Biblia lemnului otrăvit - Barbara Kingsolver, Editura Trei, 2003
Traducere din limba engleză de Irina Horea.
Romanul este construit pe principiul polifonic, în care pluralitatea vocilor feminine produce o dezbatere internă despre adevăr, unde fiecare instanță narativă devine un centru de conștiință autonom, iar sensul se naște din tensiunea acestor perspective. Discursul este marcat de opoziția dintre logosul rigid, doctrinar, reprezentat de Nathan Price, și discursul fluid, metaforic, asociat vocilor feminine. Această opoziție stilistică reflectă conflictul ideologic dintre autoritate și experiență. Fiecare dintre personajele-narator (Orleanna, Rachel, Leah, Adah, Ruth May) oferă o perspectivă distinctă asupra aceleiași realități, ceea ce duce la relativizarea adevărului, realitatea fiind filtrată prin experiență și prin conștiință.
Romanul urmărește povestea familiei Price, o familie americană, care pleacă în Congo în anii 1950, în contextul tensiunilor politice generate de independența țării față de Belgia. Nathan Price, tatăl, este un misionar baptist rigid și autoritar, care își duce soția, Orleanna, și cele patru fiice, Rachel, Leah, Adah și Ruth May, într-un sat izolat, Kilanga. Fetele percep experiența africană diferit: Rachel rămâne superficială și preocupată de sine, Leah trece printr-o transformare profundă și devine empatică și implicată politic, Adah observă lumea cu ironie și luciditate, iar Ruth May, cea mai mică, reprezintă inocența pură. Încercarea lui Nathan de a impune religia creștină într-un context cultural complet diferit eșuează, deoarece acesta refuză să înțeleagă tradițiile locale. Evenimentele tragice, inclusiv moartea lui Ruth May, marchează destrămarea familiei. Orleanna decide să plece din Congo împreună cu fiicele, abandonându-l pe Nathan. Romanul se încheie cu reflecțiile ulterioare ale personajelor asupra trecutului, asupra vinovăției, responsabilității și sensului moral al experienței trăite.
Romanul abordează teme majore precum colonialismul, religia, vinovăția și identitatea. Autoarea critică intervenția occidentală în Africa și evidențiază consecințele devastatoare ale impunerii unor valori străine. Religia este prezentată ambivalent, pe de o parte, ca sursă de sens, iar pe de altă parte, ca instrument de opresiune atunci când este impusă fără înțelegere. De asemenea, romanul explorează ideea de adaptare culturală. Leah reușește să se integreze în cultura africană, în timp ce Rachel rămâne atașată de valorile occidentale.
Nathan Price este figura arhetipală a patriarhului colonial, în care se intersectează fundamentalismul religios și imperialismul cultural. Rigiditatea sa nu este doar morală, ci ontologică, refuză alteritatea. Orleanna Price se manifestă ca o conștiință retrospectivă, discursul său având o dimensiune confesivă și reparatoare, fiind dominat de tentativa de a reconfigura trecutul prin asumare. Leah Price este un personaj în formare, cu o evoluție care presupune ruperea de modelul paternal și reconstrucția identității prin contactul cu alteritatea culturală. Adah Price este cel mai complex personaj, marginalitatea fizică conferindu-i poziția privilegiată de observator. Discursul ei destabilizează normele lingvistice și cognitive, devenind o formă de rezistență intelectuală. Ironia din discursul Adei capătă valențe de instrument epistemologic: prin inversiuni și ambiguități, ea demontează aparențele și expune limitele limbajului. Rachel Price ilustrează stagnarea identitară, ea reprezintă eșecul adaptării. Ruth May funcționează simbolic ca o figură a inocenței sacrificate, moartea sa are funcție cathartică și marchează ruptura definitivă.
Romanul poate fi și o deconstrucție a discursului patriarhal, chiar dacă Nathan Price exercită o formă de autoritate absolută, în care femeile sunt reduse la funcții subordonate, totuși, structura narativă subminează această autoritate. Povestea este relatată exclusiv prin voci feminine, acest fapt constituind un act de recuperare simbolică a discursului.
