În primăvara anului 1977 lucrurile se desfășurau cu o viteză amețitoare, iar noi toți păream să mergem într-o direcție pe care nu o puteam încă bănui. Nu știam cât de fragilă era, în realitate, "libertatea" la care aspiram. De urmările grave ale cutremurului avea să profite conducerea țării într-un mod care, deși se voia abil, avea să se dovedească în cele din urmă abuziv și profund pervers.
Demolarea reședinței arhitectului Grigore Cerkez s-a datorat faptului că ea se afla pe unul dintre flancurile traseului oficial al dictatorului. Clădirea părea să se fi făcut vinovată prin însăși frumusețea stilului său arhitectonic neogotic, prin perfecțiunea fațadelor și a proporțiilor, prin materialele folosite și prin minunatele detalii arhitectonice de inspirație medievală.
Era o adevărată lecție de arhitectură românească, plină de mesaje subtile pentru generațiile viitoare de arhitecți și artiști plastici - o veritabilă "capsulă a timpului". Cutremurul atinsese construcția, dar, având în vedere importanța ei pentru oraș și pentru școala românească de arhitectură, ea ar fi trebuit salvată prin orice mijloace.
Din nefericire, acest act de vandalism nu avea să rămână o excepție. El anunța doar cataclismul care urma: dezlănțuirea poftei distrugătoare a dictatorului, însoțită de mania de a reconstrui Bucureștiul după propria sa viziune.
Peste numai o lună aveam să fiu martorul unui nou act de neînțeles pentru mine: dărâmarea Bisericii Ienii, aflată vizavi de Școala de Arhitectură, minunat așezământ cultural proiectat de același Grigore Cerkez. Aveam să mă confrunt, pentru a doua oară într-un interval foarte scurt, cu un scenariu care se repeta aproape identic - un scenariu "tras la indigo".
Se va lansa din nou zvonul folosit și la demolarea casei Grigore Cerkez: "Biserica a fost afectată de cutremur, pune în pericol siguranța trecătorilor și trebuie demolată." Dacă la demolarea casei chiar artiștii au fost implicați în dezmembrarea clădirii, la Biserica Ienii este folosită exclusiv armata.
Dacă mult timp dictatorul își dorise ca trecutul orașului să dispară, cutremurul din 4 martie 1977 îi oferea, în sfârșit, cel mai bun pretext. Nu avea să ezite nicio clipă să folosească această oportunitate.
Odată cu căderea turlei bisericii Ienii, în seara de 30 aprilie 1977, s-a pus în mișcare un mecanism nemilos de distrugere a lăcașurilor de cult bucureștene. În acea noapte a fost pusă la pământ prima dintre bisericile care aveau să dispară din Bucureștiul copilăriei și adolescenței mele.
Așa cum am spus și într-un interviu: "sufletul acelor locuri a dispărut pentru totdeauna, iar procesul a fost brutal".
Anul următor deveneam arhitect diplomat și, după întoarcerea din armată, a trebuit să intru în "câmpul muncii", ca orice absolvent de facultate. Probabil că, din cauza celor trăite după cutremur și mai ales a valului de demolări care abia începuse, am ales un drum diferit de cel al arhitecturii. Ca și tatăl meu, evitam instinctiv să fac ceva "la comandă de sus".
Nu eram deloc atras să proiectez ansambluri de blocuri conform "directivelor". Anii '80 stăteau sub semnul demolărilor ordonate - demolări haotice și imprevizibile, care se abăteau asupra Bucureștiului ca o adevărată pedeapsă. Aveam tot mai mult senzația că arhitectura devenise o formă de manifestare a puterii absolute, fără nicio legătură cu ceea ce studiasem timp de șase ani la Institutul de Arhitectură "Ion Mincu".
Așa am ales, aproape instinctiv, să părăsesc acel drum. M-am aruncat, fără să privesc înapoi, în lumea designului industrial - un teritoriu aproape "virgin" în România anilor 1980.
Această alegere mi-a oferit, în scurt timp, șansa de a deveni membru al noii "Secții Design" din Uniunea Artiștilor Plastici, apoi liber profesionist, și de a spera că, în sfârșit, mi-am găsit drumul în viață.
Privind astăzi în urmă, îmi dau seama că acele zile din primăvara anului 1977 au fost mai mult decât simple amintiri. Ele au fost, de fapt, începutul unei rupturi - ruptura dintre orașul în care am crescut și orașul care avea să fie remodelat, adesea brutal, sub ochii noștri.
Casa lui Grigore Cerkez și Biserica Ienii au dispărut. Dar memoria lor, ca și imaginile surprinse atunci pe film, au rămas.
Iar uneori, peste ani, dintr-un depozit de muzeu sau din curtea unei mănăstiri, câte o piesă rătăcită - un capitel, o consolă, o figură mitică de piatră - pare să ne amintească, în tăcere, că acea lume a existat cu adevărat.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
(sfârșit)