Fumul mort

Citiți prefața acestei cărți aici.


Nebojša Jevrić (Bijelo Polje, 17 mai 1959) este un scriitor, jurnalist și fost corespondent de război din fosta Iugoslavie. A scris pentru revistele și ziarele Duga, NIN, Politika, Jedinstvo, Stvaranje și Književna reč. Până în prezent a publicat 14 cărți. Trăiește și lucrează la Belgrad.

S-a născut în 1959 în Muntenegru. Tatăl său, Danilo, a fost profesor de limba rusă, iar mama, Dragica, învățătoare. S-a înscris la Facultatea de Filosofie a Universității din Belgrad, dar a abandonat studiile în al treilea an. Mentorul său literar a fost romancierul Miodrag Bulatović. A fost un apropiat al scriitorilor și boemilor Brana Petrović, Ambro Marošević, Jaša Grobarov și Aca Sekulić. Este căsătorit și are o fiică.

Ziarista Mirjana Bobić Mojsilović l-a numit pe Jevrić "un Hemingway al sârbilor".
Fumul mort este unul dintre cele mai puternice și mai autentice volume de proză scurtă apărute în spațiul sud-est european în ultimele decenii.

Nebojša Jevrić adună aici o suită de povești reale, culese de-a lungul unei vieți trăite între oameni obișnuiți și destine ieșite din comun: pușcăriași, soldați, femei rănite, bețivi legendari, profeți locali, copii lăsați să supraviețuiască singuri, personaje pe care literatura de salon nu le vede, dar care întruchipează esența unei epoci și a unei lumi.

Scrise cu o sinceritate brutală și cu o tandrețe ascunsă, aceste povestiri transformă experiența trăită într-o literatură de o forță rară. În fiecare text, Jevrić surprinde esența unei lumi contradictorii: plină de cruzime și umor, violență și compasiune, absurd și frumusețe.

De la Branko bolșevicul, misticul cu ochi triști, la Bongi, poștașul transformat în războinic, de la Diha, țiganca stearpă care ghicește viitorul în boabe de fasole, până la scriitorul învins de propriii șoareci - fiecare poveste este un portret incandescent și memorabil.

Tradus impecabil de Goran Mrakić, volumul deschide o fereastră către o lume dispărută, dar încă vie în memoria colectivă.

Fumul mort este o carte despre ceea ce rămâne în urma istoriei mari: viețile mici, fragile, intense, care ard greu și lasă un fum gros în urmă.


Bojana stinse lumina, dar nu închise ușa.
Obosit din cauza înotului, am adormit devreme.
Pe la miezul nopții dădu buzna în cameră, aprinse lumina și sări în pat: "Un arici! Un arici ne-a intrat în cameră!"
Ariciul trecu pe lângă pat și o tuli sub dulap. Vechii romani îi țineau pe post de animale domestice sau de companie. Se obișnuiesc repede cu oamenii. Unde trăiesc ei, nu există goange sau șerpi. Se hrănesc cu mâncare de pisici, fructe sau bucățele de slănină direct din mână.
E păcat să omori un arici.
În capătul satului nostru trăia unul Grigorije care îi mânca.
Țăranii evitau maghernița în care trăia de unul singur.
"Te rog ridică-te și scoate-l afară!"
"Nici gând! E oaspetele nostru în seara asta."
A luat pătura și perna și s-a mutat în altă cameră.
Tai niște mere, le pun în farfurie și o împing sub dulap.
Dimineața (ne trezim devreme să mergem să facem baie) nu mai era nici urmă de măr sau arici.
Pentru orice eventualitate, seara am lăsat ușa deschisă; și-un măr tăiat în bucăți sub dulap. Poate trece iarăși războinicul nocturn.
Ariciule, pogoniciule, vechiule meu prieten!
S-a întâmplat în urmă cu mulți ani.
Se zice că un scriitor caută toată viața leacuri pentru rănile din copilărie.
Își zgândăre bubele pentru a nu se vindeca.
Ne întorceam din pădure, noi trei băieți.
La un moment dat, am zărit un arici.
Mi-am dat jos geaca, l-am învelit în ea și l-am luat cu mine. Mă bucuram de noul meu prieten.
Ne-am așezat pe o pajiște lângă linia ferată.
Am întins geaca pe pământ.
Ariciul miji de sub geacă și ne privi cu curiozitate.
Prietenii mei luară de jos niște pietre. Începură să le azvârle spre el. Căutau pietre tot mai mari.
Micuțul corp sângera.
Într-un final l-au omorât.
Stăteam de-o parte, plângând.
Împărații muștelor râdeau.
"De ce plângi, pizdo?"
"Nu plâng", am răspuns înghițindu-mi lacrimile.
Era prima oară când făceam cunoștință cu răul.
Răul acela adânc, veritabil, ce vine direct din inima omului. Ei erau băieți bine educați, din familii respectabile.
De multe ori, pribegind prin viață, am văzut răul. Din Slavonia în Lika, de la Sarajevo la Peć. Aveam treizeci de ani când a început războiul, patruzeci am împlinit în mai 1999, în Kosovo.
Am fotografiat capete tăiate, ochi scoși, inimi smulse din corp.
Am văzut salahori liniștiți cum se îmbracă în blană de lup.
Hălăduind pe cărări ale răului în căutarea poveștii, l-am cunoscut pe Necuratul în persoană. Îmi râdea în față. Și astăzi îl aud când închid ochii. Râsetele prietenilor care mă batjocoreau din cauza lacrimilor.
N-am mai plâns niciodată.
Pe cine a supărat Miloš Jevrić, mecanicul auto din Peć? Era tânăr și sănătos. I-au scos toate organele. L-au luat pentru piese de schimb.
Cine n-a avut loc de poeta și doamna Darinka Jevrić? Jur pe Dumnezeul atotputernic că am căutat glonțul rătăcitor. Dar e clar că misiunea mea e să fiu martor.
Iarăși a început un război.
Dar eu sunt bolnav și obosit. Fără țepi.
Cu o piatră pe spate.


