Acum, în primăvara anului 1977, mergând pe jos spre casă, revedeam cu ochii minții bolta eliptică și rețeaua de grinzi decorative sprijinite pe console figurative: creaturi mitice, gnomi cu unelte de cioplit piatra sau cu planuri de construcții în mâini, așa-numitele "capiteluri masonice". Îmi apăreau în memorie lambriurile de lemn frumos decorate, generoasele suprafețe vitrate, elegantele scări interioare.
Imagini disparate - un șemineu ca în basme, detalii de lambriuri, scări și balustrade, încrengături vegetale medievalizante, console antropomorfe, ancadramente flamboyante, elemente decorative de inspirație medievală - toate ușor voalate, în penumbra amintirii, cu personaje parcă învăluite în ceața timpului, îmi reveneau brusc în memorie.
Am ajuns, în sfârșit, la destinație și am văzut că zidul exterior al curții era parțial dărâmat. Niște bârne de lemn susțineau provizoriu un balcon, iar în curte zăceau bucăți din zidul exterior și elemente decorative de piatră, aruncate unele peste altele. O macara amplasată pe stradă făcea o impresie amenințătoare. Câțiva artiști plastici, împreună cu muncitori îmbrăcați în salopete și cu căști de protecție, stăteau la intrare. Frumoasele mele amintiri începeau să se transforme, încet-încet, într-un coșmar.
Pe fațadă se vedea încă placa de marmură cu inscripția: "Această casă a fost construită de Arhitectul Grigore Cerkez în anul 1888". Nu știam încă ce mă așteaptă, dar, după aproape nouăzeci de ani de existență, această mărturie vie a apartenenței noastre europene urma să devină prima victimă a unei uriașe pofte de distrugere.
Reședința lui Grigore Cerkez din Calea Victoriei era înscrisă pe lista monumentelor istorice încă din anul 1955. Noi trebuia să facem releveul casei și să notăm în planuri și secțiuni elementele decorative numerotate pentru o eventuală reconstrucție. Dar de ce se demola și de ce atâta grabă? Nimeni nu știa cu adevărat. În București circula însă zvonul că reședința ar fi fost afectată de cutremurul din 4 martie și că ar pune în pericol siguranța cetățenilor.
În realitate, construcția fusese consolidată și restaurată, așa cum reiese din raportul delegaților Monumentelor Istorice - arhitectul Paul Emil Miclescu și inginerul Theodor Barbu - din anul 1969. Fuseseră realizate suprabolți din beton armat, centuri interioare înglobate în zidărie și ancorate în zidurile exterioare, pentru stabilizarea turnului de intrare și a turnului lateral dinspre strada Sevastopol. Pardoseala de lemn mozaicat-intarsie, ușile și lambriurile fuseseră curățate și protejate. Exteriorul construcției fusese curățat, iar acolo unde era nevoie se făcuseră completări prin procedeul plombării. Lucarnele dinspre Calea Victoriei, degradate în timpul bombardamentelor, fuseseră refăcute.
Am intrat în casă căutându-mi colegii. Cei doi - Ileana Murgescu (astăzi Tureanu) și Mihai Opreanu - erau deja la datorie și lucrau de zor, amestecați printre muncitori, artiști plastici și funcționari.
Aflaseră între timp că trebuiau să facă releveul casei și să noteze în planuri și secțiuni elementele decorative pe care ceilalți deja le demontau. Era o forfotă de nedescris. Interiorul casei, așa cum îl păstram în amintire, era complet schimbat: nimic nu mai era la locul lui, iar în aer plutea un sentiment apăsător de distrugere.
Peste tot, pe jos, se aflau hârtii, cărți, lăzi, elemente de mobilier, scânduri aruncate unele peste altele. Rezemate de pereți stăteau scări de lemn, eșafodaje și schele improvizate. Nici vorbă de un plan organizat care să conducă, în mod real, la o reconstrucție a monumentului de arhitectură.
Casa se dezmembra într-un ritm amețitor. Am urcat la etaj, trecând pe lângă o cameră în care un maldăr de bucăți de parchet zăcea abandonat, în timp ce un muncitor le desprindea cu o rangă. Calorifere de fontă, odinioară elegante, fuseseră deja smulse din locurile lor. Funcționari și muncitori cărau ramele ferestrelor spre camioanele care așteptau în curte.
Șemineul din salonul de recepții era demontat sub privirile impasibile ale gnomilor, încă fixați pe pozițiile lor, susținând maiestuoasa boltă eliptică. Era ca și cum acele figuri de piatră asistau, fără putere, la propria lor dispariție.
Am ieșit apoi pe terasa care dădea spre curte. Mihai stătea pe o bucată de parapet și desena, concentrat, ca și cum ar fi încercat să salveze prin linie ceea ce realitatea distrugea sub ochii noștri. În jurul lui, bucăți de parapet cu ajururi neogotice, sculptate în piatră, zăceau unele peste altele, ca după o prăbușire.
În podul casei m-a întâmpinat o imagine neașteptată. Calcanul dispăruse, iar structura acoperișului se decupa pe cerul limpede de primăvară. De acolo puteam vedea cum demolarea se întinsese ca o plagă, cuprinzând și casele vecine. Echipe de muncitori, în salopete închise la culoare, cu căști de protecție și legați în funii, desfăceau deja acoperișul casei de vizavi.
Peste câțiva ani, pe acest loc avea să se ridice masivul ansamblu de blocuri din Piața Victoriei.
În acel moment însă, din podul descoperit al casei Cerkez, se deschidea o perspectivă largă asupra Pieței Victoriei. Privind astăzi fotografiile de atunci, recunosc în fundal sediul Ministerului de Externe și al Consiliului de Miniștri - actualul Palat Victoria. Într-o altă imagine apar muncitorii desfăcând un acoperiș, iar în depărtare se profilează Monumentul Ostașului Sovietic al sculptorului Constantin Baraschi.
Revederea acestor imagini mi-a readus în minte epigrama lui Păstorel Teodoreanu - o ironie care, peste ani, pare să capete o rezonanță neașteptată:
Statuie ostașului sovietic:
Soldat rus, soldat rus,
Te-au ridicat atât de sus,
Ca să te vadă popoarele
Sau fiindcă-ți put picioarele?
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
(va urma)