Seaside Chronicles

Citiți cuvântul înainte al acestei cărți aici.


Volumul Seaside Chronicles, coordonat și editat de criticul de teatru Daria Ancuța, reprezintă mai mult decât o simplă colecție de cronici; este o mărturie vie a "renașterii" uneia dintre cele mai efervescente instituții de spectacol din România ultimilor ani: Teatrul de Stat Constanța (TSC).

Publicat în 2025 sub egida publicației ZIUA de Constanța, acest volum documentează parcursul ascendent al teatrului sub managementul lui Erwin Șimșensohn, din 2019 până în 2024.

Cartea este organizată cronologic, reflectând evoluția repertorială a TSC prin prisma unora dintre cele mai importante producții ale perioadei:
Anii de început (2019-2020): Spectacole marcante precum Billy Șchiopul (regia Vlad Massaci), Memoria apei (regia Vladimir Anton), Lasă-mă să intru! (regia Vlad Cristache) sau Jocuri în curtea din spate (regia Diana Mititelu).
Consolidarea și inovația (2021-2023): Proiecte curatoriate de regizori precum Bobi Pricop (Ziua Z), Radu Iacoban (Universuri paralele) și momentul de cotitură reprezentat de Seaside Stories, în regia lui Radu Afrim.
Recunoașterea națională (2024): Producții de anvergură precum A douăsprezecea noapte (regia Andrei Șerban), Casa Bernardei Alba (regia Diana Mititelu) și Incendii (regia Alexandru Mâzgăreanu).

Antologia reunește unele dintre cele mai importante voci ale criticii teatrale contemporane din România: Monica Andronescu, Mihai Brezeanu, Călin Ciobotari, Oltița Cîntec, Alina Epîngeac, Cristina Modreanu, Oana Stoica, Corina Șuteu și mulți alții.

Așa cum subliniază coordonatoarea Daria Ancuța, actul critic este o "încercare de a conferi permanență nepermanentului". Într-un oraș definit de dinamica mării, care șterge adesea urmele trecutului, Seaside Chronicles funcționează ca o ancoră a memoriei culturale.

Volumul nu se adresează doar specialiștilor, ci întregii comunități, fiind un "album de familie al spiritului cultural constănțean" care demonstrează cum sinergia dintre presă, mediul de afaceri și instituțiile de cultură poate revitaliza identitatea unui oraș.


Când am intrat prima dată, în primăvara lui 2019, în clădirea Teatrului de Stat Constanța, am simțit mai degrabă ecoul a ceea ce fusese odată un teatru viu decât pulsația unui organism artistic în plină activitate. Era o gălăgie obositoare în culisele teatrului, semn ale unor interminabile certuri, dar o liniște tristă în vibrația scenei. O liniște densă, ca o respirație suspendată înaintea unui nou început. În acea liniște am înțeles că ceea ce trebuia făcut nu era doar un program managerial sau o serie de premiere, ci o reaprindere de sens. Că teatrul, pentru a exista cu adevărat, are nevoie de respirația unei comunități, de o inimă colectivă care să bată odată cu scena.

De la început, mi-am dorit ca Teatrul de Stat Constanța să devină mai mult decât un loc unde se joacă spectacole. Mi-am dorit să fie un organism viu al orașului, un spațiu de reflecție și de bucurie, o dovadă că arta poate repara fisurile dintr-o comunitate.

Într-un oraș în care marea domină totul, orizontul, lumina, gândurile, teatrul trebuia să devină o altă mare: una a emoțiilor, a ideilor, a întâlnirilor.

Mi-am spus atunci că, dacă reușim să construim aici un teatru care respiră în același ritm cu marea, cu fluxul și refluxul vieții cotidiene, atunci vom fi făcut mai mult decât să aducem artiști pe o scenă. Vom fi redat Constanței conștiința propriei sale vitalități culturale.

Calea a fost lungă și nu lipsită de obstacole.

Am pornit într-un context complicat, cu o instituție aflată într-un moment de tranziție, cu o clădire ce urma să intre în renovare, cu un oraș obișnuit să privească teatrul mai degrabă ca pe o permanentă reluare a unor vechi tradiții culturale decât ca pe o prezență vie. A trebuit să reconstruim aproape totul: o trupă, un repertoriu, o identitate, o relație cu publicul.

