(Sofia Trifu are 15 ani și este în clasa a IX-a la Colegiul Național Militar "Tudor Vladimirescu" din Craiova. Fragmentele de mai jos - scrise cu italice - fac parte dintr-o carte pe care o citește la această vârstă și sunt însoțite de câteva gânduri ale ei)
Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău - Fredrik Backman, Editura ART, 2020
Traducere din limba suedeză de Andreea Caleman
Mama a venit să le ia de la secția de poliție. Se vedea că e foarte supărată, dar s-a stăpânit, n-a țipat la ele. Căci mama se poate controla foarte bine și, în general, nu țipă, fiindcă mama e exact tot ce nu-i bunica. Elsa abia a apucat să-și pună centura de siguranță că a și adormit. Era deja în Miamas înainte ca mama să iasă pe șosea.
Miamas e împărăția secretă a Elsei și a bunicii. E una dintre cele șase împărății din Tărâmul-Aproape-Treaz. Bunica a plăsmuit tărâmul ăsta când Elsa era mică, iar mama și tata tocmai divorțaseră. Elsei îi era frică să doarmă, pentru că citise pe internet despre copii care au murit în somn. Bunica se pricepe la născocit chestii. Așa că, atunci când tata s-a mutat de-acasă și toată lumea era tristă și obosită tot timpul, Elsa se furișa pe ușă în fiecare seară, îmbrăcată în pijama, și traversa fuguța coridorul până la apartamentul bunicii. Apoi se băgau împreună în dulapul bunicii, care creștea neîncetat, închideau ochii pe jumătate și porneau. Căci, pentru a ajunge în Tărâmul-Aproape-Treaz, nu-i nevoie să adormi. Adică, tocmai asta-i chestia - trebuie să fii aproape treaz. Și, în acele ultime clipe, când ochii sunt gata-gata să se închidă și cețurile se rostogolesc peste granița dintre ceea ce știi și ceea ce crezi, atunci pornești la drum.
Spre Tărâmul-Aproape-Treaz se călărește pe animale-nori, căci bunica a hotărât că doar așa se poate ajunge acolo. Animalele-nori intră pe ușa balconului, le iau pe Elsa și pe bunica în spinare și se avântă în zbor, sus, tot mai sus. De acolo, Elsa vede toate făpturile magice, minunate și trăsnite ce viețuiesc în Tărâmul-Aproape-Treaz: enfanții și regretanții, Acumul și orșii, îngerii-de-zăpadă, prinții, prințesele și cavalerii. Animalele-nori plutesc deasupra nesfârșitelor păduri întunecate, unde trăiesc Inimă-de-Lup și toți ceilalți monștri, apoi coboară, printre culori vii și adieri moi, spre porțile împărăției Miamas.
Greu de zis dacă bunica e puțin ciudată pentru că a stat prea mult în Miamas sau dacă Miamas e un loc puțin ciudat pentru că bunica a stat acolo prea mult. În orice caz, toate poveștile bunicii de acolo vin. Cele mai magice, minunat de trăsnite povești.
Bunica spune că împărăția se numește Miamas de cel puțin zece mii de veșnicii de basm, dar Elsa știe că bunica i-a zis așa pentru că Elsa, când era mică, nu putea să zică "pijama" și spunea "miama". Doar că bunica se încăpățânează, bineînțeles, că ea n-a născocit nimic și că Miamas și celelalte împărății din Tărâmul-Aproape-Treaz sunt cât se poate de aievea și că, de fapt, sunt mult mai adevărate decât lumea reală, în care "toată lumea e economist și bea numai lapte fără lactoză și se sclifosește".
Bunicii nu-i prea place traiul în lumea reală. Sunt prea multe reguli și ea nu se împacă deloc cu regulile. Trișează Ia Monopoly, se bagă cu Renault-ul pe banda pentru autobuze, fură plasele galbene de la Ikea și nu așteaptă în spatele liniei de securitate a benzii pentru bagaje Ia aeroport. Și lasă ușa deschisă când merge la toaletă. Cam astea ar fi defectele bunicii. Dar bunica spune cele mai bune povești din toate veșniciile și, pentru asta, i se pot ierta multe defecte. Așa a hotărât Elsa.
Bunica zice că toate poveștile mai acătării vin din Miamas. Celelalte cinci împărății din Tărâmul-Aproape-Treaz se ocupă cu alte lucruri: în Mirevas se păzesc visele, în Miploris se păstrează toată tristețea din lume, Mimovas e împărăția de unde vine toată muzica, Miaudacas e împărăția curajului, iar în Mibatalos au crescut cei mai viteji ostași care s-au luptat cu înfiorătoarele umbre în Războiul-fără-Sfârșit.
