Cei care-i duc dorul - Povești din Cartierul Primăverii

Citiți un fragment din această carte aici.


Citesc fascinat de-a dreptul cartea Laviniei Betea, Povești din cartierul Primăverii.

E o mică fentă titlul, te aștepți să ți se livreze povești picante despre iubiri și gelozii, despre bârfe și drăcii ale nomenclaturii din comunism. Sunt și din astea, dar, de fapt, e o carte extrem de serioasă - o serie de interviuri cu demnitari vechi, oameni de decizie, membri de familie sau doar atârnători prin siajul personajelor centrale: Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu.

Lavinia Betea e istoric și jurnalist, specializată tocmai în perioada comunistă, și se vede. Gustul de după lectură e confuz. Se înțelege că mișcarea muncitorească a fost reală, patriotică, asumată și din convingere. Au fost oameni care s-au sacrificat pentru ea. Tinerețea PCR e una cu adevărat revoluționară, clar asumată de mulți. Bineînțeles, "impulsionată" de Marele Prieten de la Răsărit - haha. Pe uriașa naivitate a unor bieți muncitori patrioți, dar needucați și idealiști, Stalin nu a avut nicio problemă să-și exercite presiunea și să-și impună viziunea de cuceritor. Noroc că a murit repede, la nici 6 ani de la preluarea puterii în România.

Dar au venit alții, la fel de malefici și de manipulativi. Cu cât istoria se apropie de zilele noastre, cu atât cei intervievați remarcă că naivitatea ideologică a fost înlocuită de obediență și lașitate. Iar prin anii '80, nimeni nu mai credea. Cu excepția celui care avea puterea supremă, totală și de neclintit: Nicolae Ceaușescu. Toți cei de lângă el dansau mărunțel pe vârfuri după cum le indica el. E uluitor să afli că absolut toate deciziile se luau de către el și Elena - nu conta că e vorba de regândirea relațiilor cu Uniunea Sovietică sau de producția de nasturi, de importul de resurse vitale sau de rotația cadrelor. Nimeni nu avea opinii. Toți erau niște lași, niște mașini umane de votat, de aprobat, de adulat.

Și e și mai curios cum, în interviurile după 1989, toți încearcă două lucruri: să minimizeze cât pot importanța lor în deciziile luate și să-l aprecieze pe Ceaușescu ca fiind abil, isteț, șiret, șmecher - deci mereu învingător. O justificare puerilă, dar coerentă cu logica unor oameni care nu și-au regândit niciodată trecutul și care ajung să se sugrume singuri.

Lavinia Betea are însă o atitudine de cercetător. Cu mici incursiuni în zona de culise familiale, prin care sondează și partea mai personală a relațiilor dintre personaje, ea nu-și iartă intervievații. Întrebările sunt tăioase, la obiect, ferme. Și mai ales logice - în logica contemporană a faptelor - ceea ce e extrem de descumpănitor pentru bătrânii membri de partid din fața ei. Unii admit vag absurditatea vremurilor, alții însă nu pot ieși din logica strâmbă a acelei file oribile de istorie și devin rigizi. Iar Lavinia Betea are talentul rar să arate asta fără să o spună.

E o carte nu despre povești, ci despre adevăruri tragice, despre felul în care puterea bolnavă îi deformează nu doar pe cei care o servesc și o îndură, ci și pe cei care ajung, mai târziu, să-i ducă dorul.

Citiți un fragment din această carte aici.