Fumul mort (II)

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


Citiți un alt fragment din această carte.


În barul Lotus dansează la bară bulgăroaica Lula, Crazy Lu. Are păr negru și lung, sâni proeminenți. Interlopii, profitorii de război și diverși criminali o privesc din separeuri. Bălesc.
E cea mai căutată și mai apreciată dansatoare la bară. Mulți clienți vin doar pentru ea.
Când se termină numărul, merge cu precizia specifică unei animatoare versate la mesele celor dispuși să decarteze cea mai mare sumă pentru serviciile prestate.
Erau rare nopțile în care n-o prindea dimineața în compania clienților în micuța ei cameră de pe strada Knez Mihajlova, la etajul cinci al blocului dintre Institutul Național de Contabilitate și Facultatea de Filosofie.
Trei cămăruțe pentru chiriași. În prima stă Mare, DJ în clubul Lotus, în cea de-a doua Lula, în ultima scriitorul de față.
Născută în Bulgaria, la periferia Sofiei, veterană a străzilor.
Mama a părăsit-o când avea nouă ani.
Tatăl alcoolic a venit acasă cu o femeie pe care a găsit-o într-o speluncă. Tipa bea cot la cot cu el.
Într-o noapte în care mama vitregă umbla din birt în birt, tata i s-a strecurat în pat: primul bărbat din viața ei.
Mama vitregă s-a întors în zori. I-a surprins. Pe el l-a lovit cu sticla. A răsfirat un pumn de orez în colțul camerei. A pus-o să stea în genunchi pe grăunțe.
Trebuia să țină mânuțele ridicate. Statul în genunchi pe boabe de porumb e floare la ureche față de statul pe orez.
Sunt mărunte, trec prin piele, provoacă răni și intră în carne. Tatăl stătea cu un prosop însângerat în jurul capului și râdea.
A fugit de acasă la șaisprezece ani într-o rochie cu paiete și genunchii beliți.
La acea vreme, sârbii se numărau printre cei mai buni clienți în Bulgaria.
Peștele Charlie a descoperit-o într-o stație și a adus-o la Belgrad.
Charlie - un interlop tuciuriu care opera protejat de unchiul său de la Securitate.
O adevărată prospătură printre mușteriii obosiți și secătuiți de la Lotus.
Afacerea mergea bine. Charlie i-a făcut rost - de la șuții din Muntenegru, care furau prin Italia - de cele mai scumpe haine.
În scurt timp își luă mașină. Îi plăcea să conducă înainte de revărsarea zorilor pe străzile belgrădene.
După ce a prins-o că a ascuns o parte din banii câștigați, Charlie a bătut-o ca pe un animal. Atunci s-a hotărât să se întoarcă în Bulgaria. Serbia era mâncată de inflație și război, toată lumea aștepta bombardamentul.
Beată, nebună, fumată, se gândea doar cum s-o umilească pe mama vitregă la întoarcere. Avea impresia că încă-i cad din genunchi boabe de orez.
În fața ei circula un camion. A intrat în el.
S-a trezit la spital. A rămas în viață doar printr-o minune dumnezeiască, dar ambele picioare îi erau făcute zob. Medicii au fost nevoiți să i le amputeze. Când i s-au vindecat rănile au transferat-o la Rudo, să aștepte protezele. Singură într-o țară străină cu cioturi în loc de picioare. Douăzeci și cinci de ani.
În față la Rudo, sute de handicapați. Majoritatea fără picioare. Din douăzeci de cazuri optsprezece au pățit-o datorită minelor noastre amplasate în zona pozițiilor sârbești.
Majoritatea dintre ei n-aveau unde să plece. Stăteau în fața magazinului vizavi de Rudo și beau. Fondul umanitar le-a cumpărat cincizeci de televizoare. Toate au fost vândute pentru băutură.
Toți dornici după bere. Nu se găsea pe front. Redacția revistei Duga era aproape de Rudo. Când încasam diurnele de război sau luam salariul, urcam dealul până la magazine printre nefericiții fără un picior sau ambele, le cumpăram o ladă de bere și stăteam la băut cu ei dezbătând subiecte dureroase.
Le aduceam vești despre oameni căzuți, lupte și situația de pe front. Aici l-am descoperit pe Duća, care din cauza schijelor a rămas fără ambele picioare, fără o mână și un ochi. Îi făceam rost de materiale ca să poată picta, cu ochiul și mâna rămase, peisaje din Krajina care nu mai exista.
Le aduceam revistele Duga și Sex club.
Aici mi-am câștigat porecla "Dvonogi^[i]".
Tot timpul trebuia să li se facă rost de ceva. Duceam scrisori în partea sârbească a orașului Sarajevo și în rămășițele Krajinei.
