Cine a trădat-o pe Anne Frank?

Citiți prefața acestei cărți aici.


Rosemary Sullivan (n. 1947), scriitoare și poetă din Canada, este profesor emerit al Universității din Toronto. A publicat 15 cărți, cea mai de succes fiind Fiica lui Stalin, biografia Svetlanei Allilueva (publicată în limba română în imprintul Corint Istorie), pentru care a primit Hilary Weston Writersʼ Trust Prize for Nonfiction.

Dintre lucrările autoarei, amintim: By Heart: Elizabeth Smart, a Life (1991), Shadow Maker: The Life of Gwendolyn MacEwen (1995), The Red Shoes: Margaret Atwood Starting Out (1998), Cuba: Grace Under Pressure (2003), Villa Air-Bel: World War II, Escape, and a House in Marseille (2006), The Guthrie Road (2009).

Această carte este povestea investigației cu privire la identitatea celui care i-a trădat pe Anne Frank și familia ei, precum și a motivelor din spatele acestui gest.

Mai degrabă un secret bine păstrat decât un mister nerezolvat...

Folosind noi tehnologii, documente recent descoperite și tehnici sofisticate de investigare, o echipă internațională - condusă cu pasiune de un agent FBI - propune o rezolvare a misterului care a tulburat societatea decenii la rând: cine a trădat-o pe Anne Frank? Și de ce?

Peste 30 de milioane de oameni au citit jurnalul pe care Anne Frank l-a scris în timp ce locuia într-o mansardă din Amsterdam împreună cu familia ei și alte patru persoane, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, înainte ca naziștii să-i aresteze și să-i trimită într-un lagăr de concentrare.

În pofida numeroaselor lucrări dedicate poveștii lui Anne, nimeni nu a explicat în mod concludent cum au reușit acești opt oameni să trăiască ascunși mai bine de doi ani - și cine sau ce i-a dat de gol...

Cu meticulozitate, Vincent Pankoke, agent FBI în rezervă, și o echipă de anchetatori neobosiți au studiat zeci de mii de pagini de documente, unele inaccesibile până acum, și au intervievat zeci de urmași ai celor care au cunoscut familia Frank. Echipa de anchetă a reconstituit minuțios lunile care au condus la infama arestare - și a ajuns la o concluzie șocantă.

Cine a trădat-o pe Anne Frank? este povestea captivantă a misiunii lor.

"Cine a trădat-o pe Anne Frank? este o remarcabilă lucrare de istorie polițistă, inteligent structurată și scrisă într-un mod captivant." (The Telegraph)

"Sullivan recreează atmosfera Amsterdamului ocupat de naziști." (The Guardian)

"Pe parcursul cărții, [autoarea] descrie cu luciditate și în detalii fascinante compromisurile și trădările trăite sub un regim criminal." (Craig Brown, Mail On Sunday)

"O prezentare a unor noi descoperiri și o teorie interesantă asupra celor întâmplate." (Daniel Finklestein, The Times)


Otto Frank s-a născut la Frankfurt în 1889. Din partea mamei sale, își putea urmări rădăcinile strămoșești din Germania până în secolul al XVI-lea. A luptat în Primul Război Mondial, răspunzând apelului "Evrei patrioți, luptați pentru țara voastră!", și fusese promovat la gradul de locotenent pentru curaj pe câmpul de luptă, în conducerea misiunilor de recunoaștere. A luptat în tranșeele din Franța, în timpul Bătăliei de pe Somme, care a făcut 1,5 milioane de victime. Cunoscuse singurătatea, izolarea și frica în război. Poate că acesta a fost motivul pentru care i-a scris surorii sale, în 1917, că dragostea și familia trebuie să aibă întâietate în viața unui om.

Cei care l-au cunoscut pe Otto Frank vorbeau despre el ca despre un om vesel, chiar glumeț, plin de viață și de energie, dar și discret, deoarece nu vorbea despre planurile sale. Își cunoscuse soția evreică în Germania și cele două fiice ale sale se născuseră acolo. Nu era evreu practicant. Atașamentul față de Germania era la fel de puternic precum atașamentul față de moștenirea lui evreiască.

