut prin curte, oprindu-mă la baza pantei, unde peluza întâlnea liziera pădurii. Între doi cireși sălbatici bătrâni, ale căror crengi se arcuiau pe deasupra mea în lumina cenușie a dimineții ca bolta unei catedrale în aer liber, mi-am înfipt din nou hârlețul în pământ. Erau aceiași copaci pe lângă care Marley și cu mine trecuserăm cu sania, gata-gata să ne lovim de ei, pe derdeluș, și am spus cu glas tare:
- Aici pare să fie bine. Locul se afla dincolo de zona unde buldozerele întinseseră stratul de marnă, iar solul nativ era afânat și drenat - visul oricărui grădinar. Săpam ușor și curând am terminat o groapă ovală, cam de un metru lungime și jumătate de metru lățime.
M-am dus în casă și i-am găsit pe toți cei trei copii deja treji, trăgându-și încet nasurile. Jenny tocmai le dăduse vestea cea tristă. Imaginea lor suferind - prima întâlnire cu moartea, de când se știau - m-a afectat profund. Da, era doar un câine, iar câinii vin și pleacă de mai multe ori pe parcursul unei vieți omenești, uneori pur și simplu fiindcă devin incomozi. Era numai un câine, și totuși, de fiecare dată când încercam să le vorbesc despre Marley, ochii mi se umpleau de lacrimi.
Uneori simțim nevoia să micșorăm ceea ce am pierdut, ca să pară mai ușor de suportat. Să spunem că a fost "doar un câine", că așa e cursul firesc al lucrurilor, că animalele vin și pleacă. E o formă de apărare. Dacă reduci importanța, poate reduci și durerea. Dar adevărul iese la suprafață în alt fel. În lacrimile care apar fără să le poți controla. În nodul din gât atunci când încerci să îi rostești numele. Acolo se vede că nu era "doar" nimic. Era o prezență zilnică, o rutină, un sunet pe podea, o respirație în casă.
Nu contează că lumea spune că animalele sunt înlocuibile. Pentru cel care a fost iubit, nu există înlocuire. Există doar absență. Și absența aceea apasă mai mult decât orice explicație logică.
Le-am spus că puteau să plângă în voie, și că faptul de a avea un câine se termină întotdeauna trist, deoarece câinii nu trăiesc la fel de mult ca oamenii. Le-am povestit cum dormea Marley când i se făcuse injecția și că nu simțise nimic. Viața i se stinsese treptat, până la capăt. Colleen era necăjită că nu avusese ocazia să-și ia cu adevărat rămas-bun de la el; crezuse că avea să se întoarcă acasă, l-am spus că-i urasem eu bun-rămas din partea tuturor. Conor, viitorul nostru scriitor, mi-a arătat ceva ce făcuse pentru Marley, ca să-l însoțească în mormânt. Era un desen reprezentând o inimă mare, roșie, sub care scrisese:
"Pentru Marley, sper că știi ce mult te-am iubit toată viața. Mi-ai fost mereu alături când am avut nevoie de tine. Cât voi trăi, și când voi muri, mereu te voi iubi. Fratele tău, Conor Richard Grogan."
Apoi, Colleen a desenat și ea o fată cu un câine mare și galben, și dedesubt, cu ajutorul fratelui ei, a scris: "P.S. - Nu te voi uita niciodată." Am ieșit din casă singur și am adus căruciorul cu trupul lui Marley în josul colinei, unde am tăiat un braț de crengi de brad cu cetină moale, pe care le-am așternut pe fundul gropii. Apoi, am ridicat din căruț sacul greu și l-am lăsat în groapă cât de atent am putut, deși nu aveam cum s-o fac într-un mod prea grațios. Am coborât și eu în groapă și am deschis sacul, ca să-l mai văd pentru ultima oară, după care l-am potrivit într-o poziție naturală și comodă - la fel ca și cum ar fi stat culcat în fața șemineului, ghemuit, cu capul întors într-o parte.
- Okay, barosane, asta a fost, am spus în încheiere. Și, după ce am închis sacul, m-am întors în casă pentru a reveni cu Jenny și copiii. Am coborât până la mormânt, toată familia. Conor și Colleen își puseseră mesajele de adio împreună, într-o pungă de plastic, pe care am depus-o lângă capul lui Marley. Patrick și-a scos briceagul și a tăiat cinci ramuri de brad, câte una pentru fiecare dintre noi. Unul câte unul, le-am lăsat să cadă în groapă, după care toți într-un glas, ca și cum am fi făcut repetiții dinainte, am spus:
-Marley, te iubim.