Duminică. Magazinele închise. M-am dus până în piață să cumpăr vodcă făcută în cadă. I se spunea "Moartea din Subotica".
În acea zi am băut cantități uriașe de "moarte".
"Auzi, Dvonogi", mi-a spus Duća, "n-ai fute și tu ceva? Eu fac cinste! Am vândut un tablou președintei Uniunii Surorilor Sârbe din Nova Pazora. O avem aici pe una, nu că știe meserie! A rămas fără ambele picioare. De mult și-a deschis buticul, așteaptă proteze, dar n-o să le primească atâta timp cât suntem noi aici. Hai, împinge-mă până în camera ei."
O saltea pe podea.
Pe masă o lampă făcută din felinar cu bec roșu.
Goală, acoperită până la jumătate, arătându-le vizitatorilor doi sâni mari care n-au alăptat niciodată, stătea întinsă Crazy Lu.
A luat o gură sănătoasă de băutură după care a poruncit cu vocea răgușită de la tutun și alcool:
"Dezbracă-l, ce aștepți?"
El a lăsat un bax de țigări pe masă în timp ce eu am dat ascultare ordinului.
L-am luat pe Duća în brațe și l-am așezat lângă ea în pat.
Am pus mâna pe sticlă și m-am așezat pe scaun. Din boxele casetofonului se auzea vocea bruiată a lui Bora Čorba^[ii]. Cânta refrenul "Desfă, mamă, ambele picioare, să mă întorc unde am fost înainte."
Printr-un miracol, schijele n-au afectat bărbăția lui Duća.
A gemut și a oftat așa beat cum era - o jumătate de oră.
Când a terminat, l-am dus la baie să-l spăl și să-l îmbrac.
Lulei i-am întins un lighean și un bocal să se clătească puțin.
"Ah, bețivanii ăștia, nicicând să termine. Dar tu ce aștepți? Dezbracă-te!"
Am râs dureros.
"Prea târziu, Lula. Prea târziu, Crazy Lu!"
"Ah, tu ești, scriitorașule!"
Atunci m-a recunoscut.
"Eu sunt, Lula!"
"Ce mult mă deranja mașina ta de scris! Se auzea toată noaptea în timp ce lucram."
Atunci am băut până dimineață. Crazy Lu, cea mai bună dansatoare de la Lotus, mi s-a destăinuit.
"E bine cât timp se găsește de lucru. Nu pot să satisfac toate cererile pe care le primesc. Cine altcineva și-ar dori o curvă fără picioare? Și n-am nici pește să-mi fure banii", mi-a spus când ne-am despărțit.


Mićo Drljo era inițiat în multe meserii. Se pricepea la instalații, curent, tâmplărie... Întotdeauna era căutat de cineva. Avea mereu treabă. Nu exista lucru pe care nu știa să-l repare. Frunte înaltă. Păr închis la culoare și ochi verzi.
Avea mustăți subțiri à la Clark Gable și îi plăcea să se îmbrace bine când mergea la cineva să lucreze. Cele mai scumpe haine din sat. Femeile îl adorau.
Unde n-a ajuns: de la Borovo, Dalj, Bobota, până la Tenj. Nicio rugă sătească din Slavonia nu putea să treacă fără prezența lui. Nu putea sta locului. Nu făcea parte din vreo brigadă, dar când se pleca în acțiune, se număra printre voluntari. Chiar și uniforma îi era mereu călcată și-i venea foarte bine. A cumpărat-o într-un army shop. La brâu avea un pistol Magnum, la cingătoare o grenadă. A fost primul care a făcut rost de camuflaj. Noi, ceilalți, purtam uniformele de rezervă ale unei țări care se destrăma sub ochii noștri.
Războiul a fost pentru el un fel de nuntă. Soții în tranșee, el în paturile lor.
Mereu bine dispus și abțiguit, exact cât trebuie ca să încingă atmosfera și să aducă muzicanții la masă.
Nu voia să bea dacă nu se auzea muzica în jurul mesei.
Dinții albi, lucioși, în afară de unul pe care l-a pierdut accidental și l-a înlocuit cu altul, de aur.
Mereu zâmbitor, își etala cu mândrie dintele de aur așa cum o făceau țiganii.
A doua zi se pleca în acțiune. În acea seară a fost diferit. Se părea că, în afară de mine, nimeni nu observase acest lucru.248
Am citit la Hemingway și Krakov^[iii] că un războinic poate simți cine din unitate va muri în proxima bătălie.
Încercând să descrie acel sentiment care nu poate fi descris, Stanislav Krakov spune: "Am văzut cum i se strânge un laț șerpesc, mortuar, în jurul gâtului."