La scurt timp după înfrângerea Germaniei din 1918, evreii au devenit țapi ispășitori pentru umilirea țării. Mulțimi furioase îi atacau pe evrei pe străzile Berlinului, învinuindu-i pentru lipsa alimentelor, pentru inflație, pentru războiul pe care Germania însăși îl declanșase. În 1924, un tânăr aflat în închisoare a început să scrie o carte, intitulată Mein Kampf. El vitupera:

Cei care îmbrățișează teoriile conspirației, cu superlativele lor, sugerează întotdeauna că este în joc supraviețuirea omenirii. Există întotdeauna un dușman, iar aici acesta este evreul bolșevic. În acest caz, a funcționat.

Persecutarea evreilor a început imediat după ce Hitler a fost numit cancelar, în ianuarie 1933. A fost un proces remarcabil de birocratic, de sistematic și de perfid. În martie 1933, SS a înființat la Dachau un lagăr pentru prizonieri politici. Până în 1938, acesta a fost transformat în primul lagăr de concentrare din cel de-Al Doilea Război Mondial. O propagandă amplă a răspândit teorii ale igienei rasiale, care susțineau că evreii erau inferiori din punct de vedere genetic. A urmat curând concedierea evreilor de la locurile de muncă și confiscarea proprietăților evreiești.

Pentru Otto Frank, decretul de separare a evreilor de neevrei în școli, care a obligat-o pe fiica sa cea mare, Margot, să stea separat de colegii ei de clasă neevrei, a fost momentul decisiv. A spus că nu-și va crește fiicele "ca pe niște cai cu ochelari, care ignoră peisajul social din afara grupului lor restrâns". El voia ca fiicele sale să facă parte din lume, nu să fie izolate ca ființe inferioare, ca paria. În mod implicit, voia ca țara lui să facă parte din lumea întreagă, nu să fie izolată printr-un sentiment absurd de superioritate ariană.

Otto Frank avea 44 de ani și era profund german (prietenii lui chiar zâmbeau față de sobrietatea lui prusacă), dar era și un clarvăzător. În ianuarie 1933, el și cu soția lui luau cina cu niște prieteni german, atunci când s-a anunțat la radio numirea lui Hitler în poziția de cancelar. El și cu Edith s-au uitat unul la celălalt cu groază în timp ce prietenii au remarcat: "Să vedem ce poate face omul ăsta!" Pentru acei prieteni, Hitler era omul puternic care va face ordine și va face ca țara să se redreseze după teribila criză economică. Ei credeau că vor putea face față "excentricităților" lui.

În acea noapte, Otto și Edith au discutat cum să părăsească Germania. Otto urmărise ascensiunea naționalismului și știa cât putea fi de periculos. S-a întrebat cum va putea să-și întrețină familia, întrucât plecarea ar însemna să renunțe la tot. Unde ar putea merge? O mare parte din familia extinsă a lui deja părăsise Germania. În 1932, fratele său mai mare, Herbert, fugise la Paris, unde vărul său, Jean-Michel Frank, devenise un designer talentat care lucra cu artiști precum Salvador Dalí. Fratele lui mai mic, Robert, și soția acestuia, Lottie, emigraseră în Anglia în vara anului 1932, iar în 1933 își deschiseseră o firmă de comerț cu opere de artă într-o galerie de la un subsol din St James's Street, Londra. Sora lui, Helene, numită Leni, și soțul ei, Erich Elias, locuiau la Basel, în Elveția, acolo unde Erich era membru fondator al firmei Opekta, o filială a companiei din Frankfurt Pomosin Werke, care producea pectină, agentul care dădea gemurilor consistență. În 1933, mama lui Otto, Alice Frank, emigrase la Basel, unde trăia alături de fiica ei.