Congo-ul este construit ca un spațiu al alterității, dar nu unul exotic, ci unul care rezistă privirii occidentale. Personajele africane reprezintă alternative reale la perspectiva occidentală. Tata Ndu este liderul satului și simbolizează autoritatea tradițională, refuză botezul impus de Nathan, argumentând că nu poate accepta un ritual, care nu ține cont de realitatea locală. Mama Tataba este mediator între cele două lumi, ea îi ajută pe cei din familia Price să supraviețuiască, dar refuză să accepte dominația culturală. Anatole este figura cea mai complexă, reprezentând Africa educată și conștientă politic. El devine un personaj central în evoluția lui Leah și întruchipează rezistența împotriva colonialismului.
În roman, deși Africa este prezentă, ea este filtrată prin perspectiva personajelor occidentale, deși personajele africane vorbesc, discursul lor este mediat de narațiunea occidentală. Autoarea problematizează astfel posibilitatea reprezentării autentice a "Celuilalt".
Stilul Barbarei Kingsolver este expresiv și dens, cu numeroase metafore inspirate din natură. Natura africană este descrisă aproape organic, un organism viu, care reacționează la prezența intrusă a familiei Price, devenind astfel și o instanță morală. Se observă un contrast constant între limbajul rigid, aproape dogmatic al lui Nathan și limbajul liric, introspectiv al personajelor feminine. Un alt element stilistic important este ironia, mai ales în discursul Adei, care folosește jocuri de cuvinte și inversiuni pentru a critica subtil realitatea din jur. Biblia lemnului otrăvit este un roman profund, care îmbină analiza psihologică cu o critică socială și politică amplă, precum și cu poveștile familiei Price, iar prin el Barbara Kingsolver oferă o reflecție asupra relației dintre Occident și Africa și asupra limitelor credinței.
Adah
Sfinte Părinte, miluiește-ne pe noi și veghează asupra noastră, a spus Reverendul. Noastră asupra veghează și noi pe ne miluiește Părinte Sfinte. Și noi, cu toții, cu ochii închiși, am adulmecat florile de frangipani în marile dreptunghiuri ale pereților deschiși, flori atât de dulci, încât conjură păcatul sau raiul, depinde la ce-ți stă gândul. Reverendul domina cu înălțimea lui altarul șubred, iar părul lui roșcat, tuns scurt pe laturi și lăsat mai lung în creștet, împungea aerul asemenea coroniței de pe capul ciocănitoarei. Când Duhul Sfânt trecea prin el, îl auzeam gemând, aruncându-și trupul și sufletul în această purgare săptămânală. Eu o numeam "Amen enema". Palindromul meu pentru Reverend.
În schimb, trupul lui Mama Tataba alături de al meu pe bancă era ceva mort. Nemișcarea ei mi-amintea de toți peștii care zăceau curbați și înțepeniți pe malurile râului, descuamându-se în soare precum vechile bucăți albe de săpun. Totul din cauza stilului modern de pescuit inventat de Tatăl Nostru. Demonstrația arogantă de putere a Reverendului. Le-a poruncit oamenilor să iasă cu canoele și să arunce dinamită în apă, paralizând tot ce se afla la un auz distanță. Dar de unde a făcut rost de dinamită? Cu siguranță niciunul dintre noi n-a adus-o aici în chiloți. Prin urmare, trebuie că de la Eeben Axelroot, pentru o sumă mare de bani. Familia noastră primește un stipendiu de cincizeci de dolari pe lună pentru misionariat. Nu e stipendiul baptist obișnuit: Tatăl Nostru este un renegat, care a venit fără binecuvântarea deplină a Ligii Misiunii și care și-a câștigat acest stipendiu mai mic prin intimidare sau înșelăciune. Chiar și așa, înseamnă mulți franci congolezi și ar fi o avere în Congo, dacă asta ar fi tot, dar nu-i. Banii sunt aduși într-un plic cu avionul pilotat de Eeben Axelroot, și cea mai mare parte din ei se întorc la Eeben Axelroot. Tărână din țărână.
Locuitorilor flămânzi din Kilanga, Tatăl Nostru le-a promis la sfârșitul verii belșugul Domnului, mai mult pește decât au văzut în viața lor.