Am crezut cu tărie că primul pas către renaștere este încrederea în oameni.

Așa a început procesul de regenerare a trupei: tineri actori și actrițe, proaspăt absolvenți, plini de energie și curaj, au venit să joace alături de colegi cu experiență, într-un schimb de forțe și de viziuni care a devenit sufletul teatrului. Împreună, au format un colectiv viu, solidar, dornic să riște și să se reinventeze. Într-o lume care descurajează adesea entuziasmul, am vrut ca la Constanța teatrul să fie locul unde entuziasmul devine profesie.

Am avut șansa de a lucra cu cei mai importanți regizori ai scenei românești contemporane. Radu Afrim, Andrei Șerban, Alexandru Mâzgăreanu, Bobi Pricop, Diana Mititelu, Vlad Cristache, Radu Iacoban, Vladimir Anton, Irisz Kovacs, Gabriel Sandu, Elena Morar - fiecare a adus nu doar spectacole, ci și o viziune despre om, despre lume, despre teatru.

Ei au venit la Constanța nu pentru a face un spectacol în plus, ci pentru a construi împreună cu noi un capitol nou din istoria acestei instituții. Fiecare dintre ei a pus o cărămidă în această construcție colectivă, iar teatrul s-a ridicat treptat ca o casă a spiritului comun dar și a creativității.

Dar teatrul nu se face doar pe scenă. În culise, o altă echipă - tehnicieni, machiori, croitori, luminiști, sunetiști, personal administrativ și logistic, oameni din birouri - a fost, clipă de clipă, parte din acest efort. Renașterea teatrului constănțean nu s-a datorat doar artiștilor, ci și acestor oameni care, fără aplauze, fac posibil miracolul din fiecare seară. Împreună, am învățat că performanța artistică nu este o întâmplare, ci rezultatul unei solidarități cotidiene.

Anii care au urmat nu au fost ușori.

Am trecut printr-o pandemie, prin lipsa unei săli principale, prin renovări care păreau interminabile. Și totuși, din aceste dificultăți s-a născut Sala Studio BCR, un spațiu gândit inițial ca soluție de avarie, devenit ulterior o adevărată pepinieră de creație.

Acolo s-au născut spectacole care au cucerit publicul și criticii, care au adus la Constanța premii naționale, recunoaștere, și mai ales un sentiment de demnitate culturală.

Dar dincolo de premiile și aplauzele de la final, ceea ce s-a întâmplat cu adevărat important este schimbarea privirii orașului asupra propriului teatru.

Constănțenii au redescoperit bucuria de a merge la spectacol, de a fi parte dintr-un fenomen viu. Pentru mulți, teatrul a devenit un reper, un loc de întâlnire, o formă de apartenență.

De aceea, pot spune că adevărata reușită a acestor ani este renașterea legăturii dintre teatru și comunitate. Publicul s-a schimbat - a devenit mai prezent, mai implicat, mai curios. Și odată cu el, orașul s-a schimbat. Astăzi, Constanța nu mai vorbește despre teatru la timpul trecut. Vorbește despre el la prezent.

Mi-am dorit, de la început, ca Teatrul de Stat Constanța să fie nu doar o instituție performantă, ci un ambasador al orașului, o punte între Constanța și restul lumii.

Faptul că spectacolele noastre sunt invitate în festivaluri importante, că Teatrul face parte din European Theatre Convention, că proiecte precum SEAS - Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolului aduc mii de spectatori și artiști din toată Europa la malul mării - toate acestea arată că visul de a face din Constanța un reper cultural național și internațional nu mai este o proiecție, ci o realitate.

Și totuși, dincolo de cifre, de nominalizări, de premii, de articole, ceea ce contează cel mai mult sunt oamenii. Cei care vin seară de seară în sală, care râd, plâng, aplaudă, care simt că teatrul e și despre ei. Cei care, poate, n-au avut până acum obiceiul de a merge la teatru și care acum îl simt aproape, ca pe o nevoie firească.

Pentru ei am făcut totul. Pentru ca teatrul să devină un limbaj comun al comunității, un spațiu al empatiei, al întrebărilor și al bucuriei împărtășite.

Când privesc astăzi teatrul, îl văd ca pe o corabie ancorată la malul mării, care a învățat să navigheze din nou. O corabie cu pânzele întinse spre viitor, mânată de vânturile schimbării, de energia oamenilor și de dragostea pentru artă.