Când Otto s-a gândit ce țară să-și aleagă, a înțeles că Anglia și Statele Unite erau excluse. Și-a spus că nu vorbește engleza suficient de bine. Cum și-ar putea câștiga existența? Știa că frații lui îl vor ajuta cum pot, dar știa că și ei se zbăteau să supraviețuiască, iar el nu voia să-i împovăreze și mai mult. S-a gândit eventual la Franța. Ar putea funcționa, dar atunci cumnatul lui, Erich, i-a scris că firma lui vrea să se extindă pe plan internațional și i-a cerut lui Otto să deschidă un birou Opekta în Amsterdam.

În 1923, Otto petrecuse ceva timp la Amsterdam, atunci când înființase o sucursală a băncii tatălui său, Michael Frank & Sons. Din nefericire, proiectul eșuase în decurs de un an, deoarece familia a dat faliment, iar Otto a fost nevoit să se întoarcă în Germania. Totuși, orașul îi plăcuse, iar olandezii erau cunoscuți pentru toleranța lor. Nu rămăseseră ei neutri în Primul Război Mondial? La începutul lunii august 1933, Otto Frank a devenit refugiat. Împachetându-și țara, laolaltă cu pantofii, într-o valiză, el, soția și fiicele lui au părăsit Germania pentru totdeauna.

Norocul nu a fost de partea lui Otto. Când vorbim de soartă, presupunem că o forță externă sau superioară controlează lucrurile, dar mai degrabă întâmplarea era cea care-i trimitea acum pe Otto și pe familia lui pe acest drum, în timp ce capacitatea de a-și controla viața îi era răpită treptat.

Otto nu ar fi putut anticipa acest lucru, dar până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Olanda avea să aibă cel mai mare număr de decese de evrei din Europa de Vest: 73% dintre evreii din această țară au murit. În Belgia, 40% dintre evrei au fost uciși, în Franța, 25%, iar în Danemarca, 0,6%. În Italia fascistă au fost uciși doar 8% dintre evrei. Estimarea numărului de evrei care se ascundeau în Olanda variază între 25.000 și 27.000. O treime au fost trădați, în parte din cauza sistemului sofisticat al naziștilor, care a oferit recompense pentru a-i ispiti pe polițiști și pe civili să-i trădeze pe evreii care se ascundeau.

La început, aceasta a fost una dintre problemele care l-au atras pe Pieter van Twisk în investigarea cazului nerezolvat. A vrut să înțeleagă cum de fusese un număr atât de mare de morți în Olanda. O teorie de dată mai veche era că structura societății olandeze, și anume separarea ei în grupuri în funcție de religie și de ideile politice asociate cu aceasta, acționase împotriva protecției populației evreiești. Olandezii au numit acest lucru "pilonizare". Existau patru mari piloni: catolicii, protestanții, socialiștii și liberalii. Fiecare pilon (cuvântul olandez este verzuiling) își avea propriile sindicate, bănci, spitale, școli, universități, cluburi sportive, ziare etc. Această segregare însemna că oamenii erau strâns legați în interiorul propriului grup și aveau puține contacte personale sau niciun fel de contact cu membrii altor piloni. Cu toate acestea, Pieter a spus că aceasta era o explicație prea simplistă. Pilonizarea este o noțiune prea vagă și generalizată pentru a explica acțiunile Olandei din timpul războiului, a susținut el.

Istoricii Pim Griffioen și Ron Zeller oferă o explicație mai complexă. Aceștia subliniază că metoda olandeză de înregistrare a actelor de stare civilă i-a ajutat pe naziști. Pe cărțile de înregistrare municipale erau trecute numele, data nașterii, locul nașterii, naționalitatea, religia, numele și datele de naștere ale soților/soțiilor și ale copiilor, data căsătoriei, data la care murise o persoană, adrese din orașe unde locuiseră persoanele de la început până la sfârșit și dacă o persoană avea pașaport sau carte de identitate. Religia era menționată în mod special, deoarece grupurile religioase primeau finanțare guvernamentală pe baza numărului de membri. Evreii au fost identificați prin inițialele NI: Netherlands Israelite (israeliți olandezi). Astfel, în vara anului 1942, atunci când au început arestările efectuate de naziști, evreii olandezi au fost ținte ușoare. Având în vedere poziția geografică a țării, fuga nu era o opțiune. La est era granița lungă cu Germania, la sud, Belgia era ocupată, iar la vest și nord, marea era închisă pentru navigație. Practic, nu aveau unde să plece.

