Metafizica tuburilor - Amélie Nothomb, Editura Polirom, 2004
Traducere din limba franceză de Giuliano Sfichi.
Amélie Nothomb, scriitoare belgiană, cu un tată diplomat, motiv pentru care copilăria a fost un periplu prin țări precum Japonia, China, S.U.A, Bangladesh, Birmania sau Laos, scrie Metafizica tuburilor ca un roman autobiografic, în care totul este relatat din perspectivă proprie, a unei copile de doi ani și jumătate. La această vârstă are de fapt loc nașterea ei, căci până atunci nu se manifestă deloc, fiind considerată de toți doar un tub (tract digestiv inert și vegetativ ale cărui activități sunt limitate la nevoile ei primare), un loc al acumulărilor, întruchiparea inerției, catalogată de doctori drept legumă.
De la vârsta de doi ani și jumătate, Amélie își pierde acest statut pentru a deveni un copil și descrie cu umor viața celor din jur. Din ce în ce mai golit de viață, lucrul simte că redevine tub, ceea ce poate că n-a încetat nicio clipă să fie. În curând, trupul nu va mai fi decât tub. Se va lăsa potolit de elementul adorat ce dăruiește moartea.
Micuța este plină de sine, fiindcă până la nașterea ființei, adică până la vârsta de doi ani, se vorbește despre copilul-tub ca fiind chiar Dumnezeu. Lucrul era cu atât mai straniu cu cât Dumnezeu creștea. Creșterea lui era perfect normală. Numai creierul nu ținea pasul. Părinții îl priveau perplecși: în casa lor exista un neant care ocupa din ce în ce mai mult loc.
După un moment de furie bruscă, rezolvat de către bunica din partea tatălui printr-o simplă ciocolată, dar care îi oferă identitate și memorie, tubul devine copil normal, iar narațiunea, autodiegetică.
Din fericire, exista o soluție: Nishio-san. Nu vorbea decît japoneza, ceea ce îi limita conversațiile cu mama. Puteam să-i vorbesc pe furiș, la adăpostul limbii ei.
- Nishio-san, de ce mor oamenii?
- Cum, tu vorbești?
- Da, dar să nu mai zici la nimeni. E un secret.
- Părinții tăi s-ar bucura dacă ar ști că vorbești.
- Vreau să le fac o surpriză. De ce mor oamenii?
- Pentru că așa vrea Dumnezeu. Chiar crezi?
- Nu știu. Am văzut murind atîția oameni: sora mea călcată de tren, părinții mei uciși de bombardamente în timpul războiului... Nu știu dacă Dumnezeu a vrut așa.
- Și atunci de ce mor oamenii?
- Vorbești de bunica ta? Cînd ești bătrîn, e normal să mori.
- De ce?
- Cînd ai trăit mult, ești obosit. Pentru un bătrîn, să moară e ca și cum s-ar duce la culcare.
- Și dacă mori cînd nu ești bătrîn? Asta nu știu de ce e cu putință. Dar tu înțelegi tot ce-ți spun?
- Da.
- Adică vorbești în japoneză înainte să vorbești în franceză?
- Nu. E totuna.
Pentru mine nu existau limbi, ci o singură limbă atotcuprinzătoare din care îți puteai alege variantele japoneze sau franțuzești, după fantezie. Pînă atunci nu auzisem niciodată o limbă pe care să n-o înțeleg.
- Dacă e totuna, atunci cum poți tu să explici că eu nu vorbesc franceza?
- Nu știu. Povestește-mi bombardamentele.
Amélie este o copilă cu o gândire extrem de complexă, iar cartea se constituie ca o înșiruire de episoade, ce țin de universul casei și al familiei, episoade care urmăresc dezvoltarea psihologică a copilului.
