Flacăra de fier - Rebecca Yarros, Editura Storia Books, 2023
Traducere din limba engleză de Bogdan Voiculescu, Simona Ștefana Stoica, Alina Marc Ciulacu
Singura infracțiune mai gravă decât uciderea unui cadet este actul inimaginabil de a ataca un membru al conducerii. (GHIDUL CVADRANTULUI CĂLĂREȚILOR, DE MAIORUL AFENDRA (EDIȚIE NEAUTORIZATĂ))
Capitolul 36
Furia strălucește în ochii lui Xaden. E înarmat până-n dinți, cu o sabie în mâna dreaptă și un pumnal în stânga, ambele arme pline de sânge și îndreptate spre Dain. O, zei.
- Nu. strig și fac un salt împleticit, astfel încât să mă pun în fața lui Dain, dar picioarele mele nu cooperează și podeaua pare să-mi întâmpine căderea.
- La naiba.
Oțelul zdrăngăne la contactul cu piatra și Dain mă prinde cu ambele mâini. Întunericul îmi răsare în colțurile ochilor, amenințând să mă tragă în abis. Fiecare celulă din corp țipă în semn de protest până când îmi regăsesc echilibrul. Dar nu sunt ținută doar de brațele lui Dain - zăresc benzi moi de umbre în dreptul șoldurilor și sub brațe. Apar doi de Xaden, însă pe măsură ce mă lupt să rămân conștientă, se contopesc într-unul singur.
- M-a salvat, șoptesc. Nu-l ucide. Dain merită o a doua șansă pentru că l-a înjunghiat pe Varrish... nu?
Privirea lui Xaden o găsește fulgerător pe a mea, apoi mă cercetează din nou, din creștet până-n tălpi.
- Zeilor, Violet. Umbrele explodează în jurul nostru, spărgând piatra și distrugând placa de lemn pe post de pat, stropită de sângele meu. Presupun că fața îmi este la fel de bătută și învinețită ca restul trupului.
- Ai venit.
Mă poticnesc înainte și, din fericire, Dain este suficient de inteligent încât să mi dea drumul. Xaden mă prinde în brațe și umbrele îi apucă sabia în timp ce el își răsfiră degetele pe spatele meu și mă trage ușor spre pieptul său, de parcă îi e teamă că mă spulber.
- Ai uitat că nu există loc pe lume în care nu te-aș putea găsi?
Replica "Ai venit" nu este doar o surpriză. Este un amestec de ușurare și neîncredere. Este un moment în care nu te gândești la nimic altceva decât la faptul că persoana aceea a ajuns acolo pentru tine, în mijlocul haosului. Faptul că Dain o lasă să treacă fără să insiste mai mult arată cât de tensionată este situația. Nimeni nu are control real aici, toată lumea doar reacționează. Când Xaden o prinde, ritmul scenei se schimbă. Nu mai este fugă, nu mai este pericol imediat pentru ea în acel moment. Este o oprire bruscă în mijlocul luptei.
Își coboară buzele spre rămășițele murdare, destrămate și pătate de sânge ale împletiturii mele și mă sărută pe creștet. Mirosul de piele și mentă îl acoperă pe cel de fier și mușchi din celulă și, pentru prima oară de când m-a drogat Nolon, mă simt în siguranță. Lacrimile se preling pe pieptul lui Xaden, însă nu-mi dau seama dacă sunt ale lui sau ale mele.
- Fir-ar al dracului să fie! exclamă Garrick din spatele lui Xaden. Ai fugit ca nebunul și n-ai putut să-mi păstrezi și mie unul? Mi-a luat o veșnicie să trec de baricada de cadavre de pe scări.
Zâmbetul îmi despică din nou buza când îmi întorc fața pentru a- mi pune obrazul peste inima lui Xaden, ascultându-i bătăile puternice și constante.
- Bună, Garrick.
Acesta se albește și-și lasă săbiile în lături, însă își maschează reacția cu un zâmbet rapid.
- Ai arătat mai bine, Violet, dar mă bucur că ești în viață!
- Și eu.
- E haos acolo sus, îi spune Garrick lui Xaden, aruncând o privire nedumerită spre Dain. Cei din conducere pleacă în zbor de pretutindeni ca să ajungă la graniță.
- Atunci a funcționat, afirmă Xaden.
Varrish geme și toți ne îndreptăm capetele în direcția lui.
- Devii trădător? îl acuză pe Dain în timp ce se străduiește să se pună pe picioare, cu mâna în continuare apăsată pe rana din lateral.
- 0, asta se întâmplă? întreabă Garrick, uitându-se când la Dain, când la Varrish.
- Tatăl tău va fi atât de dezamăgit, șuieră maiorul printre dinții însângerați și strânși. Scuipă sânge, prin urmare nu mai are mult de trăit.
