La limba franceză i-am avut, pe rând, pe Corneliu Iancovici - "Scalpu" - și pe Michel Steremberg - "Michelu".
Doi profesori diferiți ca stil, dar uniți prin același lucru esențial: bucuria de a ne face să învățăm franceza fără efortul acela apăsător pe care îl simți uneori la școală.
"Michelu" era un mare meloman. Îl întâlneam, impecabil, cu papion, la concertele simfonice de la Ateneul Român sau în Studioul de Concerte al Radioului, de pe strada Nuferilor - actuala Berthelot. Pentru noi, elevi la "Nicolae Bălcescu", exista un mic privilegiu: puteam cumpăra abonamente pentru întreaga stagiune sau bilete ieftine, de câțiva lei. Era, fără să ne dăm seama pe deplin atunci, o formă de educație paralelă - discretă, dar durabilă.
Viața de liceu avea însă și alte ritualuri, mai puțin oficiale.
Fumatul, de pildă.
O amintire povestită de curând de Dan Iancovici, prieten din copilărie și fiul profesorului nostru de franceză, mi-a rămas în minte prin firescul ei:
"În recreație ne adunam toți «fumătorii» ocazionali în curtea școlii, în spate, lângă o grămadă mare de nisip, și fumam palmat. «À la roumaine», spunea tata.
Eram nou la Sava, într-a zecea, și nu cunoșteam încă poreclele profesorilor. Tata era profesor de serviciu în ziua aceea și patrula curtea. Când a apărut, cel care ținea de șase a strigat: «Șase, Scalp francez!». Eu nu m-am prins că era porecla lui tata - aluzie la chelia lui. Toți au aruncat chiștoacele în nisip. Eu am rămas cu țigara în mână. Tata m-a văzut. N-a zis nimic atunci, dar acasă am luat-o rău. Nu pentru că fumam, ci pentru că îl făceam de râs. N-am devenit fumător serios - poate că mi-a prins bine."
La liceu existau două locuri "consacrate" pentru fumat: toaleta de la subsol și curtea, lângă groapa de nisip pentru săritura în lungime. Uitasem chiar denumirea acestor locuri până când Șerban Grozescu (R.I.P.) mi-a readus în memorie numele de "Fuming Club".
Și nu era doar o glumă.
"Vestitul nostru Fuming Club era organizat ca orice club serios care se respectă", își amintește el. "Avea președinte, sediu, o publicație care apărea regulat, alegeri democratice..."
Ziarul, dactilografiat cu grijă, se numea "Mucul Revoltat".
Întâlnirile aveau loc la toaleta de la subsol, iar o dată pe an se organizau alegeri pentru funcția de președinte. Geo Costiniu (promoția 1969), devenit mai târziu actor cunoscut, era pe atunci președintele carismatic al clubului. Lozinca, strigată după alegeri, era pe măsura spiritului rebel al vârstei.
Totul făcea parte dintr-un mic univers paralel, în care regulile școlii erau suspendate pentru câteva minute de libertate.
Desigur, exista și "contraofensiva":
"Domnul profesor Dabija (Biju), co-director, avea printre atribuții și supravegherea disciplinei, inclusiv interdicția de a fuma. Toaleta de la subsol, aflată la capătul opus cancelariei, devenise locul preferat al fumătorilor. Iarna, din cancelarie se vedeau clar valurile de fum.
Domnul Dabija cobora de la celălalt capăt și, de la distanță, începea să strige cât putea de tare: «Lasă că îi prind eu pe ăștia care fumează!».
Efectul era, desigur, contrar intenției: fumătorii aveau timp suficient să dispară. Când ajungea la locul faptei, nu mai găsea decât norii de fum."
Tot despre Dabija se spunea că exista o înțelegere tacită între el și elevi, legată de cârciuma "Lipova", aflată la colțul străzii. Seara, când pleca de la liceu, se uita pe fereastră: dacă vedea elevi înăuntru, nu intra. La rândul lor, și elevii procedau la fel: dacă îl vedeau pe Biju înăuntru, mergeau mai departe. Dacă nu, intrau liniștiți.
Un fel de armistițiu nescris, respectat de ambele părți.
La educație fizică i-am avut pe Anișoara Zelinschi, pentru fete, și pe Leonid Sorbală, pentru noi, băieții - fost jucător de volei și antrenor al lotului național de junioare-tineret.
Ca orice antrenor adevărat, punea accentul pe pregătirea fizică. Orele erau serioase, cu antrenamente în circuit, cu și fără aparate. Abia la final jucam - volei sau baschet.
Iar în vestiar, printre hainele aruncate în grabă și glumele de rigoare, mai circula uneori și câte o țigară "la comun".
Poate cel mai iubit profesor rămânea însă Virgil Ionescu, zis "Pefu", antrenorul echipei de baschet a liceului "Nicolae Bălcescu".
Nu i-am fost elev direct, dar l-am cunoscut într-o tabără de schi la Diham, organizată de el.
Ziua era disciplină: pârtie, exerciții, căderi, reluări. Seara - altă lume: jocuri, muzică, dans. "Pefu" era peste tot. Nu doar supraveghea - participa. Avea energia aceea rară de a fi, în același timp, profesor și unul dintre noi. Era tutuit fără ezitare: "Pefule, pot să...?"
Și rareori refuza.
Porecla lui venea simplu: Profesor de Educație Fizică.
Dar pentru noi însemna mai mult decât atât.
Și, peste toate aceste amintiri, muzica. Sunetul unei vârste care nu știa încă ce urmează, dar simțea că e important.
Anii 1970-1971 aveau coloana lor sonoră:
Uriah Heep - Gypsy
Deep Purple - Child in Time
Black Sabbath - Paranoid
The Doors - Waiting for the Sun
Santana - Black Magic Woman
The Guess Who - American Woman
Three Dog Night - Mama Told Me Not to Come
John Lennon - Instant Karma
Free - All Right Now
The Hollies - He Ain't Heavy, He's My Brother
Și, undeva, în fundal, mereu aceeași linie:
un drum lung, fără întoarcere -
dar pe care, din când în când, îl mai străbați o dată, înapoi, prin memorie.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
(va urma)