Citadela - Antoine de Saint-Exupéry, Editura RAO, 2024
traducere din limba franceză de Șerban Florea
Am văzut femei plângându-i pe războinicii căzuți. Dar noi suntem cei care le-am înșelat! I-ai văzut vreodată pe supraviețuitori întorcându-se acasă mândri și zgomotoși și aducând moartea celorlalți ca pe o cauțiune a riscului acceptat, moarte pe care o descriu ca înspăimântătoare, fiindcă li s-ar fi putut întâmpla și lor? Chiar și eu, în tinerețea mea, iubeam această aureolă a loviturilor de sabie primite de alții. Mă făleam cu tovarășii mei morți și cu teribila lor disperare. Cel ales de moarte însă, vomându-și sângele și ținându-și măruntaiele în mână, este singurul care descoperă adevărul - și anume, că nu există o oroare a morții. Propriul său trup îi pare de-acum un instrument zadarnic, care a încetat de a-l mai servi și pe care-l aruncă. Un trup ciopârțit, care apare în toată slăbiciunea sa. Dacă acestui trup îi e sete, muribundul nu vede în aceasta decât un nou prilej de a-i fi sete, prilej de care ar trebui să fie izbăvit. Devin inutile toate bunurile ce serveau la a împodobi, a hrăni, a cinsti această carne pe jumătate străină, care nu mai e decât proprietate domestică, asemenea măgarului legat de țărușul său.
Atunci începe agonia, care nu este decât clătinare a unei conștiințe, golite și umplute mereu de valurile memoriei. Ele vin și pleacă, întocmai ca fluxul și refluxul, ducând și aducând imagini, cioburi de amintiri, frânturi ale tuturor vocilor auzite. Revin, scăldând din nou algele inimii și reînviind duioșii. Echinocțiul însă pregătește refuzul său hotărâtor, inima se golește, mareea și amintirile sale se întorc la Dumnezeu. Desigur, am văzut oameni fugind de moarte, temându-se de confruntarea cu ea. Dar pe cel ce moare nu l-am văzut niciodată înspăimântat.
Pentru că acesta, prin ultimele sale clipe, petrecute în solitudine, doar își regândește felul în care a trăit. De ce s-ar teme de o confruntare cu propriul ego, în acele ultime momente devenind judecătorul propriului cuget? Acea singurătate va fi transpusă prin conștientizarea personajului său, de dobândire a unei imagini asupra vieții, în cele din urmă având o ultimă revelație, introspectivă.
Pentru ce, deci, i-aș compătimi? De ce mi-aș pierde timpul, plângându-le sfârșitul? Am cunoscut prea bine perfecțiunea morților. N-am întâlnit nimic mai ușor decât moartea acelei prizoniere care, atunci când am văzut-o, începuse deja să moară, respirând încet și ascunzându-și tusea în cearșaf, asemenea unei gazele la capătul cursei, chinuindu-se deja, dar ignorând aceasta pentru că-i plăcea să zâmbească. Iar surâsul ei era adiere deasupra unui râu, amintire a unui vis, urmă lăsată de o lebădă, din ce în ce mai pură, mai prețioasă, mai greu de reținut, ajungând în cele din urmă o linie simplă și neprihănită, atunci când lebăda și-a luat zborul. Mi-amintesc, de asemenea, de moartea tatălui meu. A tatălui meu, împlinit și preschimbat în piatră. Se spune că părul asasinului s-a albit atunci când pumnalul, în loc să golească un trup trecător, l-a umplut cu asemenea măreție. Ucigașul, ascuns în camera regală, față în față nu cu victima sa, ci cu granitul uriaș al unui sarcofag, prins în capcana unei tăceri a cărei cauză era el însuși, a fost găsit în zori prosternându-se în fața nemișcării mortului.
Astfel, tatăl meu, pe care un regicid l-a trimis dintr-odată în eternitate, a oprit în loc, atunci când și-a dat ultima suflare, și suflarea celorlalți, pentru trei zile. Limbile nu s-au dezlegat, iar umerii nu s-au îndreptat decât după ce l-au dus în pământ.
Ni s-a făcut atât de impunător, el, care nu guvernase doar, ci întemeiase și întărise o efigie, încât, coborându-l în groapă, la capătul corzilor care trosneau, nu înmormântam un cadavru, ci depozitam un tezaur.