- Cuvântul lui Hristos este iubit! strigă el, abia ținându-și echilibrul în barcă. Tata Iisus e bangala!
Atât de hotărât e să-i convingă, ori să-i oblige, ori să-i tragă cu de-a sila pe Drumul Crucii. Întâi hrănești pântecul, a anunțat el într-o seară la cină, înflăcărat de noul său plan. Întâi hrănești pântecul, iar sufletul va urma și el. (Fără să fi băgat de seamă că exact asta a făcut mama când a ucis toate găinile.) Dar după durduitul subacvatic, ceea ce a urmat nu a fost sufletul, ci peștii. Au venit rostogolindu-se spre suprafață. Cu gurile deschise larg din pricina bubuitului teribil. Bulbuceli rotunde și șocate în locul ochilor. Întregul sat s-a îmbuibat cât a fost ziua de lungă, am mâncat și-am mâncat până ne-am simțit și noi cu ochii bulbucați și cu burta în sus. Tatăl Nostru a executat o versiune inversă a pâinilor și peștilor, încercând să îndese zece mii de pești în cincizeci de guri, asta a făcut Reverendul Price. Străbătând cu pas apăsat malul râului, cu pantalonii uzi până la genunchi, cu Biblia într-o mână și un țăruș plin de pești înnegriți de detunătură în cealaltă, își flutura belșugul într-un fel amenințător. Alte mii de pești s-au zbătut în soare și apoi s-au stricat pe mal. Satul nostru a fost binecuvântat săptămâni în șir cu miasma putreziciunii. În locul abundenței, a fost o sărbătoare a risipei. Fără gheață. Tatăl Nostru a uitat că, pentru a pescui în stilul Georgiei moderne, nesofisticate, ai nevoie de gheață.
Orleanna
O dată la câțiva ani, chiar și acum, încă simt mirosul Africii. Mă face să-mi doresc să jelesc, să cânt, să bat bubuitor din palme, să zac la rădăcina unui copac și să las viermii să ia din mine ce le mai poate fi de folos. Mi se pare imposibil de suportat. Fructe coapte, sudoare acră, urină, flori, condimente închise la culoare și alte lucruri pe care nici măcar nu le-am văzut vreodată - nu știu ce intră în compoziție sau de ce se stârnește pentru a mi se pune-n față când dau cu repeziciune câte-un colt, nebănuind nimic. M-a găsit aici, pe insula asta, în orășelul nostru, pe o alee dosnică, unde tineri ferchezuiți fumează în casa unei scări, printre gunoaiele necolectate ale zilei. Acum câțiva ani, m-a găsit pe coasta Mississippiului, unde mă întorsesem pentru o înmormântare în familie: Africa a ieșit din ape ca să mă prindă în timp ce mă plimbam pe un chei prin dreptul unei cete de pescari bătrâni, cu capetele smochinite ca de broască-țestoasă, cu gălețile cu momeală așezate în jurul lor, ca la un banchet. Odată am ieșit din biblioteca din Atlanta, și uite că era acolo, mirosul acela care m-a pus la pământ, fără niciun motiv pe care să-l pot înțelege. Senzația iese din lăuntrul meu, și știu că încă ești acolo, mă ții în stăpânirea ta. Ai făcut tu o șmecherie în privința divizării celulelor mele, astfel ca trupul meu să nu se poată niciodată elibera de micile părți din Africa pe care le-a consumat. Africa, unde unul dintre copiii mei rămâne în pământul roșu și umed. Este mirosul acuzării. Parcă nu mă mai știu decât prin prezența ta în sufletul meu.