- Dacă știe deja ce mi-a arătat Violet, atunci eu sunt cel dezamăgit de el, i-o întoarce Dain, care își ridică sabia și o îndreaptă spre Varrish.
- Nu! răbufnește Xaden. Nu tu.
Mâna i se încordează pe spatele meu, iar umbrele se înfășoară în jurul lui Varrish cu o fracțiune de secundă înainte să-l târască de-a lungul podelei. Maiorul face ochii mari de groaza când fâșiile negre ca noaptea îl aruncă pe scaun, apoi îi leagă încheieturile și gleznele asemenea unor cătușe.
- Această onoare îi aparține lui Violet, dacă o vrea.
- O vrea, răspund fără să ezit.
Xaden își mută un braț în jurul taliei mele, urmărindu-mi reacțiile.
- Nu știu unde te pot atinge.
- E bine așa, îi spun și apuc pumnalul cu aliajul încrustat în plăsea în mâna stângă, în timp ce dreapta îmi atârnă pe lângă trup, complet neputincioasă. Dain se dă înapoi și-și coboară sabia, apoi Xaden mă ajută să-mi târăsc picioarele peste porțiunile uscate de sânge - sângele meu - răspândite pe podeaua de piatră. În ciuda palorii de pe față, Varrish își mijește ochii, iar Xaden mă ține neclintită în timp ce ridic pumnalul la pieptul maiorului cu o strânsoare nesigură și slabă, fixând vârful lamei deasupra inimii lui, exact între coaste.
- V-am promis că veți muri în această cameră, îi șoptesc, dar tremur prea tare ca să împing lama până la capăt. Îmi folosesc și ultimul dram de energie doar ca să rămân în picioare. Degetele lui Xaden le acoperă pe ale mele și împinge brusc lama înainte, înfigând-o în inima lui Varrish. Memorez expresia de pe chipul maiorului pe măsură ce viața i se stinge, numai ca să fiu sigură că este cu adevărat mort când, inevitabil, vor începe coșmarurile.
Replica "V-am promis că veți muri în această cameră" nu pare o victorie. Sună mai degrabă ca un efort de a rămâne dreaptă într-un moment în care totul în ea se rupe. Nu există siguranță aici, ci doar ultimul fir de control pe care îl mai are. Tremurul ei schimbă complet scena. Nu mai este o amenințare rece, ci cineva care abia se mai ține în picioare. Acest lucru face totul mai greu de citit emoțional, pentru că decizia este acolo, dar corpul nu o mai urmează complet. Când Xaden îi acoperă mâna, nu pare că îi ia alegerea. Pare că o susține. Împinge acțiunea mai departe pentru ea, ca și cum știe că nu mai poate duce momentul singură, dar nici nu o oprește. Moartea lui Varrish nu este descrisă ca un act de triumf. Este mai mult o oprire bruscă a tensiunii, fără o eliberare reală. Expresia de pe fața lui devine ultimul detaliu la care se agață, nu pentru putere, ci pentru a înțelege dacă ce a făcut este real. Și partea cea mai grea nu vine imediat după. Vine din motivul pentru care se uită. Nu ca să confirme victoria, ci ca să se pregătească pentru ce urmează în ea, coșmarurile care nu țin cont de ceea ce era corect sau necesar. Felul în care o ține nu este agresiv, ci atent. Aproape precaut. Ca și cum nu știe cât mai poate duce corpul ei și nu vrea să o piardă chiar în brațele lui. Umbrele care îi înconjoară sabia nu sunt doar un detaliu de acțiune. Ele arată cât de mult din el este încă în modul de luptă, chiar dacă emoția îl trage în altă direcție. Și apoi vine replica lui. Nu este o promisiune romantică. Este mai mult o afirmație rece, dar plină de siguranță. Îi spune că a căutat-o și că ar fi găsit-o oricum, indiferent de unde ar fi fost. Aceasta nu sună ca o declarație dulce. Sună ca cineva care nu acceptă ideea de a o pierde.
Mă holbez câteva minute bune, până când mă copleșește enormitatea a tot ce s-a întâmplat, amenințând să-mi fure aerul din plămâni. Simt o gheară în jurul gâtului, o căldură înțepătoare îmi arde ochii și o mie de gânduri îmi vâjâie în minte. Tocmai l-am ucis pe comandantul-adjunct al cvadrantului. Ce naiba ar trebui să fac acum? Să mă întorc la cursuri? Și Xaden... Xaden a riscat totul venind aici.
- Lasă-ne puțin singuri și asigură-te că Aetos respiră deocamdată! ordonă Xaden.
Aud cum toata lumea iese din celulă, apoi se întoarce încet spre mine, răsucindu-ne astfel încât să fim cu spatele la cadavrul lui Varrish.
- Ești în viață. Indiferent ce s-a întâmplat în această cameră și ce s-a spus, ești în viață și asta-i tot ce contează.