Apoi, eu am luat cazmaua și am aruncat prima lopată de pământ. Căzu pe plastic, scoțând un zgomot urât, iar Jenny izbucni în plâns. Am continuat să pun pământ. Copiii stăteau și se uitau în tăcere. Când groapa se umpluse pe jumătate, am făcut o pauză și ne-am dus cu toții înapoi în casă, unde ne-am așezat în jurul mesei de la bucătărie, începând să povestim diverse întâmplări amuzante cu Marley. Ba ne șiroiau lacrimile pe obraji, ba râdeam în hohote. Jenny a povestit ce criză făcuse Marley în timpul filmărilor la The Last Home Run, când o străină îl luase în brațe pe Conor, pe-atunci doar un bebeluș. Eu am vorbit despre toate lesele pe care le rupsese cu dinții și despre ziua când făcuse pipi pe glezna vecinului. Am descris toate lucrurile pe care le distrusese și am socotit din nou miile de dolari care ne costaseră. Acum puteam să râdem despre toate astea.
Ca să-i mai consolez pe copii, le-am spus un lucru pe care nu prea știam dacă să-l cred sau nu:
- Acum sufletul lui Marley e sus, în paradisul cățeilor. E pe o pajiște mare, aurie, unde aleargă liber. Iar șoldurile lui sunt din nou sănătoase. I-a revenit și auzul, și vede bine, și are toți dinții în gură.
E iar în floarea tinereții - și fugărește iepuri cât e ziua de lungă. Jenny adăugă la rândul ei:
- Și are un infinit de uși cu plasă pe care să le spargă. Imaginea lui, zbenguindu-se ca un nătărău prin cer, ne făcu pe toți să râdem.
Dimineața trecea treptat, iar eu trebuia totuși să mă duc la birou. M-am întors singur la mormânt și am terminat de astupat groapa, delicat, respectuos, bătătorind pământul sub tălpi. Când movilița fu netezită complet, am pus deasupra doi bolovani mari, aduși din pădure, după care m-am întors în casă, am făcut un duș fierbinte și am pornit spre birou.
În primele zile de după înmormântarea lui Marley, toată familia a fost neobișnuit de tăcută. Animalul nostru, care de-a lungul anilor fusese subiectul amuzant al atâtor ore de conversație și povestiri, devenise de-acum tabu. Încercam să ne readucem viețile la normal, iar dacă vorbeam despre el ne era cu atât mai greu.
Colleen, în special, nu suporta să-i mai audă numele sau să-i vadă fotografia. Ochii i se umpleau de lacrimi și, strângând pumnii, spunea cu furie:
- Nu vreau să vorbim despre el!
Reacția ei mi se pare una dintre cele mai reale. Uneori durerea nu apare în plâns liniștit, ci în furie. În refuz. În "nu vreau". E mai ușor să împingi amintirea departe decât să o lași să te lovească din nou. Faptul că nu suporta să-i audă numele arată cât de proaspătă era rana. Numele lui devenise un declanșator. O simplă fotografie era suficientă să rupă echilibrul fragil pe care încerca să îl păstreze. Și atunci reacționa cum putea, cu pumnii strânși și cu vocea ridicată. Mi se pare trist că asta e, de fapt, o altă formă de iubire. Dacă nu ar fi însemnat atât de mult, nu ar fi durut atât de tare. Indiferența ar fi fost liniștitoare. Dar aici e o durere care caută să se apere.
Fragmentul arată că fiecare trăiește pierderea diferit. Unii vor să vorbească despre amintiri. Alții nu pot încă. Și ambele reacții sunt valabile. Pentru că atunci când cineva important pleacă, nu există un mod corect de a suferi. Există doar încercarea de a supraviețui zilelor care urmează.
Eu mi-am reluat programul, mergând cu mașina până la redacție, unde-mi scriam articolele, după care mă întorceam acasă. Seară de seară, vreme de treisprezece ani, mă așteptase la ușă. Acum, intratul în casă, la sfârșitul zilei, era momentul cel mai dureros. Casa părea tăcută, pustie, nici n-o mai simțeam ca pe un cămin. Jenny aspira ca o maniacă, hotărâtă să strângă toate firele de păr ale lui Marley, care-n ultimii doi ani căzuseră smocuri-smocuri, insinuându-se în toate crăpăturile și îndoiturile. Încet, încet, toate urmele bătrânului nostru câine erau șterse.
Fraza asta mi se pare una dintre cele mai grele. Nu vorbește despre moarte în sine, ci despre ce vine după. Despre ștergere. Despre faptul că, treptat, dispar firele de păr, zgârieturile de pe ușă, mirosul, zgomotul pașilor. Casa revine la ordine. Și tocmai ordinea aceea doare. E ceva aproape crud în normalitatea care se reinstalează. De parcă viața spune că poate continua fără el. Că spațiul se umple. Dar pentru cei care au iubit, fiecare urmă ștearsă e o despărțire mică.
Pentru că, de fapt, chiar dacă urmele fizice dispar, rămâne ceva care nu poate fi aspirat sau spălat. Rămâne felul în care ți-a schimbat rutina. Felul în care încă, pentru o secundă, te aștepți să îl vezi la ușă. Rămâne iubirea. Și aceea nu se șterge.
"Dragostea unui câine adevărat nu se măsoară în timp; chiar și după plecare, continuă să pulseze în sufletele celor care l-au iubit."