Aș fi putut să fiu un alt fel de mamă, vei spune. Aș fi putut să-mi iau seama și să văd ce se pregătea, pentru că plutea în aer peste tot în jurul nostru. Era chiar mirosul zilei de târg în Kilanga. (...) Doamnele vânzătoare stăteau pe vine, încruntate, ținându-și bărbiile pe brațele încrucișate, în spatele fortărețelor de stive de semințe de cola, legături de bețe aromate, grămezi de cărbuni, sticle și cutii de tablă recuperate sau oferte de ciozvârte uscate. Mormăiau continuu, în timp ce construiau și reconstruiau cu atenție, cu mâini aspre, piramidele de portocale verzulii, cu coaja pătată, și fructe de mango, și diguri curbate de banane verzi tari. Am tras adânc aer în piept și mi-am spus că, oriunde pe pământ, o femeie poate să înțeleagă o altă femeie într-o zi de târg. Totuși, ochiul meu nu reușea să le descifreze pe aceste vânzătoare: își învăluiau capetele în țesături viu-colorate, vesele ca o petrecere, dar întâmpinau lumea cu permanente încruntături răutăcioase. Își lăsau capetele pe spate, cu ochii pe jumătate închiși și mine plictisite, în timp ce-și aranjau unele altora părul în artificii de țepi uimiți. Oricât aș fi pretins că sunt vecina lor, ele știau bine ce știau. Aveam ochii palizi și căscați, ca ai peștilor. Un pește în praful pieței încercând să înoate, în vreme ce toate celelalte femei respirau calm în acea atmosferă de fructe prea coapte, carne uscată, sudoare și condimente, îmbibându-și viețile cu puteri de care eu mă temeam.
Mă urmărește o zi anume. Încercam să nu-mi pierd fetele din ochi, dar nu o vedeam decât pe Leah. Îmi amintesc că purta rochia de un albastru pal cu eșarfa care se lega la spate. Toate fetele, în afară de Rachel, umblau neglijent îmbrăcate, prin urmare, trebuie să fi fost - pentru familia noastră, o zi de duminică, o coincidență ca ziua noastră mare să fie și a sătenilor. Leah avea un coș în brațe, ducea pentru mine o greutate care o împiedica să se afle în locul ei favorit, în fruntea cetei, celelalte se îndepărtaseră, nu se mai zăreau. Știam că Nathan aștepta cu nerăbdare întoarcerea noastră, așa că i-am făcut semn cu degetul lui Leah. Ea trebuia să treacă peste un rând de produse ca să ajungă la mine. Fără să stea pe gânduri, ea fiind geamăna pe care picioarele n-au trădat-o niciodată, Leah a mutat coșul pe celălalt șold și a făcut un pas uriaș peste piramida de portocale. Mi-am întins mâna către ea, Dar chiar acolo, când s-a întins să-mi apuce mâna, a rămas nu știu cum înțepenită, răscrăcănată peste fructe, nefiind în stare să-și treacă și celălalt picior peste piramidă. Pfssss! Femeia ciucită lângă portocale a sărit în picioare sâsâind, petrecându-și mâinile ca o pereche de foarfeci în direcția mea și a lui Leah, pârjolindu-mă cu niște ochi atât de încinși, încât irișii ca ciocolata neagră păreau să se topească în albul lor. Câțiva bărbați de pe o bancă și-au ridicat privirile din bolurile cu bere nouă și ne-au privit cu ochi la fel de împăienjeniți, toți făcându-mi semne să-mi mut copilul: fantomă proastă! ne-ființă!, care încălecase bogăția din ziua târgului a unei femei. Încă și acum mă simt rușinată când îmi aduc aminte de mine și de Leah stând acolo cu organele genitale - neacoperite, din ce știa toată lumea - suspendate peste portocalele unei femei. O mamă străină, ca și copilul ei, care se țineau cu nasul pe sus, brusc se transformaseră în cârpe de șters pe jos ca urmare a ce văzuseră ei acum.
Până în acel moment, crezusem că pot să împac și capra, și varza: să mă consider una de-a lor, dar să fiu și soția soțului meu. Ce înfumurare! Eu eram instrumentul lui, animalul lui. Nimic altceva. Cum pierim noi, soțiile și mamele, din pricina propriei noastre virtuți! Eu eram doar una dintre acele femei care-și pun lacăt la gură și flutură steagul, în timp ce națiunea pleacă la război ca să cucerească o altă națiune. Vinovate sau inocente, ele au totul de pierdut. Pe ele însele se pierd. Soția este pământul însuși, trece din mână-n mână, suportă cicatricile.
