A patra aripă - Rebecca Yarros, editura Storia Books, 2023
Traducere din limba engleză de Maria-Mădălina Udrescu
Am ales un fragment din această carte pentru că ea este cartea mea preferată, mai ales din ultima vreme. Este o carte care a reușit să aibă elemente foarte diverse. Aparține genului literar Romantasy, adică e o carte cu elemente fantastice și cu elemente de romance. Este cu dragoni care formează o legătură fantastică cu oameni, o fată care trebuie să urmeze școala de călăreți, să înfrunte obstacole și ajunge să se îndrăgostească de inamicul ei cel mai mare.
Am ales acest fragment deoarece reușește să transmită foarte bine tensiunea cărții. Are multe elemente comice dar are și elemente de tensiune, dar motivul care îl face să fie un fragment bun este, din punctul meu de vedere, că redă extrem de bine relația dintre om și dragon.
- Așadar, presupun că n-o să zbori? îl întreb peste umăr pe dragonul auriu, care scoate un mârâit gutural în semn de răspuns. Grozav! Atunci, dacă ai putea să-mi păzești spatele cu ghearele, aș aprecia enorm! Pufăie din nou și arunc o privire spre ghearele lui. Sau ar trebui să le numesc... labe.
- Oh, pe toți dracii, nu ai nici gheare?
Mă răsucesc spre cei trei bărbați, tocmai când Jack eliberează un strigăt de luptă și se avântă spre mine. Nu ezit. Arunc pumnalul spre el, distanța dintre noi micșorându-se fulgerător, iar lama i se înfige în umărul mâinii în care ține sabia. Arma îi cade din strânsoare și el se prăbușește în genunchi, strigând de durere.
Bun.
Însă Oren și Tynan s-au năpustit asupra mea în același timp, iar acum sunt aproape de mine. Arunc al doilea pumnal și-l nimeresc pe Tynan în coapsă, încetinindu-l, dar fără să-l opresc.
Oren îmi sare la gât, dar mă feresc și scot un alt pumnal din teacă, pe care i-l trec peste coaste, la fel cum am făcut în timpul confruntării. Glezna rănită mă împiedică să-i dau un picior sau un pumn, așa că totul depinde de lame.
Se redresează repede și se răsucește cu sabia, lovindu-mă în stomac cu o mișcare care m-ar fi eviscerat dacă n-aș fi purtat armura Mirei.
În schimb, lama se izbește de solzi și alunecă de pe mine.
- Ce naiba?
Oren face ochii mari.
- Mi-a distrus umărul! se văicărește Jack, care se clatină pe picioare, distrăgându-le atenția celorlalți. Nu-l pot mișca!
Își strânge umărul în timp ce eu rânjesc.
- Când ai articulații fragile, îi spun, scoțând un alt pumnal, știi exact unde să lovești.
- Ucideți-o! ordonă Jack.
Strângându-și în continuare umărul, se îndepărtează câțiva metri, apoi se întoarce și o ia la fugă în direcția opusă, dispărând imediat printre copaci.
Laș nenorocit!
Tynan lovește cu sabia și mă învârt, orbită o clipă de o durere sfredelitoare, apoi mă las pe spate și îi înfig pumnalul într-o parte. Mă răsucesc chiar în timp ce mă atacă și Oren, așa că îi trag un cot în bărbie, care-i zguduie bine capul.
- Cățea nenorocită! țipă Tynan, apăsându-și palma pe partea care-i sângerează.
- Ce insultă - profit de expresia năucită a lui Oren și-i crestez șoldul - originală.
Mișcarea mă costă scump; țipătul aproape că-mi sfâșie gâtul când sabia lui Tynan îmi taie antebrațul drept de-a lungul osului. Armura o împiedică să-mi pătrundă între coaste, dar știu că mâine voi avea o vânătaie de toată frumusețea. De îndată ce mă retrag câțiva pași și lama îmi alunecă din trup, sângele începe să curgă în voie.
[...]