Dăruindu-mi o identitate, ciocolata albă îmi dăduse și o memorie: începînd din februarie 1970, îmi amintesc totul. La ce bun să-ți amintești lucruri care nu sînt legate de plăcere? Amintirea este unul dintre aliații absolut indispensabili ai voluptății. O afirmație atît de exagerată precum "îmi amintesc totul" n-are nici o șansă să fie crezută de toată lumea. Nu contează. Fiind vorba de un enunț atît de puțin verificabil, nu văd deloc ce interes aș avea să fiu credibilă. Fără îndoială, nu-mi amintesc grijile părinților, conversațiile lor cu prietenii etc. În schimb, n-am uitat nimic din ce merita ținut minte: verdele lacului în care am învățat să înot, mirosul grădinii, gustul alcoolului de prune încercat pe ascuns sau alte descoperiri intelectuale. Nu trebuia să muți munții din loc: te ridicai în picioare, te lăsai în față, te propteai într-un picior, pe urmă repetai pasul de dans cu celălalt. Mersul era de o utilitate incontestabilă. Îmi permitea să înaintez văzînd peisajul mai bine decît în patru labe. Și cine zice mers zice alergat: alergatul era o găselniță nemaipomenită care făcea cu putință toate evadările. Puteai să înhați un lucru și să fugi cu el fără să te vadă nimeni. Mulțumită alergatului, cele mai condamnabile acțiuni rămîneau nepedepsite. A alerga era verbul tîlharilor de drumul mare și al eroilor în general. Vorbitul ridica o problemă de etichetă: ce cuvînt să aleg mai întîi? Aș fi optat pentru o vocabulă necesară, precum castană zaharisită" sau "pipi", ori pentru una frumoasă, precum "pneu" sau "scotch", dar simțeam că aș fi atins astfel anumite sensibilități. Părinții sînt o specie susceptibilă: trebuie să le servești marii clasici, care le dau sentimentul că au și ei importanța lor. Iar eu nu încercam să ies în evidență. Puteam să mă consacru artei și filozofiei: problema celui de-al treilea cuvînt era deosebit de incitantă, fiindcă nu trebuia să țin cont decît de criterii calitative. Libertatea asta era așa de îmbătătoare încît mă stînjenea: mi-a trebuit o grămadă de timp ca să rostesc al treilea cuvînt. Părinții mei au fost cu atît mai măguliți: "N-avea nevoie de altceva, doar să ne numească. Era singura ei urgență". Nu știau că, în gînd, vorbeam de multă vreme. Ce-i drept, cînd spui lucrurile cu voce tare e altceva: cuvîntului rostit i se conferă astfel o valoare excepțională. Simți că acel cuvînt este încărcat de emoție, că o trăiește ca pe un semn de recunoaștere, că i se dă ce i se cuvine sau că este celebrat. Să dai glas vocabulei "banană" înseamnă să aduci cinstire bananelor de-a lungul veacurilor. Un motiv în plus ca să reflectez. M-am lansat deci într-o fază de explorare intelectuală care a durat săptămîni întregi. Fotografiile din vremea aceea mă înfățișează cu o figură atît de serioasă încît e de-a dreptul comică.
Romanul redă lumea prin ochii unui copil, care se crede zeu, precum în cultul japonezilor pentru okosama, unde copiii sunt văzuți până la vârsta de trei ani, ca divinități. Faptul că fusesem la un pas de moarte nu-mi zdruncina convingerea nerostită că sunt o divinitate. De ce ar fi zeii nemuritori? Prin ce anume te-ar face nemurirea o divinitate? Oare bujorul e mai puțin sublim pentru că are să se veștejească.
Autoarea prezintă universul fetei cu toate aspectele specifice acestei viziuni: credința de a fi centrul universului, curiozitatea fiecărui detaliu, spiritul aventurier, naivitatea. Pe lângă stratul umoristic, am descoperit în roman o serie de reflecții filosofice, mai ales cu privire la estetică, la locul, pe care îl ocupăm în lume sau la moarte.