Renașterea Teatrului de Stat Constanța este o poveste despre încredere, perseverență și visare lucidă. Despre cum o echipă de oameni a reușit să transforme o instituție într-un simbol al vitalității culturale. Despre cum, la malul infinitului, teatrul a redevenit o formă de respirație a orașului.

Pentru mine, primii cinci ani au însemnat cel mai profund exercițiu de credință în puterea artei. Și dacă astăzi Constanța are din nou un teatru viu, e pentru că oamenii din jurul meu au crezut că merită.

Într-un timp în care e ușor să lași lucrurile să meargă din inerție, noi am ales să construim. Să visăm. Și să dovedim că teatrul poate schimba, cu adevărat, felul în care o comunitate se privește pe sine.

La Constanța, teatrul s-a renăscut.

Dar, mai important decât atât, Constanța s-a redescoperit prin teatru.


Iunie 2019: "Hai, măi, Răzvan, să mergem, cât poate să fie de prost? E, totuși, un text faimos, e Massaci regizor, sunt câțiva actori interesanți, merită să încercăm!". Aprilie 2025: "Mihai, tu ai idee cum se poate face rost de niște bilete la teatru, la Constanța? Că iar are Afrim premieră acolo și iar e totul sold out".

Primul episod de mai sus descrie un dialog pe care l-am purtat cu prietenul și colegul de LiterNet.ro Răzvan Penescu, pe când ne făceam reciproc curaj să evadăm din plicticosul team-building corporatist care se derula la Mamaia și să vedem proaspăta premieră a Teatrului de Stat Constanța (TSC), Billy Șchiopul. Al doilea episod (deloc singular) evocă apelul telefonic al unui prieten, întâmplat în siajul premierei cu Teatro Lúcido la Malul Infinitului. După câțiva ani, aveam să aflu că Billy Șchiopul a fost primul spectacol produs de TSC cu regizorul Erwin Șimșensohn în calitate de director general.

Șase ani au trecut între cele două dialoguri. Șase ani în care TSC a evoluat de la spațiu periferic, puțin apetisant, rareori relevant pentru teatru românesc într-una dintre cele mai efervescente, dorite, importante scene. Saltul e cu atât mai remarcabil cu cât Constanța nu s-a numărat, cel puțin nu în deceniile recente, printre orașele cu o viață teatrală efervescentă. Cu alte cuvinte, în ciuda unor spectacole precum Penthesileea, în regia Cătălinei Buzoianu (premieră 1996, pe când TSC se numea Teatrul Dramatic Constanța), sau Inimi cicatrizate, montat de Radu Afrim în 2006, nu vorbim neapărat de o urbe cu tradiție teatrală.

Ca dovadă, cele două nominalizări ale teatrului constănțean la Gala Premiilor UNITER 2021 (Diana Mititelu, premiul pentru cel mai bun debut pentru regia spectacolului Jocuri în curtea din spate, și Cătălina Mihai, nominalizare la categoria cea mai bună actriță în rol secundar pentru rolul din Doi tineri din Verona, spectacol montat de Alexandru Mâzgăreanu) au venit la 24 de ani de la precedentele două nominalizări (Cătălina Buzoianu, câștigătoare a premiului pentru cea mai bună regie, și Velica Panduru, laureată a premiului de debut, ambele pentru mai sus-evocatul Penthesileea). După dezghețul din 2021, aparițiile TSC în palmaresul Galei UNITER s-au ținut lanț: în 2022, spectacolul Ziua Z (regia Bobi Pricop), premiul pentru cel mai bun spectacol TV / Teleplay, și Irisz Kovacs, nominalizare la cel mai bun debut pentru regia spectacolului 8 tați; în 2023, Seaside stories (regia Radu Afrim), premiul pentru cel mai bun spectacol, Theodor Cristian-Niculae, premiul pentru cel mai bun debut pentru scenografia spectacolului Seaside stories, Nina Udrescu și Theodor Șoptelea, nominalizări pentru cea mai bună actriță în rol secundar și, respectiv, cel bun actor în rol secundar în același spectacol afrimian; în 2024, Ramona Niculae și Ștefan Mihai, nominalizări pentru cel mai bun debut și, respectiv, cel bun actor în rol secundar în 10 lucruri pe care le-am pierdut la festivalul Mamaia în regia Elenei Morar și a lui Gabriel Sandu; în 2025, Ștefan Mihai, premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar în A douăsprezecea noapte, regia Andrei Șerban, Mirela Pană, nominalizare pentru cea mai bună actriță în rol secundar pentru rolurile din Incendii, montat de Alexandru Mâzgăreanu, Casa Bernardei Alba (regia Diana Mititelu), nominalizare la categoria cel mai bun spectacol, Diana Mititelu, Mihaela Velicu și Cristian Niculescu, nominalizări la categoriile cea mai bună regie, cea mai bună actriță în rol principal și, respectiv, cel mai bun lighting design în același Casa Bernardei Alba.

