Un alt fel de Înșir-te mărgărite - Fumul mort

Citiți un fragment din această carte aici.


Sfârșitul anilor '90 m-a prins ca studentă la Drept, în Timișoara; țin minte și acum lungile discuții pe care le aveam la seminarul de drept internațional privind legitimitatea intervenției NATO în Sarajevo. Erau discuții aprinse, în care se aduceau argumente legale, istorice și chiar și de la știrile pe care le auzeam la jurnalele de seară. Știam de ororile care se întâmplau în vecini dar nimic nu m-a putut pregăti pentru cartea asta, Fumul mort, a lui Nebojša Jevrić.

E o carte zguduitoare, greu de citit. Ca un preambul, citisem în pandemie cărțile Svetlanei Aleksievici, diverse mărturii din perspectiva femeilor și a copiilor supraviețuitori după al doilea război mondial, citisem și cartea lui Ivo Andric, E un pod pe Drina, despre istoria zbuciumată a spațiului fostelor republici iugoslave. M-a intrigat declarația autorului Fumului mort, reporter de război, care a vrut să își pună capăt vieții la sfârșitul conflictului. Am înțeles-o după ce am terminat de citit cartea, pe care odată ce am luat-o în mână nu am mai putut să o las. Răul are fascinația lui, e cert. Mărturia directă de pe front sau repovestită e ceva greu de dus cu tine și cu care e aproape imposibil să trăiești în vremuri de pace. E ca și cum ai primi o grenadă cu cuiul scos și trebuie neapărat să o dai mai departe.

Cred că destinul i-a mai dat o șansă să scape de tumora asta care altfel l-ar fi ros pe dinăuntru, scriind poveștile acestea scurte și ultrascurte, ce par sunete scoase de un om care încă mai are coșmaruri după război; sau gloanțele unei mitraliere furioase. Efectul e puternic. Sigur că poveștile ar fi putut fi dezvoltate, ar fi putut deveni un roman, de ce nu? Dar n-ar mai fi avut aceeași putere asupra noastră, a cititorilor. Așa, cartea este mai autentică, dacă putem spune asta, și extrem de necesară, aș zice din perspectivă istorică, dar și psihologică. Funcția terapeutică a scrisului și-a dovedit aici pe deplin valoarea.

După ce am citit-o m-am întrebat cum de pot "conviețui" unele povestiri alături de altele, de exemplu Scurtă poveste despre așteptare sau Basm despre refugiați, care par aproape ireale și improbabile pe lângă Glonțul sau Nuntă la Jasenovac. Spun asta pentru că e greu să citești despre măceluri în timpul războiului ca apoi să dai pagina și să citești despre îndrăgostiți care așteaptă cu răbdare să se reîntâlnească, sau după ce pare că refugiații din război își recuperează în mod miraculos aproape integral avutul, câteva pagini mai încolo se omoară mame cu prunci în burtă. Războiul are logica lui, sau nu o are. Răul e arbitrar, iar binele îi răsplătește oare tot timpul pe cei buni? Pentru omul care a ales scrisul în locul ștreangului, cred că salvarea a venit tocmai din faptul că viața gri și neagră pe care a trăit-o ca reporter i-a mai rezervat din când în când și o bucată de cer senin... sau o țigară în plus. Pe de altă parte viața aceasta toată e un câmp de luptă de fapt, omul luptă nu numai în războaie ci și la nivel individual; avem patimi ce ne rod pe dinăuntru la fel de mult precum o face experiența traumatică trăită în războaie.

Tot la nivel individual, cartea are ceva dostoievskian în ea. Autorii ruși în general au scris nu neapărat pentru funcția estetică a scrierii, ci mai degrabă ca să susțină funcția etică a scrisului, iar reporterul de la fața locului pare să aducă în prim plan povești care ne pun pe gânduri pentru a restabili ce este etic. Publicarea cărții are gustul unei recuperări, a unei piese de puzzle care ne ajută mai ușor să descifrăm istoria recentă a spațiului numit atât de generic Balcani.