Dar Miamas e împărăția preferată a Elsei și a bunicii, căci, acolo, a fi povestitor e cea mai veche și mai nobilă meserie. Acolo, cel care știe să dea viață unui basm poate deveni mai puternic decât un împărat. În Miamas, fantezia e moneda de circulație, adică, dacă vrei să cumperi ceva, poți să plătești cu o poveste bună în loc de bani. Iar bibliotecile din Miamas nu se numesc "biblioteci", ci "bănci". În Miamas orice carte e o avere, orice basm valorează un milion. Iar bunica aduce de acolo nenumărate cufere cu neprețuite povești în fiecare seară. Povești despre dragoni și troli, despre împărați, împărătese și vrăjitoare. Și despre umbre. Căci toate tărâmurile de basm trebuie să aibă și dușmani de temut, iar dușmanii Tărâmului-Aproape-Treaz sunt umbrele, care vor să ucidă imaginația. Și în toate poveștile despre umbre e vorba și despre Inimă-de-Lup. Căci el a învins umbrele în Războiul-fără-Sfârșit. Inimă-de-Lup a fost primul și cel mai mare supererou de care Elsa a auzit vreodată.
Bunica o duce pe Elsa în Miamas în fiecare seară. Acolo, Elsa a fost făcută cavaler. Acolo călărește pe animale-nori și are propria ei sabie. După ce a început să meargă în Miamas, Elsei nu i-a mai fost niciodată frică să doarmă. Căci în Miamas nimeni nu zice că fetele n-au voie să fie cavaleri, munții ajung până la cer, focurile de tabără nu se sting niciodată și niciun capsec nu încearcă să-i rupă fularul cu Gryffindor. Bunica zice, bineînțeles, că în Miamas nimeni nu închide ușa când merge la toaletă. Că în întreg Tărâmul-Aproape-Treaz se aplică politica "ușilor deschise" în orice situație. Dar Elsa e aproape sigură că, în cazul ăsta, bunica vorbește despre o altă versiune a adevărului.
Miamas nu este doar o împărăție inventată de o bunică pentru nepoata ei. Pentru Elsa, acel loc devine mai mult decât o poveste spusă înainte de culcare. Este un refugiu, un spațiu sigur în care frica ei dispare. Atunci când citește pe internet despre copii care au murit în somn și începe să se teamă să adoarmă, bunica îi oferă ceva ce niciun adult nu i-ar fi oferit. Nu îi spune doar că nu are de ce să se teamă, ci îi creează o lume în care somnul devine o aventură. În Miamas, Elsa nu mai este doar un copil speriat. Acolo este cavaler, are o sabie și călărește animale-nori. Ideea că o fetiță poate deveni cavaler este foarte importantă, pentru că în lumea reală copiii aud adesea ce nu pot face. În schimb, în această împărăție nimeni nu îi spune Elsei că este prea mică, prea slabă sau prea diferită. Acolo, imaginația este cea mai mare putere.
Mi se pare foarte frumos faptul că bunica nu încearcă să schimbe realitatea Elsei prin explicații logice, ci prin povești. Uneori, copiii nu au nevoie de răspunsuri complicate. Au nevoie de cineva care să le arate că lumea poate fi și frumoasă, chiar dacă este și dificilă. Miamas devine astfel un fel de pod între copilărie și realitate. Prin povești, Elsa învață să fie curajoasă și să aibă încredere în ea.
Că așa numește bunica minciunile: "versiuni ale adevărului" Prin urmare, în dimineața următoare, când Elsa se trezește pe un scaun în camera de spital a bunicii, aceasta stă pe toaletă, cu ușa deschisă. Mama e pe hol, iar bunica tocmai îi spune o versiune dintr-astea ale adevărului. Nu-i prea iese. Pentru că adevărul gol-goluț e, bineînțeles, că bunica a fugit din spital azi-noapte, iar Elsa a plecat pe furiș de-acasă, când mama și George dormeau. Și adevărul e că s-au dus împreună la grădina zoologică cu Renault-ul, iar acolo bunica a sărit gardul, ceea ce, Elsa e întru totul de acord, a fost ușor iresponsabil din partea ei, mai ales pentru că era miezul nopții și avea cu ea un copil de șapte ani.