Rezumând, după doar 2 nominalizări în primele 28 de ediții ale Galei Premiilor UNITER, Teatrul de Stat din Constanța a primit 16 nominalizări în următoarele 5! Mai mult, cele 16 nominalizări au fost aduse de 10 spectacole diferite. Dovadă că, dincolo de indiscutabilul hit pe nume Seaside stories, TSC-ul a produs o suită semnificativă de spectacole care au stârnit interesul juriilor UNITER. Încă mai interesant, cifrele ne spun că peste 40% dintre producțiile TSC din perioada 2019-2024 au intrat în palmaresul edițiilor succesive ale Galei Premiilor UNITER. La cea mai recentă gală, cea din mai 2025, teatrul constănțean a fost singurul din țară cu trei spectacole nominalizate.

Pentru redarea cât mai fidelă a contextului, explozia valorică și de impact exemplificată mai sus s-a produs în condițiile în care sala principală a TSC a fost în renovare în perioada 2022-2025, mai mult de jumătate dintre premierele laureate de UNITER având loc în Sala Studio BCR, amenajată pe repede înainte în 2022 într-un fost spațiu administrativ al teatrului și supusă, la rândul său, unui proces de renovare, în 2024.

Cum a fost, așadar, cu putință? Cum a devenit, în doar 6 ani, Constanța un pol fierbinte al teatrului românesc? Cum s-a ajuns în situația în care regizorii să își dorească să fie invitați să monteze la TSC? Cum de se înghesuie tinerii absolvenții să se angajeze sau măcar să colaboreze cu aceeași instituție? Cum de există spectatori bucureșteni (și nu numai) care își plănuiesc city break-uri la malul mării nu pe bază de temperatura apei mării, ci de calendar al teatrului local?

Meritele lui Erwin Șimșensohn și ale echipei sale de management sunt incontestabile și greu de măsurat. Și nici n-am inclus, în lunga listă de realizări de mai sus, Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolelor (SEAS), festivalul constănțean care rivalizează cu Festivalul Național de Teatru din punct de vedere al selecției și volumului de spectacole relevante pe care le programează, sau Gala Premiilor HOP, care în 2025 a ajuns la Constanța.

Poate că cel mai important câștig al acestei formidabile povești de succes cultural este puterea sa de exemplu. Într-un moment al lipsei de încredere în forțele proprii și în ceilalți, într-un context social dominat de nemulțumire și revoltă, într-o societate majoritar obișnuită să caute și să găsească mai binele dincolo de granița de la Nădlac și de cea a anului 1989, Erwin și oamenii lui au adus pe podiumul valorilor locale și naționale aici-ul și acum-ul.

La Constanța, nu se făcea, cândva, teatru mai bun, cu actori de nu-i mai avem acum, în vremuri când curgeau mierea, prosperitatea, fericirea pe străzile patriei. În Constanța, se face acum cel mai bun teatru din toate timpurile orașului. În ciuda lipsei de tradiție, în ciuda problemelor de toate felurile, TSC este, în 2025, un reper național. Data viitoare când o sa auzim că la noi nu se (mai) poate, o să avem la îndemână contraexemplul perfect.

Pariul cel mai mare al echipei Teatrului de Stat din Constanța? Difuzia acestei stări de excelență înspre comunitatea locală. Răspândirea vorbei că teatru fain nu se face doar la București sau în alte orașe cu decenii de succese în domeniu, ci chiar în urbea de la malul mării.

Citiți cuvântul înainte al acestei cărți aici.