Este adevărat și faptul că experiența Olandei din perioada războiului a fost diferită de cea a altor țări. De fapt, Olanda a fost un stat polițienesc. În timp ce, de exemplu, Belgia și Franța ocupată erau conduse de Wehrmacht, iar Danemarca se afla sub controlul Marinei Militare germane, Olanda a fost, inițial, sub controlul unui guvern civil condus de avocatul austriac Arthur Seyss-Inquart, pe care Hitler îl numise comisar al Reichului. O luptă pentru putere între Seyss-Inquart și Partidul Nazist Olandez (Nationaal-Socialistische Beweging in Nederland), care se afla sub influența lui Hermann Göring, comandantul suprem al Luftwaffe, pe de o parte, și a comandantului poliției, Hanns Albin Rauter, ofițerul cu rangul cel mai înalt din SS, subordonat direct comandantului SS Heinrich Himmler, pe de altă parte. Pe măsură ce puterea lui Göring scădea, iar cea a lui Himmler era în ascensiune, influența lui Rauter a crescut. El a supravegheat deportările a 107.000 de evrei, represiunea Rezistenței și represaliile pentru atacurile împotriva naziștilor. Inițial, pentru uciderea fiecărui nazist se executau mai mulți olandezi, iar numărul acestora a crescut pe parcursul ocupației.

În plus, olandezii au îndurat o represiune brutală pentru orice manifestare de disidență față de dogma nazistă. O grevă națională organizată de Partidul Comunist din Amsterdam la 25 februarie 1941, ca reacție la primele razzias (percheziții), este considerată drept prima acțiune publică de protest împotriva naziștilor din Europa ocupată și singurul protest de masă organizat de neevrei împotriva deportării evreilor. La grevă au luat parte cel puțin 300.000 de muncitori din Amsterdam și din împrejurimi. Represiunea germană a fost imediată și brutală. Organizatorii grevei au fost arestați și executați, iar Rezistența a avut nevoie de mult timp ca să se refacă. "Abia în primăvara anului 1943 a mai avut loc o altă grevă, dar [...] protestul a venit mult prea târziu pentru majoritatea evreilor care fuseseră deja deportați" în lagărele morții.

Cu toate acestea, au existat multe grupuri și indivizi care au acționat în numele evreilor. Au existat patru rețele care s-au ocupat de salvarea copiilor evrei. Henriëtte "Hetty" Voûte, o tânără studentă la biologie, a făcut parte dintr-un grup care se numea Comitetul pentru Copii din Utrecht. Aceasta a căutat și a găsit ascunzători pentru câteva sute de copii evrei care fuseseră despărțiți de părinții lor. Hetty a mers cu bicicleta prin mediul rural, bătând literalmente din ușă în ușă.

Este imposibil de estimat numărul exact de persoane care i-au ajutat pe evrei să se ascundă, dar un număr aproximativ ar fi de cel puțin 28.000 și probabil mai mult - o cifră extraordinară, având în vedere că acești oameni își puneau viața în pericol și, probabil, și pe cea a familiilor lor, adesea pentru niște oameni complet străini.


În decembrie 1933, Otto Frank a găsit pentru familia lui un apartament pe Merwedeplein 37, în Rivierenbuurt^[i] din Amsterdam. Era un apartament modest cu trei dormitoare, la etajul superior într-un complex de case construit în jurul anului 1920^[ii]. Rivierenbuurt era plin de sute de refugiați evrei, proaspăt sosiți din Germania nazistă. Evreii olandezi mai săraci îi invidiau pe evreii din clasa de mijloc pentru confortul lor, iar localnicii îi avertizau pe noii-sosiți să nu vorbească în public în limba germană, ca să nu fie identificați drept fiind imigranți. Otto a crezut că găsise un refugiu sigur pentru familia sa. Anne a îndrăgit zona, numind-o Merwedeplein, "cea veselă". În primii cinci sau șase ani, familia Frank s-a simțit ca acasă în Amsterdam, iar copiii s-au integrat curând în școlile lor, au învățat olandeză și și-au făcut prieteni. Ce se întâmpla în Germania era tragic, dar era departe.