Toate trebuia să scăpăm din Africa, fiecare pe calea ei. Unele sunt în pământ acum, altele sunt pe pământ, dar suntem toate femei, făcute din același pământ plin de cicatrici. Îmi studiez fetele crescute mari acum, să găsesc semne că au ajuns la un fel de pace. Cum au reușit? Când eu continui să fiu bântuită de judecată? Ochii din copaci se deschid în visele mele. În lumina zilei, ei îmi urmăresc mâinile zbârcite, în timp ce scurm pământul în mica mea grădină jilavă. Ce vrei de la mine? Când îmi ridic privirea bătrână, nebună, și vorbesc cu mine însămi, ce vrei să-ți spun?
Rachel Price
Companie la cină. Și-ncă un bur eligibil, fără trei neveste, fără niciuna, din câte știu. Anatole, învățătorul, are douăzeci și patru de ani, cu toate degetele la mâini și la picioare, ambii ochi, ambele picioare, ceea ce reprezintă ideea locală de bărbat de vis. Mă rog, bineînțeles, nu intră în categoria mea de culoare, dar chiar de-aș fi congoleză, mă tem că ar trebui să spun mulțumesc, dar nu, mulțumesc, Anatole. Are cicatrici pe toată fața. Nu sunt cicatrici din accidente, ci linii subțiri, mici, genul ăla pe care unii dintre cei de-aici și le fac singuri anume, ca un fel de tatuaj. (...)
Anatole vorbește franceză și engleză și administrează școala de unul singur. Șase dimineți pe săptămână, mici cete zgomotoase de băieți murdari de noroi, din satul nostru și din cel vecin, vin unele după altele ca să învețe. Doar băieții, și nici aceștia toți, pentru că majoritatea părinților nu sunt de acord cu studiul francezei ori a ceea ce e străin in general. Dar când cei puțini norocoși sosesc în fiecare dimineață, Anatole îi aliniază, de la cel mai scund la cel mai înalt. Dacă se întâmplă să vă aflați în satul nostru, afară, la ivirea zorilor, așa cum eu încerc să nu fiu, îi puteți vedea aliniindu-se. Fiecare băiat stă cu mâna pe umărul băiatului mai înalt din față, creând o pantă lungă de brațe. Leah i-a desenat. E clar că soră-mea e dereglată la cap. Și-a intitulat desenul "Planul înclinat al masculilor".
După ce-i aliniază, Anatole îi mărșăluiește până la biserică, unde urmează să se lupte, așa bănuiesc, cu aritmetica și conjugările în franceză și mai știu eu ce. Dar asta-i tot, să știți. Dacă nu și-au pierdut interesul înainte să împlinească doisprezece ani, la atât se reduce educația lor. E mai mult sau mai puțin ca o lege. Imaginați-vă: nicio școală nu mai este permisă după vârsta de doisprezece ani. (Pe mine nu m-ar deranja!)
Doamna Underdown ne-a spus că belgienii au avut întotdeauna politica de a-i descuraja pe băieții congolezi să-și dorească să-și continue școala. Ca și pe fete, cred că e de la sine înțeles, deoarece fetele de aici și din împrejurimi, păi, tot ce fac ele e să înceapă să-și nască propriii copii cam pe la zece ani, și tot nasc până când țâțele li se turtesc ca niște clătite. Nimeni nu se uită la diploma importantă mai presus de orice, ascultați-mă pe mine. Și totuși, Anatole vorbește franceză, engleză, kikongo și care-o fi fost limba pe care-o fi învățat-o prima, și mai știe destul ca să fie învățătorul universal. Cred c-a fost ocupat ca o albinuță în timpul puținelor lui zile de școală. (...) A petrecut ceva timp și la minele de diamante, undeva în sud, în Katanga, de unde zice că provin un sfert din diamantele lumii. Când vorbea de diamante, bineînțeles că m-am gândit la Marilyn Monroe, cu mănușile ei lungi și buzele făcute pungă, rostind: ,,Diamantele sunt cele mai bune prietene ale fetelor". Prietena mea cea mai bună, Dee Dee Baker, și cu mine ne-am furișat de-acasă pentru a le vedea pe M.M. și Brigitte Bardot la matineu (tata m-ar jupui de vie de-ar ști) (...)