Abia ce mă despărțisem de sensul acestui cuvînt! Îl cunoșteam chiar mai bine decît ceilalți copii, eu, care-l dusesem dincolo de limitele omenești! Nu trăisem eu doi ani în comă, în măsura în care coma poate fi trăită? Ce crezuseră ei că fac în leagănul meu atîta amar de vreme? Nu să-mi mor viața, să mor timpul, să mor frica, neantul, torpoarea? Problema morții o examinasem îndeaproape: moartea era tavanul. Cînd cunoști tavanul mai bine decît pe tine însuți, asta se cheamă moarte. Tavanul e ceea ce împiedică privirea să se ridice și gîndirea să se înalțe. Cine zice tavan zice cavou: tavanul este capacul creierului. Cînd vine moartea, un capac uriaș ți se așază pe cratița craniană. Mi se întîmplase ceva puțin obișnuit: trăisem lucrul ăsta în sens invers, la o vîrstă la care memoria mea putea păstra dacă nu amintirea lui, cel puțin o vagă impresie. Cînd metroul iese de sub pămînt, și perdelele negre se dau în lături, cînd nu ne mai sufocăm, cînd singurii ochi de care avem nevoie ne privesc din nou, atunci capacul morții se ridică, iar cavoul nostru cranian se preschimbă într-un creier sub cerul liber. Cei care, într-un fel sau altul, au cunoscut moartea prea îndeaproape și s-au întors printre cei vii își conțin propria Euridice: aceia știu că există în ei ceva ce-și aduce prea bine aminte de moarte și că ar fi mai bine să nu o privească în față. Fiindcă moartea, ca o hrubă, ca o cameră cu perdelele trase sau ca singurătatea, te îngrozește, dar e și ispititoare: simți că ar putea să-ți facă bine. Ar fi de-ajuns să te abandonezi pentru a ajunge în hibernarea aceea interioară. Euridice este atît de seducătoare încît ai tendința să uiți de ce trebuie să-i reziști. Și trebuie, pentru simplul motiv că drumul e numai dus, nu și întors. Altminteri, n-ar trebui.
Un moment, care îmbină cele trei caracteristici ale scrierii lui Nothomb, profunzimea, umorul și farmecul, este o scenă în care tatăl cade într-o gură de canalizare. Tatăl își trimite acasă fiica ca să anunțe ce s-a întâmplat, însă aceasta nu se grăbește, oprindu-se chiar să se joace, crede că meseria tatălui său, cea de diplomat, este aceeași cu cea de vidanjor și că nu are nevoie de fapt de ajutor.
M-am instalat pe terasă și am început să învârt sfârleaza cu înverșunare. Nu știu cât timp a trecut așa. În cele din urmă mama m-a văzut:
- A, v-ați întors, zise ea.
- M-am întors singură.
- Și unde a rămas tata?
- E la serviciu.
- S-a dus la consulat?
- E în canalizare. Chiar mi-a cerut să-ți spun.
În acest an, cuvintele pe care le pronunță sunt ștampilate și numerotate pentru catalogul interior, observația se ascute și se oprește asupra celor mai neașteptate amănunte, celor mai profunde, amănunte, pe care de obicei oamenii mari le ocolesc din frică, din comoditate, din neatenție.
Cuprinsă de un entuziasm similar, eram cît pe ce să strig: "Și eu sînt un aspirator!" În ultimul moment, mi-am amintit că trebuia să știu cum să fac impresie: se presupunea că posed două cuvinte la activ, așa că n-aveam să-mi pierd credibilitatea emițînd fraze întregi. Găsisem însă care va fi al treilea cuvînt. Fără să mai aștept, am deschis gura și am scandat cele patru silabe: "Aspirator!"
Interzisă pentru o clipă, mama lăsă gîtul furtunului și dădu fuga să-l sune pe tata:
- A zis al treilea cuvînt! Care-i? Aspirator! Bine. O să facem din ea o menajeră desăvîrșită. Trebuie să fi fost un pic dezamăgit. Muncisem din greu pentru cel de-al treilea cuvînt.
Discursul este poetic, fără lungimi inutile, fără alambicări descriptive, cu fraze scurte, care povestesc despre întâmplări de la începutul copilăriei. Aceste întâmplări marchează, tind să sculpteze personalitatea de mai târziu, sunt redate prin torente, prin rafale asemeni unor ploi de vară. De-a lungul paginilor vedem cum Amélie își construiește personalitatea de copil printr-o nedismulată megalomanie, care s-a oprit la vârsta de trei ani. În toată această joacă, în tot acest mod de a privi lumea (de la nivelul Divinității) ea învață constant, asimilează adevăruri, pe care nu i le spune nimeni cum ar fi: natura morții, natura diferențierii dintre sexe, natura iubirii, natura simulării.
