From which there is no return..."
Zilele trecute, la radio, pe WDR4, se difuza piesa He Ain't Heavy, He's My Brother a formației Hollies, iar afară primăvara își câștigase pe deplin drepturile în Lüdinghausen. Dintr-odată, textul melodiei a căpătat o altă greutate, ca și cum ar fi venit dintr-un timp care nu mai e, dar care nu încetează să revină.
M-am trezit din nou elev la "Sfântul Sava".
Cu muzica în urechi - Hollies, Ten Years After, Chicago Transit Authority, Creedence Clearwater Revival, The Doors, Santana, Uriah Heep - și cu primăvara Bucureștiului anilor '70 amețindu-ne mințile cu lumina ei crudă, aproape ireală.
Acum vreo patru ani, încă în plină pandemie, am deschis arhiva foto și am selectat o serie de imagini - fie personale, fie primite de la colegi de-a lungul timpului - din care am realizat o diaporamă. Pe măsură ce editam fotografiile, imaginile începeau să vorbească. Orele de curs. Recreațiile. Curtea liceului. Profesorii. Chipuri, voci, gesturi. Am început să notez, fără plan, fără ordine, doar urmând firul memoriei.
Am postat diaporama pe Facebook. A fost, într-un fel, ca o ușă întredeschisă. Au venit reacțiile. Comentariile. Amintirile altora. Și, odată cu ele, oameni regăsiți.
În curând se împlinesc 54 de ani de la absolvirea Liceului "Sfântul Sava" - sau "Nicolae Bălcescu", cum se numea în perioada 1968-1972, când am învățat eu acolo. Din 1972 și până astăzi a fost exact așa cum cântau The Hollies: It's a long, long road, from which there is no return, un drum lung, fără cale de întoarcere, dar presărat cu o mulțime de amintiri - poate cele mai puternice din viața mea.
Istoria o făceam cu Alexandru Anghel - "Zărzărica".
Un profesor care transforma ora într-un spectacol. Fără să știe, poate, inventase ceva din spiritul stand-up-ului de mai târziu. Nu începea niciodată direct cu lecția. Venea cu o poveste. Din război. Dintr-o vizită. Din tramvai. De pe stradă. Nimic spectaculos în sine. Dar spus de el - devenea.
Râdeam până la lacrimi.
Și, pe nesimțite, intra în lecție.
Fără pauză. Fără graniță.
Iar noi rămâneam acolo, între fascinație și teamă, sperând, fiecare, să nu fie scos la tablă.
Dar Zărzărica avea propriul lui ritm.
În ultimele minute ale orei, accelera brusc. Asculta zece elevi într-un tempo care nu lăsa loc de respiro și încheia exact la sunetul clopoțelului. Ca un dirijor care știe perfect când trebuie să cadă ultima notă.
"Vă aflați la Ateneul Român...", începea uneori. Sau în Aula Academiei. În fața unui auditoriu imaginar de istorici.
Tema: Moldova lui Ștefan cel Mare.
Zece idei. Zece puncte.
Primul elev spunea două-trei. Al doilea mai adăuga ceva. Și tot așa.
La un moment dat ridica miza: "două puncte - ca la baschet".
Rezultatele rămâneau, de regulă, modeste.
Circulau și poveștile lui.
Se spunea că, în retragerea de la Sevastopol, avionul în care se afla căzuse în mare. Și că salvarea venise datorită vocii lui puternice: "Hilfe! Hilfe! Ajutor!" - până când fusese auzit.
Sau că "se semnase cu mitraliera" în munții Tatra.
Imperiul Habsburgic devenea, în explicațiile lui, "monstrul cu picioare de carton".
Extemporalele și tezele lui erau legendare.
"Microfilm - Moldova."
"Microfilm - Transilvania."
Sinteze imposibile. Fără scăpare. Fără nicio posibilitate de a copia.
Și totuși, uneori, ora începea altfel:
"Când am plecat azi dimineață... am ieșit pe ușă, dar m-am întors și am strigat: dragă, adu-mi mănușile de pian!"
Pauză.
"Nu avem pian... dar să moară vecinii de invidie."
Sau povestea cum s-a dus să pețească o tânără și a cumpărat un buchet de maci care, pe drum, s-a scuturat. A ajuns, astfel, la fată cu mâna goală. Tatăl fetei l-a întrebat cu ce se ocupă și cât câștigă, iar când a aflat că este profesor i-ar fi spus: "Din leafa de profesor nu-ți vei permite nici măcar batiste pentru viitoarea ta soție."
Răspunsul lui Zărzărica a fost pe măsură: "Îmi pare rău, dar nu știam că fiica dumneavoastră este atât de mucoasă."
Noi cădeam pe spate de râs și speram să mai povestească, doar-doar va trece ora fără să ne scoată la tablă - lucru care, uneori, chiar se întâmpla.
Avea și teorii despre viață:
"Vârsta ideală pentru însurătoare? 55 de ani. Atunci bărbatul e matur."
Sau sentințe scurte, aproape aforistice:
"Sub pumnul grosolan al forței, puterea celui slab se sfarmă."
"Mitocanul nu are origine socială"
Și, din când în când, câte o poezie absurdă, spusă cu gravitate:
"Soața lui Nadulea cosea la ciorap,
Îi căzu pendula din perete-n cap.
Cum căzu pendula, îi pieri și glasul -
Nu aduce anul ce aduce ceasul."
După vacanța de vară, ne întâmpina invariabil:
"Arătați bine, fetelor... se vede că ați fost la mare... v-ați pârlit..."
Porecla i se trăgea, spun unii, de la refrenul cântecului popular "Zărzărică, zărzărea", pe care îl fredona pe coridoarele liceului:
"Zărzărea, zărzărea,
Zărzărică, zărzărea,
Pe la casa mândrei mele
Gheorghiță trecea...
Zărzărea, zărzărea,
Zărzărică, zărzărea."
Un refren simplu, repetat, ca o semnătură.
Și, peste toate, muzica noastră.
Coloana sonoră a unei vârste în care totul părea posibil și nimic nu era definitiv: anii 1968-1969.
Iron Butterfly - In-A-Gadda-Da-Vida
The Crazy World of Arthur Brown - Fire
Otis Redding - (Sittin' On) The Dock of the Bay
Tommy James and the Shondells - Mony Mony
The Doors - Hello, I Love You
Cream - Sunshine of Your Love
Vanilla Fudge - You Keep Me Hangin' On
Creedence Clearwater Revival - Suzie Q
Manfred Mann - The Mighty Quinn
Thunderclap Newman - Something in the Air
O lume care ni se deschidea atunci, fără să știm exact unde duce.
Dar pe care, într-un fel, nu am părăsit-o niciodată.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
(va urma)