Despre orășelul Dalj am auzit prima dată de la ziarista Dada Vujasinović.
Mi-a povestit c-a găsit într-un beci cinci cadavre în stare de putrefacție. N-a putut să mănânce zile în șir. Totul îi puțea. Nimic nu pute ca un om mort.
Am ajuns astă-toamnă în Veternik.
Se zice că-n această periferie a orașului Novi Sad trăiesc șaptezeci de mii de oameni. Plin de sârbi refugiați.
Caut cârciuma Boem. Acolo mă așteaptă prietenii.
Ajung prea devreme. Muzica începe la opt.
În cârciumă stă un om într-un parpalac lung care a prins și vremuri mai bune. În jurul gâtului și-a înfășurat un fular. Pe vremuri roșu, astăzi negru de la jeg. Părul cărunt și nespălat.
Fața suptă. În semiîntuneric nu-i văd ochii. Fără să fiu invitat, mă așez. Suntem singurii clienți, iar eu m-am așezat la masa lui.
"Eu sunt Scriitorul."
"Eu sunt Mortul."
"De unde?"
"Din Dalj!"
Fără să aștepte vreo invitație, începe să povestească: "Ne-au luat prizonieri oamenii în uniforme negre. Eram trei. Ne-au cerut să recunoaștem. Ne-au bătut cu paturile de pușcă. Am fi vrut să recunoaștem tot, dar nu aveam ce. Primului i-au tras în genunchi. S-a prăbușit. I-au tras și celui de-al doilea. S-a prăbușit și el. Pe al treilea l-au lăsat în pace, era deja mort, îi cedase inima."
"Care dintre ei erai tu?"
"Al treilea - mortul. Sunt și acum puțin mort, dar nu mă deranjează."
"În ochii lumii, moartea e un viciu", încerc să-i smulg un zâmbet.
Își arată cioturile din ceea ce fuseseră cândva dinți.
Îi ajunge la masă și porția dublă de băutură.
"În casa din Dalj trăiam tata, fratele meu și cu mine. Dețineam suprafața maximă de pământ permisă la acea vreme. După Oluja^[i], stăm și discutăm ce să facem. Să plecăm sau să rămânem.
Să votăm, zice tata.
Tata și fratele au votat să plecăm. Eu să rămânem. Am fost în minoritate.
A doua zi trebuia să fete vaca. N-avea cine să scoată vițelul. Ei au plecat la Vrbas. Eu am ajutat vaca să fete, după care m-am urcat în pod și m-am spânzurat."
"Încă o băutură pentru Spânzurat!" îi comand chelneriței.
Ea aduce încă o dublă și-mi șoptește la ureche: "Știți, el nu se simte tocmai bine."
Știu, de multă vreme știu.
"Dormeam pe unde apucam. Prin pasajele din Novi Sad. Prin spelunci. În canale. A fost o iarnă cumplită. Groaznică. Am murit într-un lift. Fiindcă nu putea nimeni să mă identifice și n-aveam niciun act, m-au dus la morgă.
După șase luni, veni fratele meu să-mi caute mormântul. Se uită peste foi, eu nu apăream ca fiind îngropat la cimitir.
N-o fi cel de la morgă? De șase luni zace acolo.
Și fratele mă recunoscu după o cicatrice", zice Mortul zâmbind și dând pe gât înc-o dublă.
Atunci a apărut orchestra.
Muzica era asigurată de Bora din Dalj cu trupa lui, toți foști membri SDS^[ii]. Mă salută interpretând un cântec din perioada războiului: "Când începe să tune în Borovo Selo, se cutremură întreaga Slavonie!"
Mortul se aruncă pe podea și începe să se târască spre ușă. Dau să-l ridic, dar Bora nu mă lasă.
"E timpul să plece acasă."
După aceea, Bora îmi cântă la ureche varianta originală a cântecului "Ide Mile lajkovačkom prugom"^[iii], cea din Primul Război Mondial, în care se pomenesc regele Petar și voievodul Stepa.
Voi înnopta la Bora în Kulpin^[iv]. Nu scoatem o vorbă despre război.
În casa lui, degustând un salam de casă, povestim despre cel mai cunoscut om născut vreodată la Dalj, omul de știință Milutin Milanković.
"Cu câteva zile înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Milutin Milanković aștepta alături de câțiva țărani să cumpere ziarul Politika de la chioșc."
"Sunteți un om învățat. Ce ni se pregătește?" l-au întrebat țăranii.
"Soarele se va naște tot la răsărit și va apune la apus", a răspuns înțeleptul urcându-se într-o trăsură în care continuă discuția cu birjarul. Cu el, zice-se, povestea cel mai mult.