Atârna suspendat, asemenea primei trepte a unui templu, iar noi nu l-am îngropat, ci l-am pecetluit în mormânt, devenit, în sfârșit, ceea ce este - o temelie.
El m-a învățat ce e moartea și m-a obligat, când eram tânăr, s-o privesc în față, fiindcă el nu și-a plecat niciodată ochii. Tatăl meu avea sânge de vultur.
S-a întâmplat în acel an blestemat, care a fost numit "Ospățul Soarelui", fiindcă soarele, în acel an, făcuse deșertul să se întindă, împrăștiindu-și razele asupra nisipurilor printre oseminte, printre mărăcini uscați, printre picile transparente ale șopârlelor moarte și iarba prefăcută în câlți, El, care face să crească tulpinile florilor, își devorase creaturile și trona asupra cadavrelor risipite, ca un copil printre jucăriile pe care le-a distrus.
A sorbit până și rezervele subterane și a băut din puținele fântâni. A distrus până și aurul nisipurilor care ajunseseră atât de sărace, de albe, încât acele locuri au primit numele de Oglindă. Căci oglinda nu conține nimic, iar imaginile cu care se umple nu au nici greutate, nici durată. Și câteodată, asemenea unui lac de sare, oglinda arde ochii.
Conducătorii de cămile, atunci când se rătăcesc și sunt prinși în această capcană, nu o recunosc de la început, fiindcă nimic nu o distinge, și târăsc, asemenea unei umbre la soare, fantoma prezenței lor. Prinși în acest lipici de lumină, își închipuie că merg, înghițiți deja de eternitate, își închipuie că trăiesc. Își împing caravana, acolo unde orice fel de efort împotriva inerției întinderilor e zadarnic. Mergând spre o fântână care nu există, se bucură de răcoarea crepusculului, deși ea nu mai e decât un răgaz inutil. Se plâng, poate, naivi, de lungimea nopților, deși curând nopțile vor trece, pentru ei, ca niște bătăi de pleoape. Certându-se cu vocile lor guturale, din cauza unei mici nedreptăți, nu știu că deja, pentru ei, dreptatea e făcută.
Crezi că aici o caravană se grăbește? Lasă să se scurgă douăzeci de secole și revino să vezi!
Topiți în timp și schimbați în nisip, fantome înghițite de oglindă, așa i-am descoperit eu însumi atunci când tatăl meu, ca să mă învețe ce e moartea, m-a luat în șa și m-a purtat până acolo.
Viață, rutină, gânduri. Încerci să-ți atingi un anumit țel, dar ești oare pe drumul bun? De ce vrei să ajungi acolo? Moartea nu înseamnă și lupta cu morile de vânt, iluzia perpetuată prin speranță și rutină?
- Acolo, îmi spuse, a fost o fântână.
În adâncul unuia dintre acele hornuri verticale, care nu reflectă, într-atât sunt de adânci, decât o singură stea, noroiul se întărise, iar steaua se stinsese. Și absența unei singure stele este de-ajuns pentru a răsturna o caravană în drumul ei, la fel de sigur ca și o ambuscadă.
În jurul orificiului îngust, oameni și animale se îngrămădiseră în zadar, încercând să scoată din măruntaiele pământului apa sângelui lor. Dar lucrătorii cei mai siguri, târâți până în adâncul acestui abis, scormoniseră în van crusta tare. Asemenea unei insecte împunse, încă vie, care în tremurul morții răspândește în jur mătase, polenul și aurul aripilor sale, caravana, țintuită în loc de o fântână goală, începea deja să albească în nemișcarea atelajelor rupte, a cuferelor sparte, a diamantelor risipite și a lingourilor grele de aur, care se acopereau de nisip.
În timp ce priveam, tatăl meu mi-a vorbit:
- Ai văzut un ospăț de nuntă, după ce nuntașii și mirii au plecat. Zorile luminează dezordinea pe care au lăsat-o urcioarele sparte, mesele răsturnate, focul stins, totul păstrează pecetea unei petreceri tot mai tumultuoase. Dar văzând aceste urme, îmi spuse tatăl meu, nu vei învăța nimic despre dragoste. Cântărind și întorcând în mâini cartea Profetului, îmi mai spuse el, zăbovind asupra desenului caracterelor sau asupra aurului miniaturilor, ignorantul pierde esențialul, care este nu obiectul van, ci înțelepciunea divină. Astfel, esența lumânării nu este ceara care lasă urme, ci lumina.