Pe atunci, în Olanda, antisemitismul nu se manifesta deschis, iar atunci când se manifesta, nu erau de obicei decât atacuri verbale, dar era în creștere un alt tip de intoleranță. Pe măsură ce refugiații fugeau din Austria și din Europa de Est, încet, a început să apară și să crească în rândul olandezilor un sentiment de ură împotriva lor. Refugiații au venit în Olanda în trei valuri: mai întâi după ascensiunea lui Hitler la putere din 1933, apoi odată cu promulgarea Legilor de la Nürnberg din 1935 și, în cele din urmă, după Kristallnacht (Noaptea de cristal sau Noaptea sticlei sparte) din 1938, când magazinele evreiești au fost vandalizate, iar aproximativ 30.000 de evrei au fost arestați și 600 au fost grav răniți. Acuzați de incitare la violență, evreii au fost amendați cu milioane de mărci drept pedeapsă. Când adevărul putea fi atât de mult distorsionat, era timpul să fugi. Între 1933 și 1940, un număr estimat de 33.000 de refugiați au intrat în Olanda.

Guvernul olandez a decis să-i trateze pe refugiați ca "elemente indezirabile". În 1939, a fost înființat lagărul Westerbork pentru a găzdui refugiați evrei atât legali, cât și ilegali, iar organizațiile evreiești private din Olanda au fost obligate să-l finanțeze. Situat într-o zonă din nord-estul colțului îndepărtat al țării (regina Wilhelmina^[iii] se opusese unei locații mai centrale, pe care o considera prea apropiată de o reședință regală), lagărul era alcătuit din barăci rudimentare și colibe mici. Inițial, a fost o tabără deschisă în care se presupunea că oamenii se pregăteau pentru emigrare.

În cele din urmă, Westerbork a fost gata și-i aștepta pe ocupanții germani să-l transforme într-un lagăr de tranzit pentru evreii aflați în drum spre lagărele de concentrare din Est.

În tot acest timp, Otto Frank a reușit să înființeze firma Opekta cu un împrumut de la cumnatul său, Erich Elias. Profiturile erau slabe, dar în 1938, a înființat o a doua companie, Pectacon, specializată în plante medicinale, condimente și mirodenii, pe care le vindea măcelarilor și altor comercianți, ceea ce însemna că-și putea desfășura activitatea și în lunile de iarnă, atunci când fructele folosite pentru dulceață erau puține. A încercat să înființeze o filială și în Anglia, călătorind la Londra și la Bristol în octombrie 1937, ceea ce, bineînțeles, ar fi însemnat că familia lui ar fi putut să emigreze în Anglia și să fie liberă, dar planul nu a reușit.

Privind retrospectiv la primii ani de viață ai familiei în Olanda, Otto putea spune că, după ororile din Germania, își recăpătaseră libertatea și duceau o viața liniștită. În timpul verii, Edith și copiii călătoreau adesea în orașul balnear Aachen, aflat chiar în interiorul graniței germane, și unde, în 1932, familia ei închiriase o casă mare. Acolo stătuse cu copiii timp de patru luni până când Otto a găsit apartamentul din Amsterdam. De asemenea, el a dus copiii la Basel, în vizită la mama lui, Alice, la sora sa, Leni, și la familia extinsă de verișori.

Calitatea lui Otto ca om de afaceri și ca om se poate deduce din relația lui cu personalul. Este greu de imaginat lucrători cărora să li se fi cerut să se sacrifice mai mult în sprijinul patronului lor și care să se fi dăruit cu mai multă bunăvoință decât cei patru angajați ai lui Otto Frank: Johannes Kleiman, Victor Kugler, Miep Gies și Bep Voskuijl.

