În restul casei era "ca la război": peste tot se întâmpla ceva, se auzea ceva. Aveam senzația că mă aflu într-o piesă de teatru absurd, cu personaje care se mișcau de colo-colo, parcă doar pentru a transmite spectatorului ideea de haos. Am început să fotografiez, dar nu așa cum făceam de obicei la relevee, când realizam imagini de documentare ale obiectivului. Am simțit pur și simplu nevoia să documentez haosul; altceva era greu de surprins în acel moment.
Trăgând cadru după cadru, am început să disting și grupurile de "actori" care evoluau în culisele casei Grigore Cerkez. Artiști plastici - probabil membri ai U.A.P., poate sculptori - cu părul lung, barbă și îmbrăcați în blugi, care extrăgeau elementele decorative din piatră. Apoi funcționari de la Fondul Plastic și de la U.A.P., îmbrăcați în costume, dar care nu se sfiau să "pună mâna la muncă" alături de ceilalți. Grupul de muncitori, cu pufoaice sau halate și căști de protecție, dădea impresia că și cineva din domeniul construcțiilor participa la dezmembrarea casei arhitectului.
Dar de ce se demola și de ce atâta grabă? Nimeni nu știa cu adevărat. În București circula deja zvonul că reședința ar fi fost afectată de cutremurul din 4 martie și că ar pune în pericol siguranța cetățenilor.
Am realizat rapid că eram martorul unui act de vandalism. Vedeam și fotografiam. Arhitectul își proiectase și construise casa visurilor sale. Fiecare spațiu fusese gândit până în cel mai mic detaliu: lambriurile, tapetele, scările, balustradele, ușile și clanțele, tavanele, bolțile, arcadele decorate, superbul șemineu, frumoasele "capiteluri masonice". Totul purta amprenta lui Grigore Cerkez.
Era o lecție de arhitectură și de amenajare interioară pe care nu aveam s-o uit niciodată. Trăirea era cu atât mai intensă cu cât, pe măsură ce descopeream, înțelegeam și admiram frumusețea spațiilor și extraordinarele rezolvări de detaliu, totul dispărea rapid sub ochii mei.
În numai două zile, pe 22 și 23 martie 1977, frumoasa reședință a arhitectului Grigore Cerkez a fost mai întâi despuiată de decorația sa interioară și exterioară, pentru ca apoi să dispară pentru totdeauna din peisajul bucureștean. În timp ce noi desenam, măsuram și cotam releveul, elementele decorative de piatră, plafoanele ornamentate, lambriurile, statuile, balustradele, scările și ușile erau demontate și urcate în camioane.
Unul dintre episoadele cele mai dramatice pe care le-am surprins cu aparatul de fotografiat a fost dărâmarea scării și a podestului intermediar ce duceau spre supanta (estrada) din salonul de recepții. După scară a urmat balustrada, frumos sculptată, iar apoi întreaga supantă a fost dezmembrată, bucată cu bucată.
Priveam scena nevenindu-mi să cred. Aceiași funcționari și artiști plastici care până mai ieri participaseră la discuții, simpozioane și seri tematice în acest salon se luptau acum să smulgă elementele de construcție pe care altădată le admirau. Contrastul era atât de puternic, încât pentru câteva clipe am rămas pur și simplu blocat.
Mi-am revenit și, în praful dens care stăpânea încăperea, am început să fotografiez, aproape mecanic, încercând să surprind dramatismul acelei clipe.
Într-o cameră de la etaj, golită de mobilier, cu hârtii și dosare aruncate pe jos, am dat cu ochii de doi gnomi - două "capiteluri masonice" care susținuseră până mai ieri bolta eliptică a marelui salon. Din nou mi-am amintit cum, atunci când veneam cu tata aici la vreun eveniment în "sala de consiliu", rămâneam cu privirea fixată pe acele creaturi mitice aflate deasupra capetelor noastre și îmi imaginam scene din basme, cu pitici care prelucrau piatra și construiau castele sau catedrale.
Acum cei doi gnomi zăceau pe jos, ținând strâns în mâini uneltele de cioplit și parcă așteptând o minune care să le redea locul gândit pentru ei de creatorul casei.
Încă din prima zi începuse să circule zvonul că, pe terenul Combinatului Fondului Plastic, exista deja un amplasament pentru refacerea casei arhitectului Grigore Cerkez. Pe baza releveului nostru și cu elementele decorative care se demontau, se numerotau, se inventariau și se transportau în depozitele Combinatului, casa urma să fie reconstruită în curând.
Din păcate, acest lucru nu s-a mai întâmplat niciodată. Unde a ajuns totul, ce s-a întâmplat cu releveul nostru - în care erau trecute cu acribie numerele de ordine ale pieselor demontate - nu pot să spun.
Abia la sfârșitul anului 2011 am scos negativele din arhivă și, la rugămintea unor prieteni, am scris un articol pentru revista Arhitectura, la rubrica "Himere de Case". Mai mulți colegi arhitecți și artiști plastici au fost impresionați de articolul meu despre casa arhitectului Grigore Cerkez.
Atunci m-am gândit să postez câteva fotografii și pe Facebook. Spre surprinderea mea, am primit o fotografie de la un coleg. Arhitectul Mircea Voinescu mi-a scris că, mergând la Mănăstirea Comana în anul 1979, văzuse un "capitel masonic", se mirase de prezența lui acolo și îl fotografiase. În 2012, văzând imaginile mele de pe Facebook, l-a recunoscut și a înțeles, în sfârșit, de unde provenea acea creatură mitică.
Câțiva ani mai târziu, în 2014, am primit o altă imagine de la o doamnă muzeografă. Îmi spunea că citise articolul meu de pe Facebook și că, privind cu atenție fotografiile, recunoscuse un element pe care îl știa foarte bine. Mi-a trimis fotografia unei console decorative aflate în depozitul muzeului unde lucra.
Într-adevăr, era o consolă de sprijin din marele salon al casei: o decorație antropomorfă reprezentând un dragon medieval, cu aripi, coadă de șarpe și sâni de femeie.
Atât mai rămăsese din Casa Arhitectului Grigore Cerkez.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
(va urma)