În fața măcelăriei
O purcică cam ciudată
Tot privind cârnații, zice:
Dragă mamă, dragă tată!
(Kišon)

Într-o noapte geroasă, milionarul întâlni în fața casei sale un bătrân sărac.
Îl întrebă: "Nu ți-e frig afară de umbli fără palton?"
Bătrânul răspunse: "Ba da, mi-e frig, dar m-am obișnuit."
Milionarul zise: "Așteaptă-mă! Mă duc să-ți aduc o geacă."
Bătrânul murmură: "Voi aștepta."
Milionarul intră în casă și uită de el.
Dimineața își aduse aminte și ieși să-l caute. Îl găsi înghețat. Nu mai respira.
Bătrânul avea în mână o hârtie cu mesajul: "Când n-aveam haine calde, aveam putere să lupt împotriva frigului. Eram obișnuit; dar când mi-ați promis ajutor, am început să cred în promisiuni. Am renunțat la luptă. V-am crezut."

Eroul nostru: fiul unui muncitor din Kosovo! Din Kosovska Kamenica. Șchiop, operat la șold. Epileptic. Bâlbâit. Om bun și poet bun. De când i-au murit părinții, trăia singur într-o baracă din Krnjača^[v]. Lucra sporadic pe șantiere ca paznic de noapte. Doar asta mai putea.
Stând lângă portar, își vindea propriile cărți la intrarea în Clubul Scriitorilor. Scriitori mult mai puțin talentați, mufați la aparatul de stat, treceau nepăsători pe lângă el. Nimeni nu-l pomenea, nu scria despre el, nu-i cumpăra vreo carte. Doar de la Buda, care dorea să facă o faptă bună, primea din când în când o cafea din care sorbea ore în șir. Aici a cunoscut-o pe actriță. Un poet nefericit îndrăgostit de ea. Muza lui. Intangibilă.
Luni de zile fără loc de muncă. Nu-și plătea curentul. Trăia ca o pasăre. Cerșea țigări. Veni iarna, îi tăiară curentul. N-avea bani de lemne. Frig. Voia să scrie, dar n-avea nici lumânare.
Se duse la patronul său milionar, iubitor de literatură, căruia până recent îi păzise șantierul. Acesta îi promise că-l ajută, dar i-a zis că nu-i narco-boss, n-are bani în buzunar. Când s-a dus a doua oară i-a oferit șampanie și i-a spus că "n-a uitat de el... și că-n mod sigur îl va ajuta". Ar fi băut șampania cu mare poftă, dar epilepticii n-au voie să bea.
S-a dus la un cămătar și a împrumutat bani. A plătit curentul, a cumpărat lemne, și-a umplut frigiderul, a făcut rost de două kilograme de tutun, a scris o carte. Credea în promisiunea patronului său milionar.
Cei care s-au împrumutat vreodată de la cămătari vor înțelege această poveste.
În urmă cu mulți ani, unul m-a luat cu el să văd cum își recuperează datoria de la "mafia pantofarilor".
"Mafia pantofarilor" erau refugiații din Krajina. Pe vremuri lucrau la fabrica de încălțăminte. Închiriaseră un local în blocul 63. Ani de zile nimeni n-a vrut să-l închirieze. Pe lângă magazinul lor nu trecea nimeni. Dar cum puteau să știe dinainte acest lucru niște refugiați care s-au împrumutat de la cămătari?
Mi-e greață: n-am scris niciodată povestea acelei zile. Cămătarul îi trimitea să fure bere din magazine și să-i aducă lui în timp ce se smardoia în magazinul lor ponosit. Îi jignea și scuipa. Se pișa pe ei.
Termenul de achitare a datoriei se apropia.
Degeaba îl suna pe cel care i-a promis că-l va ajuta. Protejat de atâția portari, secretare și oameni de ordine, acesta nu răspundea.
După mulți ani, poetul își aduse aminte de actriță. Îi era rușine. Avea impresia că înghite o broască vie. Dar nici ea nu avea bani, chiar dacă trăia în cartierul Senjak. Fără să rostească vreun cuvânt, a dat jos de pe perete portretul ei făcut de un pictor celebru și l-a chemat pe un negustor de obiecte de artă. Iarăși se apropie iarna. Poetul n-are bani de lemne. Iarăși n-a plătit curentul. Iarăși n-are de lucru.

Citiți un alt fragment din această carte aici.
Citiți prefața acestei cărți aici.