Otto îl cunoștea pe Johannes Kleiman din 1923. Se cunoscuseră atunci când Otto încercase să înființeze o filială a băncii Michael Frank & Sons în Amsterdam. Kleiman se bucura de încrederea totală a lui Otto. În 1941, când evreilor li s-a interzis să dețină firme, Otto a trecut conducerea societății Pectacon lui Kleiman, pentru ca firma lui să nu fie confiscată sau lichidată de germani. În cele din urmă, compania va fi redenumită Gies & Co. pentru a i conferi un istoric olandez. Când Otto și familia sa au intrat în clandestinitate, Kleiman a aranjat contabilitatea în așa fel încât să ascundă banii pe care-i punea întotdeauna deoparte pentru Otto, ca adevărat președinte al companiei.

Victor Kugler luptase în Primul Război Mondial în cadrul armatei austro-ungare și fusese rănit pe front. S-a mutat în Olanda în 1920 și a fost unul dintre primii angajați ai lui Otto, intrând în Opekta în 1933. Kugler împărtășea opiniile lui Otto, spunându-i că ar fi părăsit Austria în 1920 pentru că "era dezgustat de fascismul și de antisemitismul pe care-l constata la tot pasul în cadrul armatei imperiale austriece din timpul războiului". Avea 33 de ani și era căsătorit cu o femeie cu grave probleme de sănătate. Miep Gies îl descrie ca pe "un bărbat voinic și chipeș, brunet, cu părul negru și ordonat. Întotdeauna era serios, nu glumea niciodată [...] întotdeauna destul de formal și de politicos". Ceea ce nu știa Miep era că avusese o copilărie complicată, crescut de o mamă necăsătorită într-un oraș mic, unde a fi etichetat drept copil nelegitim era ceva dureros, ceea ce ar fi putut explica atitudinea lui rezervată.

Miep Gies, născută în 1909, era tot austriacă. Penuria de alimente fusese atât de dură în Austria după Primul Război Mondial, încât mulți copii, inclusiv Miep, suferiseră de malnutriție severă. Pe măsură ce starea ei se înrăutățea, părinții au înscris-o într-un program prin care copiii înfometați erau trimiși în Olanda pentru a se recupera. Copiii au călătorit singuri cu trenul, având o plăcuță cu numele lor atârnată de gât. Miep și-a amintit că trenul a oprit într-un întuneric beznă în orașul olandez Leiden. Un bărbat a luat-o de mână, au ieșit din gară și au plecat din oraș. Dintr-o dată, a văzut o casă. O ușă s-a deschis și o femeie a întâmpinat-o cu lapte cald. Copiii o priveau fix. A fost dusă în pat și a adormit imediat. A stabilit o legătură profundă cu familia Nieuwenburg, la care a rămas timp de cinci ani. În timpul unei vizite la Viena, pe când avea 16 ani, le-a cerut părinților ei naturali permisiunea să rămână cu familia ei olandeză adoptivă. Această istorie personală a făcut-o să simtă o compasiune profundă pentru refugiați.

Miep a fost angajată de Otto în 1933, când avea 24 de ani. L-a descris odată pe Otto ca fiind un om care vorbea puțin, avea principii solide și un simț ironic al umorului. Jan Gies, cel care avea să devină în curând soțul ei, a lucrat la Autoritatea pentru Servicii Sociale și, începând din 1943, a activat în cadrul Fondului Național de Sprijin (Nationaal Steun Fonds, NSF), organizație a Rezistenței, însărcinată cu furnizarea de fonduri pentru toate celelalte ramuri ale Rezistenței, o mare parte din bani provenind de la guvernul olandez aflat în exil la Londra. Era o muncă periculoasă. Miep a povestit: "Peste 20.000 de olandezi i-au ajutat pe evrei și pe alții care aveau nevoie să se ascundă în acei ani. Am făcut de bunăvoie tot ce am putut ca să ajut. Și soțul meu a făcut la fel, dar nu a fost suficient". Miep și soțul ei au devenit prieteni apropiați ai familiei Frank, luând masa cu aceștia în majoritatea săptămânilor.

