La fel de mult mă fascina lumea bisericilor, privită din perspectiva unui student arhitect. Făceam parte dintr-o echipă de la facultate și realizam relevee, încercând să descifrăm tehnica vechilor meșteri. Catapetesmele măiestrit sculptate, altarele, icoanele împărătești pe care le descopeream - toate erau pentru mine o adevărată desfătare. Pe de altă parte, în atelierul tatălui meu îmi "cădeau în mână" frumoase icoane pe lemn aduse de colecționari. Învățasem - și continuam să învăț - cum să le conserv și să le redau strălucirea inițială. Ele reprezentau o sursă inepuizabilă de inspirație pentru icoanele pe care le concepeam, sculptam și pictam încă din copilărie.
Am avut norocul de a avea părinți deosebiți, care au avut grijă de educația mea în toate privințele. Și, bineînțeles, din această educație nu putea lipsi sportul. Înainte de a intra la facultate jucasem handbal la echipa de juniori a clubului Steaua. După ce am devenit student la arhitectură am mers o vreme la antrenamentele de handbal din sala de sport a facultății, dar am simțit repede că atmosfera era diferită de ceea ce trăisem până atunci.
Corpul și mintea mea erau însă însetate de mișcare, așa că nu am renunțat să caut. Am aflat că în București se practica karate-do, o artă marțială încă puțin cunoscută pe atunci. M-am dus să văd despre ce este vorba și m-am îndrăgostit din nou. Filozofia Zen, antrenamentele lungi și istovitoare, precum și marii maeștri pe care aveam să-i întâlnesc de-a lungul timpului m-au fascinat și mi-au dat forța de a depăși, mai târziu, multe dintre situațiile grele ale vieții.
Cam așa arăta primăvara mea din anul 1977: fotografie, restaurare de biserici, pictură de șevalet, restaurare de icoane și, nu în ultimul rând, practica artelor marțiale. Lumea mea părea perfectă. Singura problemă era cum să îmbin toate aceste preocupări fără compromisuri, păstrând mereu dorința de perfecționare.
Tot atunci începea să se contureze, undeva în subconștientul meu, și ideea că trebuie să întreprind ceva pentru a duce mai departe moștenirea tatălui meu. În mintea mea de atunci, încă "nu foarte coaptă", această moștenire însemna, înainte de toate, atelierul de la Muzeul Tattarescu, cu tot ce se afla în el. Cum aveam să fac acest lucru nu știam încă, dar începeam să simt presiunea unei datorii care trebuia, într-un fel sau altul, împlinită.
Dar, peste noapte, m-am trezit într-o cu totul altă realitate. Cutremurul devastator din 4 martie 1977 s-a abătut asupra Bucureștiului. Într-o clipă, toate preocupările mele au devenit neimportante. O catastrofă de proporții avea să schimbe fața orașului într-un mod pe care nimeni nu îl putea prevedea în acele momente.
În noaptea cutremurului, după ce m-am asigurat că părinții mei nu au pățit nimic, am plecat din Vatra Luminoasă spre centrul Bucureștiului. Aveam o singură direcție în minte: să văd care era situația atelierului de la Muzeul Tattarescu.
Pe drum am început să înțeleg dimensiunea reală a dezastrului. Când am ajuns pe strada Brezoianu am văzut blocul din colțul străzii transformat în praf și pulbere. Blocul, cunoscut sub numele de imobilul Belvedere, fusese construit în 1939 și avea unsprezece niveluri și o terasă la ultimul etaj. Acum nu mai rămăsese decât un morman de moloz.
Sărind peste cărămizi, țigle și resturi de construcție, am intrat în gangul muzeului, unde m-a întâmpinat o altă imagine a distrugerii. Peretele exterior de la nivelurile superioare ale blocului, care mărginea curtea interioară a muzeului, se prăbușise peste aripa stângă a clădirii și o distrusese complet.
Am intrat în atelier și era cât pe ce să calc pe o icoană de sticlă care stătuse deasupra ușii. Căzuse, dar nu se spărsese. Am văzut în asta un semn bun. Am încuiat atelierul și am plecat acasă. Din fericire telefoanele încă funcționau, așa că l-am sunat pe prietenul meu, Dinu Lazăr, student pe atunci la I.A.T.C. (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică "I. L. Caragiale"), la secția operatorie film.
A doua zi, pe 5 martie, am plecat devreme să-l iau pe Dinu de acasă, de lângă Cișmigiu, unde locuia atunci. Am străbătut Bucureștiul de la un capăt la altul cu aparatul foto în mână, conștienți amândoi că orașul fusese lovit de un cataclism nemaivăzut până atunci de generația noastră. În zilele care au urmat, veștile despre cutremur și despre urmările lui ne-au ținut într-o stare de tensiune continuă și păreau să nu se mai sfârșească.
În seara zilei de 21 martie am primit însă o veste care avea să mă tulbure profund. Profesorul meu, arhitectul Sandu Miclescu, m-a sunat și mi-a spus că a doua zi urmau să înceapă lucrările de demolare ale reședinței arhitectului Grigore Cerkez - clădire care, la acea dată, adăpostea sediul Uniunii Artiștilor Plastici.
Informația venea de la tatăl lui Sandu, arhitectul Paul Emil Miclescu - pe care toată familia îl numea cu drag "Opi" - care lucra la Direcția Monumentelor Istorice. Opi tocmai aflase vestea, iar Sandu a reacționat instantaneu, sunându-mă pe mine.
A doua zi dimineață trebuia să mă întâlnesc cu doi colegi de facultate la locul "crimei", pentru a face un releveu. Mai multe detalii nu avea nici el la acea oră târzie.
M-am apucat imediat să-mi pregătesc cele necesare, inclusiv aparatul foto pe care îl purtam cu mine, pe atunci, aproape peste tot.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
(va urma)