Întind brațele ca să-mi recapăt echilibrul, strâmbându-mă din cauza durerii sfredelitoare. Tynan rămâne cu gura căscată și se retrage împleticit, cu capul dat pe spate atât de mult, că-i e aproape perpendicular cu trunchiul. Umbrele ne învăluie pe amândoi, în timp ce el continuă să se îndepărteze.
Respirând greu și cu plămânii strigând după aer, risc să mă uit înapoi, ca să văd ce l-a determinat pe Tynan să se retragă.
Și împietresc.
Cu cel auriu ascuns sub o aripă neagră enormă, brăzdată de o cicatrice, stă cel mai mare dragon pe care l-am văzut vreodată - dragonul negru nelegat despre care ne-a vorbit profesorul Kaori la curs. Nu îi ajung nici până la gleznă. Pământul mi se cutremură sub picioare când scoate un mârâit din piept. Dragonul își coboară capul uriaș, dezvăluindu-și colții de pe care picură salivă.
De îndată ce îi simt răsuflarea fierbinte pe piele, frica mi se răspândește în fiecare celulă din corp.
- Ferește-te, Argintio! ordonă o voce profundă, răvășitoare, cu siguranță masculină.
Clipesc de câteva ori. Stai. Ce? Tocmai mi-a vorbit?
- Da. Tu. Mișcă!
[...]
- Să mergem, Violet Sorrengail!
Își înalță capul, iar dragonul auriu se uită pe furiș de sub aripa lui.
- De unde știi cum mă cheamă? îl întreb, cu gura căscată.
- Și când mă gândesc că aproape uitasem cât de locvace sunteți voi, oamenii!
Dragonul negru fornăie. Cel auriu se înclină, flexându-și picioarele, apoi se avântă spre cer și se îndepărtează în zbor, cu aripile aurii scăldate în lumina soarelui atingând în treacăt vârfurile copacilor.
Deci chiar poate zbura. Asta era bine de știut acum douăzeci de minute.
- Urcă! mârâie dragonul negru, zguduind pământul și copacii de la marginea câmpului.
- Nu mă vrei pe mine, îl contrazic. Sunt...
- N-am de gând să mă repet!
Am înțeles mesajul.
Covârșită de o frică aproape sufocantă, mă îndrept șontâcăind spre piciorul lui. Nu seamănă deloc cu cățăratul într-un copac. Nu există mânere și nici nu-i o ascensiune ușoară, doar solzi duri ca piatra, care nu-mi oferă niciun punct de sprijin. Nu mă ajută nici glezna, nici brațul. Cum naiba o să ajung sus? Ridic mâna stângă și inspir adânc înainte s-o pun pe piciorul lui din față.
Solzii îi sunt mai mari și mai groși decât mâna mea, dar surprinzător de calzi la atingere. Se întrepătrund cu următorii de deasupra, într-un model complicat care nu lasă niciun spațiu de care să mă pot apuca.
[...]
- Așază-te!
Văd șaua - porțiunea circulară de solzi netezi situată chiar în fața aripilor - și mă așez, îndoindu-mi genunchii exact așa cum ne-a învățat profesorul Kaori. Apoi mă agăț de crestele groase de solzi, care formează ceea ce noi numim oblâncul, acolo unde capul i se leagă de umeri. Totul la el e mai mare decât la orice model pe care am exersat.
Trupul meu nu e clădit ca să stea pe niciun fel de dragon, nicidecum pe unul de o asemenea dimensiune. Nu există nicio șansă să pot rămâne în șa. Asta va fi prima și ultima dată când călăresc.
- Numele meu e Tairneanach și sunt fiul lui Murtcuideam și al lui Fiaclanfuil, descendent din neamul viclenilor Dubhmadinn.
[...]
Tairn își flutură aripile enorme, biciuind aerul, și, pe măsură ce ne înălțăm, pământul devine tot mai mic.
Când corpul mi se desprinde de pe spatele dragonului, îmi încleștez degetele, încercând să mă agăț de trupul lui, dar vântul, unghiul, totul e mult prea nou, mult prea copleșitor, iar strânsoarea îmi scapă.
Îmi alunecă mâinile.