Elisabeth "Bep" Voskuijl avea 18 ani când s-a angajat la Opekta, în vara anului 1937. Cu 10 ani mai tânără decât Miep, părea extrem de timidă, dar avea un curaj extraordinar. Vorbea cu multă căldură despre șeful ei: Otto era "afectuos, nu se cruța pe el însuși și era extrem de sensibil [...] un cuvânt blând făcea întotdeauna mult mai multă impresie decât orice strigăt". Tatăl ei, Johannes, a făcut parte din echipă în calitate de director al depozitului. Un antinazist convins, el a fost cel care a construit corpul de bibliotecă pentru a camufla intrarea în anexa secretă.

Acești cinci oameni au ascuns familia lui Otto, le-au salvat viața și le-au împărtășit tragediile. Nu erau doar angajați, ci și prieteni care priveau amenințarea nazistă cu aceeași luciditate. După război, atunci când a privit înapoi la Amsterdam, Otto a spus că fusese un loc ambiguu pentru el. L-a identificat cu prietenia până la moarte, dar și cu trădarea.

În 1938, sentimentul de siguranță al lui Otto a început să se clatine, în special după anexarea Austriei de către Hitler. Era Olanda un loc cu adevărat sigur? Dacă Austria putea fi invadată și declarată parte a Germaniei Mari, de ce nu și Olanda? Conform ideologiei naziste, olandezii erau un popor germanic care vorbea o variantă de limbă germană literară. În primăvara acelui an, Otto s-a deplasat la Consulatul SUA din Rotterdam pentru a depune o cerere de viză de emigrare în Statele Unite. Nu era singur. La începutul anului 1939, consulatele americane din Europa primiseră un număr total de 300.000 de cereri de viză. Cota anuală de vize pentru cetățenii germani și cei austrieci era de 27.000.

Dacă se gândise cumva să se ducă la mama și la sora lui în Elveția, a renunțat repede la această idee. Chiar înainte de începerea războiului, elvețienii refuzaseră să accepte refugiați sau imigranți evrei. Nu voiau să-l jignească pe Hitler sau să-și compromită neutralitatea. Singurii evrei primiți în țară erau oameni precum evreii palestinieni, care puteau dovedi că se aflau în tranzit legal către o altă țară. Otto știa că, dacă va încerca să treacă granița în Elveția, el și familia lui vor fi aproape sigur întorși, iar apoi arestați. Evreii nu aveau voie să părăsească Olanda fără viză.

Otto se agăța de speranța că Germania va respecta neutralitatea olandeză, așa cum făcuse în timpul Primului Război Mondial, dar, în principal, afișa un curaj de fațadă. În realitate, înțelegea că el și cu familia erau din nou în pericol. Verișoara lui, Milly Stanfield din Londra, și-a amintit de corespondența cu Otto din primăvara anului 1940. "Am primit o scrisoare de la el în care spunea cât de teribil de nefericit se simțea, pentru că era sigur că Germania avea să atace Olanda." Spunea că nici nu se putea gândi la ce li s-ar putea întâmpla copiilor lui. Milly i-a sugerat să le trimită pe fete la Londra, deoarece ar putea fi mai în siguranță acolo. Otto i-a răspuns că el și cu Edith nu-și puteau imagina să fie separați de ele, chiar dacă Milly era singura persoană căreia ar fi putut să-i încredințeze viețile fiicelor sale.

Probabil că aceasta a fost una dintre deciziile pe care Otto le-a regretat amarnic, dar asta este doar o simplă retrospectivă. Hitler a atacat Olanda, și de ce n-ar fi atacat și Anglia în continuare? Și ce garanta că Anglia va rezista? Copiii lui ar fi putut fi singuri într-o Londră ocupată, ceea ce nu și-ar fi putut-o ierta niciodată.

În martie 1939, mama lui Edith, Rosa, a sosit de la Aachen pentru a se stabili în Merwedeplein 37. Apoi, în vara anului 1940, frații lui Edith, Walter și Julius, au reușit în sfârșit să emigreze în Statele Unite și au promis să obțină vize pentru toți. Exista din nou speranța unui drum spre libertate.

Citiți prefața acestei cărți aici.