Viziunea realistă a autoarei, observațiile pertinente care reduc totul la neantul din jurul tubului ca fiind singura realitate despre care nu îți vorbește nimeni, toate acestea sunt scrise lejer, fără gravitate și fără pesimism facil.
Romanul se încheie cu o tentativă de sinucidere a micuței, moment, care devine cu atât mai sinistru cu cât una dintre doici trece impasibilă pe lângă copila aflată în pragul morții. Ideea de suicid la un copil de doi ani nu poate decât să frapeze, în special datorită felului în care decurge acțiunea până în acest punct, însă reflecțiile micuței în aceste clipe dau simetrie cărții întrucât se revine la ideea de tub.
Și n-ai murit din asta. Nu e acum un moment greu care trebuie depășit. Iau pesmeții de orez din cămară. Mă duc la iazul cu pietre. Sub razele perpendiculare, apa scînteiază ca aluminiul. Nu trece mult și trei sărituri sparg rînd pe rînd suprafața netedă și lucitoare: Iisus, Maria și Iosif m-au văzut și sar, acesta fiind felul lor de a-i chema și pe ceilalți la masă. Cînd nu se mai cred pești zburători, ceea ce, avînd în vedere cît sînt de grași, este pur și simplu obscen, își așază gurile deschise la nivelul apei și se pun pe așteptat. Arunc bucățele de mîncare. Mănunchiul de guri se aruncă pe ele. Înghit ca niște furtunuri destupate. După ce ingurgitează, cer și mai abitir. Gîtlejul li se cască atît de larg încît dacă te-ai apleca puțin ai vedea pînă în stomac. Împărțind în continuare tainul, sînt tot mai obsedată de ceea ce-mi arată treimea: în mod normal, vietǎțile își ascund interiorul corpului. Ce s-ar întîmpla dacă oamenii și-ar etala măruntaiele? Să nu mai privesc decît bambușii: în universul nostru, nimic nu merită să fie mai admirat decît bambușii. Metrul de apă care mă separă de ei le sporește frumusețea. Zîmbesc fericită. Deodată, ceva se interpune între mine și bambuși: apare o siluetă umană delicată ce se apleacă spre mine. Îmi spun plictisită că persoana cu pricina are să vrea să mă salveze. Nici să te sinucizi nu mai poți fără să fii deranjat. Nu. Prisma apei îmi dezvăluie puțin cîte puțin trăsăturile omului care m-a observat: e Kashima-san. Teama îmi dispare pe dată. E o adevărată japoneză din alte vremuri și, în plus, nu mă poate suferi: două motive întemeiate ca să nu mă salveze. Într-adevăr. Chipul elegant al lui Kashima-san rămîne impasibil. Nemișcată, mă privește în ochi. O fi văzînd că sînt mulțumită? Nu știu. Află, dacă poți, ce se petrece în mintea unei japoneze din vremurile de altădată. Un singur lucru e sigur: femeia asta n-are să se atingă de moartea mea. (...) "Știam că o să ne înțelegem pînă la urmă, Kashima-san. Acum totul e în regulă. Cînd mă înecam în mare și vedeam cum oamenii de pe plajă se uită la mine fără să încerce să mă salveze, mi se făcea rău. Acum, datorită ție, îi înțeleg. Erau la fel de calmi ca și tine. Nu voiau să tulbure ordinea universului, care voia ca moartea să mi se tragă de la apă. Știau că nu ajută la nimic dacă mă salvează. Cine trebuie să se înece se va îneca. Ca dovadă, mama m-a scos din apă, și tot acolo am ajuns." (...) Să fie o iluzie? Mi se pare că o văd Kashima-san zîmbind. "Bine faci că zâmbești. Cînd destinul cuiva se împlinește, trebuie să zîmbim. Sînt fericită știind că n-am să mai dau niciodată de mîncare la crapi, și nici n-am să mai plec din Laponia vreodată." De data asta văd limpede: Kashima-san zîmbește în sfîrșit, îmi zîmbește! apoi pleacă.
