If woman can survive, they may find..."
La matematică l-am avut profesor pe Zlate Bogdanof - autor de manuale și, în același timp, antrenor al lotului olimpic. Pentru noi, însă, era mai mult decât atât: o prezență care impunea prin discreție, rigoare și eleganță.
Un domn impecabil. Întotdeauna la costum, proaspăt ras, cu părul atent aranjat. Ținuta lui era, în sine, o lecție. Iar uneori, dincolo de matematică, avea grijă și de felul în care arătam noi. Când considera că e cazul, ne trimitea - mai ales pe băieți - la frizeria de pe strada Luterană, aproape de Știrbei Vodă. Dacă cineva nu avea bani, îi primea de la el, fără comentarii.
Pe mine mă expedia aproape ritualic, cu o observație seacă:
"Ștefănescu, ce sunt perciunii aceia de balerin? Du-te la frizer."
Pe Luterană era un frizer cunoscut, Nicu Florea, cu fotografia expusă în vitrină - un mic detaliu care, în timp, a devenit și el parte din decorul acelor ani.
Zlate Bogdanof ne-a fost și diriginte. Iar în situațiile mai delicate a arătat că era, înainte de toate, un "mare domn". Un om care știa să păstreze echilibrul fără să ridice tonul.
Când greșeam, nu ridica vocea.
Avea, în schimb, o ironie fină, care lovea mai adânc decât orice mustrare directă:
"Geaba vii, geaba te duci... geaba strici trei perechi de papuci..."
Era suficient. Simțeai cum ți se urcă sângele în obraji.
În anii mai mari, exista și ritualul acela matinal - cântatul imnului, sub atentă supraveghere. Uneori, realitatea găsea moduri neașteptate de a se răzbuna:
"Venea un tip - «domnul colonel» - care asista. Într-o zi, a intrat peste noi chiar la ora de matematică. Și-a pus pălăria pe prima bancă. Noi eram deja în picioare. Țin minte și acum cum pălăria a ajuns, până la Pușu (Dan Tașcă - R.I.P.), în banca a doua. El a turtit-o bine, apoi a fost trimisă înapoi, și a ajuns exact unde fusese lăsată, pe prima bancă.
După terminarea imnului, colonelul și-a luat pălăria - boțită - în aplauzele reprimate ale clasei. A izbucnit, a trântit ușa și a dispărut.
În spatele catedrei, pentru o clipă, s-a întrezărit ceva rar: un zâmbet abia schițat. Zlate Bogdanoff nu-l avea la inima, îi deranjase ora.
La limba română l-am avut pe Alexe Neacșu.
Un profesor de o cultură impresionantă, care reușea, fără efort aparent, să transforme fiecare oră într-o întâlnire cu literatura adevărată. Se spunea că fusese secretarul lui George Călinescu - și, într-un fel, asta se simțea.
Era, ca și Bogdanof, un om care se respecta. Îmbrăcat mereu impecabil, cu ochelari fumurii și cu acel păr alb ușor nuanțat în mov, datorită "eau d'argent"-ului pe care îl folosea - un detaliu discret, dar inconfundabil.
Alexe Neacșu fusese elevul lui Garabet Ibrăileanu și îl considera mentorul său. Era un tip aparte, interesat de esența textului. Îl preocupau ideile, nu reproducerea mecanică. Nu avea răbdare pentru platitudini. Voia gândire, nu recitare.
Pe el și pe Bogdanof îi respectam într-un mod firesc, aproape instinctiv. Nu era nevoie de reguli. Nu simțeam nevoia să tulburăm ora.
Respectul nu se cerea - se instala de la sine putere.
Și, poate, tocmai de aceea a rămas.
O apreciere spusă în treacăt sau un "zece" obținut pe merit aveau greutatea unor confirmări care nu se uită.
La chimie, atmosfera se destindea.
Doamna Calboreanu avea un stil cu totul diferit. Nu părea să observe toate micile noastre "experimente" din timpul orei. Sau, mai probabil, le observa și alegea să le ignore.
Finalul de an era, însă, momentul ei. Un fel de echilibristică discretă, în care notele erau "ajustate" astfel încât nimeni să nu rămână repetent. Lamă, gumă, corecturi fine - o chimie a catalogului.
Și replica aceea, spusă cu seriozitate:
"Dați-mi o lamă să râgâi nota!"
Voia să spună "să răzuiesc", dar cuvântul o trăda de fiecare dată. Iar noi izbucneam în râs.
Circula și o mică legendă: că ar fi fost prietenă cu Cezarina Moldoveanu, soția lui Gică Petrescu, și că jucau poker împreună. Nu conta dacă era adevărat. Pentru noi, povestea completa portretul.
Și, peste toate, muzica.
Nu ca fundal, ci ca o prelungire a vârstei noastre.
Anii 1969-1970 sunau așa:
Zager & Evans - In the Year 2525
Ten Years After - Good Morning Little Schoolgirl
King Crimson - 21st Century Schizoid Man
Led Zeppelin - Moby Dick
Chicago - I'm a Man
Crazy Elephant - Gimme Gimme Good Lovin'
Edwin Hawkins Singers - Oh Happy Day
Joe South - Games People Play
Elvis Presley - Suspicious Minds
Creedence Clearwater Revival - Proud Mary
Era muzica unei lumi îndepărtate - și, totuși, atât de apropiate.
O lume pe care o descopeream fără să știm exact unde duce.
Poate spre acel "year 2525"...
sau poate doar spre noi înșine, cei de atunci.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
(va urma)