- N-am cedat, șoptesc. Dain... A văzut chiar înainte să-l înjunghie pe Varrish, dar n-am cedat, jur!
Clatin din cap, iar vederea mi se încețoșează, apoi se limpezește și din ochi îmi curg iarăși lacrimi.
- Am încredere în tine. Îmi cuprinde ceafa între mâini și mă pierd în privirea lui frumoasă și intensă.
- Dar n-ar conta pentru mine daca ai fi făcut-o. Plecam. Te scot naibii de aici! Clipesc din gene.
- Nu putem pleca acum. Vor porni pe urmele noastre, iar Brennan nu e pregătit, adaug deznădăjduită. Vei pierde accesul la armele din Basgiath...
- Nu-mi pasă! Vom găsi o soluție după ce suntem acolo.
- Vei pierde toate lucrurile pentru care ai muncit! protestez, iar vocea mi se frânge. Din cauza mea.
- Atunci voi avea tot ce am nevoie.
Își coboară fața, aplecându-se astfel încât el să fie tot ce văd, tot ce simt.
- Voi privi fericit cum Aretia arde din nou din temelii, până la ultima blestemată de piatră, dacă asta înseamnă că trăiești.
- Nu vorbești serios!
Își iubește casa. A făcut totul pentru a o proteja.
- Ba da. Îmi pare rău dacă te aștepți să fac lucrul nobil. Te-am avertizat. Nu sunt drăguț sau blând sau bun, însă tot te-ai îndrăgostit de mine. Asta este ceea ce primești, Violet - mă primești pe mine. Cu părțile bune, rele, de neiertat. Totul. Sunt al tău. Brațul îi coboară pe spatele meu și se oprește deasupra șoldurilor, ținându-mă în picioare și aproape de el.
-Vrei să știi ceva adevărat? Ceva real? Te iubesc. Sunt îndrăgostit de tine. Încă din noaptea în care fulgii de zăpadă ți-au căzut în păr și m-ai sărutat pentru prima oară. Sunt recunoscător că viața mea este legată de a ta, pentru că asta înseamnă că nu va trebui să înfrunt nici măcar o zi fără tine. Inima mea bate doar atâta vreme cât bate și a ta, iar când vei muri, îl voi întâlni pe Malek alături de tine. E al naibii de bine că și tu mă iubești, pentru că nu scapi de mine nici în viața asta, nici în oricare alta care ar putea urma. Buzele mi se întredeschid. Este tot ce mi-am dorit vreodată, tot ce am avut vreodată nevoie să aud.
- Chiar te iubesc, recunosc în șoaptă.
- Mă bucur că n-ai uitat.
Scena cu Xaden nu funcționează ca o declarație romantică obișnuită. Nu are o structură, nu are o pregătire, nu are un moment "corect". E spusă în haos, iar asta o face mai grea decât pare la prima vedere. Nu își analizează cuvintele. Nu încearcă să le îmblânzească. Spune direct că o iubește și nu o prezintă ca pe ceva nou. O tratează ca pe un fapt care exista deja, doar că nu fusese exprimat. Aceasta schimbă complet dinamica dintre ei, deoarece nu mai discutăm despre începutul unui sentiment, ci despre recunoașterea lui. Ce îl face diferit aici este lipsa idealizării. Nu își vinde o versiune mai bună a lui. Spune clar că nu e blând, că nu e ușor de iubit și că nu promite liniște. Dar nu spune asta pentru a se scuza, ci pentru a fi cinstit. Ca să nu lase loc de iluzii. Iar tocmai asta face declarația atât de puternică. Nu există promisiuni goale, nu există decor emoțional. Există doar asumare totală. El se prezintă exact cum este, cu tot ce poate deveni periculos în el. Partea care apasă cel mai tare este modul în care leagă iubirea de alegerile lui extreme. Când spune că ar distruge tot pentru ea, nu sună ca o metaforă romantică, ci ca o consecință logică a ceea ce este deja. Nu mai există separare între "el" și "ce ar face pentru ea". Sunt același lucru. Și nu o obligă să răspundă. Nu cere validare. Nu transformă momentul într-o negociere. E mai degrabă o linie trasată clar, în care spune ce reprezintă pentru el și ce a devenit ea în viața lui. Ce rămâne după nu e o idee de iubire perfectă. E ceva mai greu de definit. O alegere făcută în mijlocul violenței și al fricii, dar spusă cu o claritate care nu mai lasă loc pentru întoarcere.
Xaden înlătură distanța dintre noi și-și trece ușor buzele peste ale mele, având grijă să nu mă rănească.
- Hai să plecăm de aici! Încuviințez cu o mișcare din cap.
- Trebuie s-o luăm din loc! strigă Garrick.
- Eliberați scările! ordonă Xaden. Și spune-i lui Bodhi să găsească orice antidot de care ea și restul membrilor detașamentului ei au nevoie.