- La dracu'!
Străduindu-mă să găsesc un punct de sprijin, mâinile îmi coboară razant pe spatele lui Tairn, însă trec de aripile dragonului și mă apropii cu repeziciune de solzii ascuțiți care-i acoperă coada-iadului.
- Nu, nu! NU!
Dragonul se înclină spre stânga și orice speranță de a rămâne pe spinarea lui dispare odată cu mine.
Cad în gol.
Groaza preia controlul. Aerul vâjâie împrejur pe măsură ce mă apropii de terenul stâncos de dedesubt, iar undeva departe, sub mine, soarele se reflectă în solzii dragonului auriu.
O să mor. E singurul deznodământ posibil.
Deodată, coastele și umerii îmi sunt prinse ca într-o menghină, oprindu-mi căderea vertiginoasă, apoi sunt trasă înapoi în sus, cu putere, corpul zvâcnindu-mi ca un bici.
- Ne faci să arătăm prost. Încetează!
Sunt prinsă în ghearele lui Tairn. Chiar... m-a salvat, în loc să mă considere nedemnă și să mă lase să cad în brațele morții.
[...]
- Acum așază-te în șa și, de data asta, străduiește-te să rămâi acolo, altfel nimeni nu va crede că te-am ales cu adevărat! mârâie el.
- Mie nu-mi vine să cred că m-ai ales!
Îmi stă pe limbă să-i spun că nu-i așa de ușor pe cât crede să mă întorc în șa, însă zboară la altitudine joasă și bate ușor din aripi, reducând astfel intensitatea vântului. Mă târăsc pe spatele lui, centimetru cu centimetru, până când ajung la șa și mă așez din nou. De data asta îi strâng atât de tare crestele, încât mâinile îmi sunt cuprinse de crampe.
[...]
- Va trebui să le oferim un spectacol.
- Minunat!
Numai minunată nu mi se pare ideea.
- N-o să cazi! Nu voi permite ca așa ceva să se întâmple.
Legăturile din jurul picioarelor se extind și la mâini și simt pulsul energiei invizibile.
- Ai încredere în mine!
Nu-i o întrebare. E un ordin.
- Hai să terminăm odată!
Nu-mi pot mișca picioarele, degetele, mâinile, așa că tot ce pot face e să mă las pe spate și să sper c-o să mă bucur de orice încercare infernală la care mă va supune.
Dragonul flutură cu putere din aripi și ne avântăm dintr-odată în sus, în ceea ce pare o ascensiune la 90 de grade. Se ridică deasupra crestelor presărate cu zăpadă și rămâne acolo o fracțiune de secundă, după care se răsucește și plonjează înapoi, în același unghi terifiant.
E cel mai înfiorător și, totodată, cel mai palpitant moment din viața mea.
Apoi Tairn se răsucește din nou și mă trezesc în mijlocul unui vârtej. Cu fiecare rotire, trupul îmi este împins dintr-o parte în alta, dragonul întrerupând coborârea doar ca să se încline brusc într-o parte. În acel moment pare că pământul a făcut schimb cu cerul, iar Tairn repetă acrobația până când un zâmbet larg mi se întinde pe față.
Nimic nu se compară cu o asemenea experiență.
- Cred că ne-am făcut treaba.
După o fluturare de aripi, ne redresăm și zburăm din nou drept, însă apoi se întoarce imediat spre dreapta și o ia către valea care duce la canionul terenurilor de antrenament. Soarele mai are puțin și apune în spatele piscurilor, dar n-am nevoie de mai multă lumină ca să-l văd pe dragonul auriu în fața noastră.
Plutește, de parcă așteaptă ceva. Poate că n-a ales un călăreț, dar va trăi ca să se hotărască anul viitor, iar asta e tot ce contează. Sau poate că, în cele din urmă, își va da seama că noi, oamenii, nu suntem așa grozavi.
- De ce m-ai ales?
Trebuie să știu, pentru că, de îndată ce vom ateriza, vom fi bombardați cu întrebări.
- Pentru c-ai salvat-o, spune Tairn.