Bunica, ale cărei haine zac grămadă pe podea și care miroase, din cap până-n picioare, ca o maimuță, se apără explicându-i mamei că, atunci când a sărit gardul să ajungă la maimuțe și "paznicul ăla" a țipat la ea, a crezut că era vreun "violator mortal" și de-aia a început să arunce cu pământ în el. Și în polițist. Și atunci mama dă din cap obosită, dar stăpânindu-se, și zice că bunica scornește lucruri. Iar bunicii nu-i place când oamenii îi zic că scornește lucruri. Preferă termenul mai puțin jignitor de persoană "cu deficiențe de percepere a realității", după cum îi amintește acum mamei. Mama nu-i de acord. Dar se stăpânește, bineînțeles. Pentru că mama e exact tot ce nu-i bunica.
- De data asta te-ai întrecut pe tine, spune mama neînduplecată, adresându-se toaletei.
- Îmi vine foarte, foarte greu să cred că-i așa, draga mea fiică, răspunde senină bunica din baie.
Atunci mama îi amintește metodic de toate boacănele pe care le-a făcut, iar bunica zice că mama se supără "în halul ăsta" fiindcă n-are umor. La care mama spune că bunica trebuie să înceteze să se mai comporte ca un copil iresponsabil. Iar bunica zice: "Știi unde-și parchează pirații mașinile?" Și, cum mama nu răspunde, bunica răcnește din toaletă: "în gARRRaj!". Iar când mama oftează și își masează tâmplele, bunica pufnește: "Ce ziceam, pic de umor n-ai!" Și-atunci mama închide ușa toaletei și bunica se enervează rău de tot, pentru că nu-i place să fie închisă în toaletă.
E internată de două săptămâni, dar evadează din spital în fiecare zi, se duce și o ia pe Elsa și merg la înghețată, sau merg acasă când mama Elsei e plecată și se dau pe balustrada scării ca pe tobogan. Sau dau spargere la grădina zoologică. Sau ce-i mai trece bunicii prin cap. Bunica zice că nu se poate chema că "evadează", pentru că evadarea presupune un minimum de piedici de înfrânt - un dragon, de pildă, o serie de capcane sau măcar un zid, un șanț cu apă respectabil, ceva de genul ăsta. Mama și personalul spitalului nu sunt tocmai de acord cu ea, să zicem așa.
Legătura dintre Elsa și bunica ei este una profundă și specială, construită din mici momente de complicitate, din râsete, din povești spuse seara și din felul în care bunica refuză să vadă lumea doar prin reguli. Bunica nu este ca ceilalți adulți. Ea nu se teme să pară ciudată, nu se grăbește să respecte toate regulile și nu încearcă să transforme copilăria într-o listă de lucruri permise și interzise. În schimb, vede lumea ca pe un loc plin de aventuri și posibilități.
Pentru Elsa, acest lucru contează enorm. Într-o perioadă în care viața ei se schimbă, părinții ei divorțează, iar lumea pare nesigură și confuză, bunica devine persoana care îi oferă stabilitate într-un mod neașteptat. Nu prin ordine sau explicații serioase, ci prin imaginație. Prin poveștile despre Tărâmul-Aproape-Treaz și despre Miamas, bunica îi arată Elsei că există mereu un loc unde poate scăpa de frică și tristețe.
Ceea ce face relația lor atât de frumoasă este faptul că bunica o tratează pe Elsa ca pe un partener de aventură, nu doar ca pe un copil. O face cavaler, îi oferă o sabie imaginară și o lasă să exploreze împreună cu ea această lume creată din povești. În felul acesta, Elsa nu se simte mică sau neputincioasă, ci curajoasă și importantă.
Chiar dacă uneori bunica pare iresponsabilă sau prea rebelă pentru lumea reală, pentru Elsa ea este un fel de erou. Nu pentru că este perfectă, ci pentru că are curajul să rămână ea însăși. Prin felul ei de a fi, bunica îi transmite Elsei o lecție foarte importantă. Uneori, a vedea lumea cu puțină magie și cu mai multă imaginație ne poate face mai puternici decât respectarea strictă a tuturor regulilor.
Cred că fiecare copil are nevoie de un astfel de loc al lui, fie că este o poveste, o amintire sau o persoană care îl face să se simtă înțeles. În copilărie, lumea poate părea uneori foarte mare și dificilă. Sunt multe lucruri pe care nu le înțelegem pe deplin, iar schimbările, cum ar fi certurile dintre adulți sau despărțirile, pot crea teamă și nesiguranță. De aceea, un spațiu al imaginației devine extrem de important. El oferă liniște și siguranță, un loc în care copilul se poate retrage atunci când realitatea devine prea apăsătoare.