Totuși, văzându-mă că tremur de teama de a fi înfruntat în largul unui platou pustiu, asemenea meselor vechilor sacrificii, aceste resturi ale mesei Domnului, tatăl meu îmi mai spuse:
- Ceea ce are însemnătate nu apare niciodată în cenușă. Nu mai privi aceste cadavre, nu există nimic aici decât căruțe înglodate pentru eternitate, în lipsa oamenilor care să le conducă.
- Atunci, i-am strigat, cine mă va învăța?
Tatăl meu mi-a răspuns:
- Esența unei caravane o descoperi în mișcarea ei. Uită zgomotul sec al cuvintelor și al vocilor: dacă prăpastia se opune mersului ei, ea va ocoli prăpastia, dacă se ridică un munte, ea îl evită, dacă nisipul este prea fin, caută în altă parte un nisip tare, dar reia aceeași direcție. Dacă sarea unei saline se surpă sub greutatea poverilor, o vezi agitându-se, scoțându-și din glod animalele, pipăind pentru a găsi un pământ solid, dar curând intră în ordine, reluându-și mersul în direcția în care pornise. Dacă un animal cade, ea se oprește, își strânge lăzile sparte, încărcându-le pe un alt animal, și reia același drum. Câteodată, moare cel care conduce caravana. Ceilalți îl înconjoară, îl îngroapă în nisip, se ceartă. Apoi un altul este ridicat la rang de conducător și caravana își reia drumul, încă o dată înspre același astru. Ea se mișcă, astfel, într-o direcție care o domină, este o piatră care se rostogolește pe o pantă invizibilă.
Societatea, individul, iarăși dorința de a atinge un anumit ideal. În orice societate, individul merge cu turma, cu majoritatea. Puțini sunt cei care aleg să aibă personalitate, care vor să facă lucrurile altfel.
Judecătorii orașului au condamnat odată o tânără femeie, care comisese un delict oarecare, să se dezbrace și au legat-o, pur și simplu, de un țăruș în deșert.
- Îți voi arăta, mi-a spus tatăl meu, spre ce se îndreaptă oamenii.
Și din nou m-a luat cu el.
În timp ce călătoream, ziua întreagă s-a scurs, iar soarele i-a băut sângele cald, saliva și sudoarea. I-a băut din ochi apa luminii. Noaptea cădea cu scurta ei mângâiere atunci când am ajuns, tatăl meu și cu mine, la marginea platoului interzis unde, ivindu-se, albă și goală, din temelia stâncii, mai fragilă decât o tulpină hrănită de umezeală și despărțită apoi de proviziile grele de apă care zac în pământ în liniștea lor adâncă, răsucindu-și brațele ca un curmei care sfârâie deja în foc, ea implora mila Domnului.
- Ascult-o, mi-a spus tata. Ea descoperă esențialul...
Dar eu eram copil și fricos.
- Poate că suferă, i-am răspuns, și poate că-i e frică...
- A depășit suferința și teama, care sunt boli ale staulului, făcute pentru turmă. Acum descoperă adevărul.
O auzeam văitându-se. Prinsă în această noapte fără margini, evoca amintirea lămpii de seară, a camerei care ar fi adăpostit-o și a ușii care s-ar fi închis în urma ei. Oferită universului întreg, care nu avea niciun chip, chema la ea copilul pe care-l îmbrățișezi înainte de a adormi și care e o întrupare a lumii. Supusă, pe acest platou pustiu, trecerii necunoscutului, cântă pasul bărbatului care răsună seara pe prag, pe care-l recunoști și te liniștește. În mijlocul necuprinsului, neavând nimic de ce să se agațe, imploră să i se redea obstacolele care, doar ele, permit existența, acel caier de lână de tors, acea albie de spălat, și doar aceea, acel copil de legănat, și nu altul. Invocă eternitatea casei, ce poartă în ea tot satul, în aceeași rugă de seară.
Ce ajunge cineva fără un țel de atins? Teama este a celor ignoranți, care nu știu, ușor de manipulat, de întors din drum, de trimis undeva, către ceva. Suferința, a celor slabi. Când ce avem dispare, acestea se spulberă și ele, rămânând să-ți dai seama că ce aveai era de ajuns și că, fără un scop, totul e în van. Existența sunt și greutățile care ne împresoară zilnic, fără acestea dorința de a ajunge undeva dispărând.
