Tata mi-a cumpărat, de la colegul său din teatru, regizorul Lucian Pintilie, primul casetofon Philips apărut pe piață. Din acel moment am simțit că "intru în rândul oamenilor". Mă revăd cu microfonul așezat în fața radioului cu clape și "ochi magic", ținându-mi respirația ca nu cumva să sune telefonul în timpul înregistrării. Pentru generația Spotify, asemenea ritualuri sunt probabil de neînțeles. Pentru noi însă, muzica din Vest era mai mult decât o pasiune - era o formă de respirație. Ne "dădeam peste cap" pentru fiecare cântec care nu se găsea în magazine și nu se difuza la radio.
În 1970, un prieten din cartier a reușit să procure bilete la concertul formației Blood, Sweat and Tears, la Patinoarul "23 August". Am prins ultimul concert, cel în care milițienii, însoțiți de "câini de serviciu", au urcat în gradene pentru a-i tempera pe fanii care dansau și își fluturau tricourile pe ritmul muzicii.
Viitorul meu coleg de la Arhitectură, Doru Stănculescu, își amintea cu mândrie: "Eu stăteam în primul rând și am prins pana de chitară (plectrum) aruncată de Steve Katz." Era o mică victorie personală, dar și un simbol al unei lumi la care aveam acces doar fragmentar.
Reiau o parte și completez ceea ce am scris în primul articol despre Club A, pentru că e relevant. Prima oară când am auzit de Clubul A eram elev în clasa a XI-a la "Sfântul Sava". O prietenă a făcut rost de bilete la al doilea Festival al Clubului A, organizat la Sala Palatului. Crescuserăm ascultând triplul LP Woodstock, dar un festival live de rock era, pentru mine, un teritoriu necunoscut. În primăvara lui 1971, scena Sălii Palatului a devenit, pentru o săptămână, centrul unei lumi paralele. Controlul era strict, zona încercuită de cordoane de milițieni, dar în interior pulsa altceva.
Prestația lui Dorin Liviu Zaharia (Ciabi) și a formației Olympic '64, cu opera rock Karma Kalyiuga, a fost un șoc estetic. În cămașa lui lungă, albă, apărea ca un profet. Vocea lui părea să vină din altă dimensiune. Țin minte că, înainte de finalul reprezentației grupului Olympic '64, cortina a căzut brusc, punând capăt unui spectacol aproape supranatural, cu accente mistice.
Formația Metronom, cu fragmentele din opera Sinestezia de Liviu Tudan, a fost însă punctul culminant al festivalului. Nu mai fusesem spectator la ceva similar. Ulterior, fiind student la Arhitectură, am auzit că lucrarea fusese cândva interzisă și că Liviu Tudan, de supărare, ar fi dat foc partiturilor.
Tot la festival l-am ascultat pentru prima oară pe Mircea Florian. Una dintre compozițiile lui mi-a rămas în minte: Podul de piatră.
Spuma avangardei românești a fost prezentă la Sala Palatului. Amintesc câteva nume: Sfinx (cu Dan Andrei Aldea), Roșu și Negru (cu Nancy Brandes și Ovidiu Lipan-Țăndărică), Chromatic Group, Modern Grup, Mondial. După acel festival, autoritățile au impus o pauză. Prea multă energie, prea multă libertate.
Pentru mine, festivalul a fost și un imbold personal. Îmi doream să ajung la Arhitectură, la "Ion Mincu", instituția care mi se părea Olimp al facultăților bucureștene. Am reușit în 1972 și am urmat cursurile Institutului de Arhitectură "Ion Mincu" din București, devenind arhitect diplomat în anul 1978. Clubul A avea să devină, din acel moment, un spațiu esențial al vieții mele studențești.
Era un club cu circuit închis, destinat exclusiv studenților de la Arhitectură. O dată pe săptămână puteai aduce un invitat. Accesul strict îi păstra atmosfera. Nu existau scandaluri. Totul funcționa aproape organic, prin implicarea directă a studenților. Programul săptămânal era variat: teatru, poezie, jazz, proiecții de film, discotecă.
Din nenumăratele seri din Club A, câteva mi-au rămas întipărite în mod special în memorie. De pildă, serile de proiecții de filme care nu ajungeau pe marile ecrane au fost memorabile. Așa am ajuns să văd filme precum Portocala mecanică, în regia lui Stanley Kubrick, sau Bonnie & Clyde, în regia lui Arthur Penn. Filmul The Born Losers, proiectat în club, a fost primul film din genul "motorcycle gang movies" pe care l-am văzut.
Filmele erau în limba originală, de cele mai multe ori copii alb-negru, și ajungeau în România ca probe pentru distribuția pe marile ecrane. Exista un sistem de cenzură care trebuia să își dea acordul pentru achiziționare și difuzare. Dacă erau respinse, unele ajungeau, prin relații, în Club A, unde le vizionam pe nerăsuflate, înainte de a fi returnate și de a dispărea pentru totdeauna.
Tot în Club A exista o seară rezervată invitaților speciali - oameni care veneau să povestească, să cânte sau să citească. Era o întâlnire directă, fără podium și fără distanță.
Îmi amintesc limpede de seara în care invitații au fost Fărâmiță Lambru și Ion Țiriac. Fărâmiță Lambru era un artist extraordinar și un om de o sensibilitate rară. Muzica lui, într-un spațiu intim precum Clubul A, căpăta o căldură aparte. Acordeonul lui părea că respiră odată cu noi.
Ion Țiriac, la rândul său, a cântat un cântec lăutăresc, acompaniat de Lambru, într-un moment de improvizație savuros, primit cu entuziasm de public.
În primii ani de facultate am legat prietenii trainice și am trăit veri memorabile în practici studențești. Clubul A era locul care ne aduna firesc.
Din primul an l-am avut coleg pe Doru Stănculescu. Curând aveam să descopăr că este compozitor și interpret de muzică folk. În atelierul tatălui meu, din casa de pe strada Domnița Anastasia - Muzeul Tattarescu - ne cânta cele mai noi compoziții. Ni s-a alăturat și Sorin Minghiat, iar serile acelea au devenit mici insule de libertate.
Dar această lume nu a rămas neatinsă. "Treptizarea" a adus o ruptură dureroasă. O parte dintre colegi au plecat, iar odată cu ei s-a risipit și o parte din acea atmosferă.
Privind în urmă, îmi dau seama că toate aceste fragmente - muzica, clubul, prieteniile - alcătuiesc o lume care a existat cu adevărat, dar care astăzi pare aproape ireală.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