Mai ales că spațiul acesta are scriitori ca Nebojša Jevrić care, după ce abandonează studiile de filozofie, virează către jurnalism și este atras îndeosebi de marginalii societății, cei care de obicei nu apar în literatura oficială decât cel mult ca personaje secundare, de coloratură.

N-ai cum să faci dintr-un alcoolic un personaj capabil să grăiască adevărul, sau ai? "Scriitorul este martorul celor nefericiți în fața lui Dumnezeu", zice autorul și chiar asta și face în proza sa scurtă, e obiectiv, povestește mai departe, ca un menestrel, nu e partinic.

"Fumul mort" e titlul povestirii care deschide volumul, e și porecla unui bolșevic fost coleg de celulă cu scriitorul, un ghinionist care visa să ajungă în Rusia, unde credea că e singurul socialism adevărat. Ani de zile după experiența comună a încarcerării scriitorul află că Fum mort a căpătat în cele din urmă pașaport și a plecat la o mănăstire din Georgia unde s-a călugărit. Așa sunt unele din personajele sale, paradoxale, toate caută ceva, au un mobil al lor, o motivație după care se mișcă în viața aceasta. Alții sunt robi ai unor patimi, dorința de înavuțire, zgârcenia, de care nu se pot dezbăra. Sunt lăsați să evolueze până la ultima consecință însă ei sunt repetitivi, revin, cu variațiuni, la păcatul originar.

Prea puține personaje se izbăvesc, reușesc să se rupă din pânza de păianjen în care fuseseră prinși. Marginalii rămân până la capăt marginali.

Deși predominante sunt povestirile de război, violente, mă surprind atât cele ce par să facă un fel de justiție poetică cât și cele în care autorul pare să își râdă de unele personaje, ca în povestirea Scriitorul și șoarecii sau Todorina, dar mai ales cele care duc personajul principal din tragedie în normalitate, ca și copilul orfan de război, abrutizat, care e în stare să tragă cu praștia în capul unui mort, ce peste ani va deveni tată și profesor de muzică.

Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, și aici cred că e marele talent de prozator al lui Nebojša Jevrić, orice amănunt livrat pe pagina unu va putea fi utilizat la pagina doi în mod magistral, orfanul de mai sus, de exemplu, care știa să identifice orice armă după sunetul produs de glonț, iar urechea asta de mare precizie, o ureche muzicală, e probabil cea care îl va salva și îi va arăta drumul spre normalitate și spre o carieră de profesor de muzică.

Pe de altă parte provocarea de a scrie o proză scurtă populată dens de personaje credibile este să reușești să le creionezi din câteva tușe. Autorul stăpânește bine tehnica asta, tușa finală poate fi și un mesaj pe un tricou purtat de personaj, iar deseori își realizează personajele prin antiteză.

În istoriile pe care le povestește, orice personaj, oricât de mărunt, chiar prostănac și lipsit de importanță, cu gesturi minore și o existență care nu se remarcă în mod deosebit, își găsește misiunea în viață și totodată scopul pentru care e adus în narațiune, nu fără efecte poetice, așa cum se întâmplă în povestea Șiragul.

Una din temele principale ale cărții mi se pare a fi comportamentul uman, individul la scară mică și felul cum interacționează el, prin prisma caracterului și a situației personale, cu istoria mare. Or, a plasa o grămadă de personaje pe scena istoriei mari și a le urmări evoluția e câteodată asemănător cu mersul pe sârmă. Cred că autorul e un bun acrobat în arena cuvintelor.

Sunt foarte curioasă ce alte noutăți editoriale ne mai pregătește Goran Mrakić în cadrul colecției Balkan Express ce a debutat în forță cu Fumul mort. Voi sta cu ochii pe editura Datagroup.

Citiți un fragment din această carte aici.