Mulți dintre cei care au fost în război au simțit treaba asta.
Nu e poveste vânătorească.
Asemenea teme sunt discutate doar de către cei care au fost aproape de moarte.
Mulți ani mai târziu, am încercat să înțeleg de unde mi-a venit gândul că Mićo Drljo, un adevărat șmecher, curtezan și meșter priceput la orice, va muri a doua zi. Eram sigur că va fi așa.
Totul era la fel, doar al șaselea simț nu-mi dădea pace.
Cu o zi înainte, vărsasem o cană de ceai îndulcit pe mașina de scris. Mićo Drljo, care nu pusese în viața lui mâna pe o mașină de scris, a întins-o pe un cearșaf pe podea, a dezmembrat-o în trei sute de bucăți, a uns-o cu ulei și până seara a montat-o la loc. Nu-mi venea să cred. Era prima mașină de scris pe care o reparase vreodată și mergea mai bine ca înainte.
M-am retras în cameră înaintea celorlalți, dar gândul la moartea lui Drljo nu mă lăsa să-mi aștern ideile pe hârtie.
Mi s-a strâns un nod în stomac. Aveam impresia că și el știe ceva.
Am plecat în zori de zi. Camionul militar Praga curăța totul în fața noastră. Trecea prin zidurile caselor. Când am intrat pe strada pe care trebuia s-o cucerim, croații se retrăseseră deja. Mićo Drljo mergea răzând în fața armatei, cu un purcel care-i guița în jurul gâtului.
L-am dus într-o cârciumă în care cânta o orchestră țigănească și i-am spus proprietarului să ni-l pună diseară la proțap.
S-au topit litri, hectolitri de băutură.
Râdeam de mine și de gândurile negre care nu-mi dăduseră pace.
Birtul era plin de oameni înarmați, dar orchestra nu s-a dezlipit de masa noastră.
Prima dată au cântat cântece războinice, apoi cetnice, sârbești și, într-un final, cele de suflet și de dor.
Drljo le dădea bani muzicanților. Spărgea pahare, cânta cu țiganii. Trăgea cu magnumul în tavan.
Și eu, care-s afon, încălzit de vin și fericit că presimțirea mea nu s-a împlinit, cântam alături de ei. Într-un final am cheltuit toți banii, dar rămăseseră încă niște sticle de vin.
Sărbătoream ceva nedefinit, ce doar eu și Drljo puteam înțelege. Sunt sigur de asta chiar și după atâția ani.
Și alții trăgeau rafale pe geam. Chiar și chelnerița Ana.
Țiganii au observat că nu mai avem bani, așa că se pregăteau să se mute la altă masă.
Legănându-se, Drljo s-a ridicat în picioare și l-a întrebat pe șeful orchestrei:
"Dar aur, aur primiți?"
"Cum să nu primim, șefule?" a răspuns basul tuciuriu.
"Stați puțin, merg până la mașină. Până atunci cântați melodia regelui Pera^[iv], Lulo moja^[v]".
S-a întors de-afară cu un clește în mână.
Și-n timp ce țiganii cântau piesa preferată a regelui Petru, spre consternarea întregului birt, Drljo și-a scos din gură dintele de aur și l-a pus într-un pahar.
"Ei bine, acum veți cânta până dimineață!"
Veselia era în toi și n-a fost masă de la care nu ne-a venit un rând de băutură.
Toți și-au desfăcut uniformele.
"Băutură pentru toată lumea!" a strigat patronul.
Chelnerița Ana și-a dat mai întâi jos tricoul, apoi și sutienul. Îl rotea în jurul capului în timp ce țiganii au trecut la cântece de petrecere.
S-a urcat pe masă. După ce s-a băut tot vinul, am trecut pe tărie. Nimeni n-avea chef să plece din cârciumă. S-a îmbătat și orchestra.
Moartea era aproape, foarte aproape, motiv pentru care fiecare încerca să-și gonească cât mai departe gândurile negre.
Când a rămas fără gloanțe în pistol, Drljo a sărit, și-a desfăcut grenada de la cingătoare și a aruncat-o pe geam.
Nu s-a auzit nicio explozie.
Oare câtă vreme a trecut? Nimeni nu știa. În birt timpul s-a oprit în loc. Cât o fi durat, nimeni nu poate spune cu siguranță.
Drljo aștepta explozia, punctul culminant al serii.
Bomba întârzia.
Atunci a ieșit împleticit, să vadă ce se întâmplă. În acel moment a bubuit. Toți au dat buzna afară din local. Ultimul a ieșit țiganul cu contrabasul. După care s-a întors să ia dintele de aur din pahar.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.