Adah
A doua zi dimineață, după ce împrăștiaserăm cenușa, ne-am trezit înainte de răsăritul soarelui. Întrebându-ne ce-om fi prins în capcana noastră, am rămas nemișcate în pat, cu ochii larg deschiși, până ce a apărut chipul lui Nelson la fereastra deschisă. Apoi, în vreme ce părinții noștri încă dormeau, am ieșit tiptil din casă. Înarmat cu un băț de două ori cât el de lung, Nelson ne aștepta. Însoțite doar de frica noastră, ne-am îndreptat spre coteț.
Poate sună ciudat, dar, dacă nu-ți apropriezi cuvintele exaltat sau terifiat, pe amândouă le simți exact la fel în trup. Furișându-ne pe lângă dormitorul părinților și ieșind tiptil din casă, ne simțeam trupurile ca în toate Crăciunurile de altădată și în toate diminețile de Paște ale lumii, când Hristos a înviat și mama a ascuns un trib de iepurași din jeleu presărați cu zahăr în iarba speriată de pe o pajiște a parohiei din Bethlehem, Georgia. Ruth May era numai ochi mari, uimiți, cu o mână făcută căuș la gură, iar eu m-am forțat să uit, să uit, să uit, și să nu uit, căci acei ochi vor vedea prin orice, chiar și prin visele mele. Ruth May cu ochii unei dimineți de Paște.
Așa cum știa Nelson că va fi, era acolo înăuntru, în coteț. El ne-a oprit în prag, iar noi am înghețat în spatele brațului întins, până când l-am văzut și noi în colțul îndepărtat, în cuibar, încolăcit strâns în jurul celor două găini neprețuite ale noastre și în jurul tuturor ouălor. Două biete mame cu pene zburlite, lipite una de alta fără suflare, încătușate de viitorul lor născut mort. Cuibar, ouă și găini, toate un singur pachet învelit într-un șnur viu, suplu, de un verde strălucitor. Era atât de frumos, atât de minuțios împletit între găini și ouă, încât la început nici n-am priceput ce este. O coșniță-paporniță, un dar. Nelson și-a ridicat prăjina și a aruncat-o cu putere, lovind peretele de deasupra cuibarului, din care a căzut praf negru peste găinile nemișcate. Lujerul verde s-a mișcat deodată, fiecare parte luând-o, în același timp, în sus, în jos ori într-o parte. S-a oprit, și iar s-a mișcat înainte, de vreo două degete, pe traseul nodului său. Un mic cap turtit a apărut și s-a răsucit ca să se uite la noi. Foarte încet, s-a căscat larg, arătându-ne albastrul strălucitor dinăuntrul botului și doi colți dezveliți. O limbă, care a lins delicat văzduhul. S-a repezit la prăjină, a lovit de două ori, apoi s-a descolăcit rapid din cuibar și a țâșnit pe lângă noi, pe ușă afară, în dimineața luminoasă-și dus a fost. Fără să respirăm, ne-am holbat la locul unde fusese șarpele, până când ochii noștri s-au dumirit și am putut cu toții să revedem ceea ce înregistrase memoria noastră. O mamba verde, stăpâna camuflajului, agilității, agresivității și vitezei. L'ingéniosité diabolique de la nature a atteint avec ce serpent le plus haut degré de perfection - așa susțin experții în cărțile despre șerpi din biblioteci: în acest șarpe, geniul diabolic al naturii a atins cel mai înalt nivel al perfecțiunii. Ceea ce s-a întâmplat în fața ochilor noștri a fost un coș al morții care a explodat. Un dar menit lui Nelson. Apoi trei dintre noi au răsuflat. În același timp. Ochii ne-au căzut pe podeaua albă de cenușă. O talpă a marcat acea podea în toate cele șapte călcături ale unui dans. Urme de pași se răsfirau în cercuri strânse. Nu labele unui leopard mergând în două picioare, îndreptat împotriva oamenilor din pricina ireverenței. Nu alunecarea pântecului vreunor șerpi mânioși, ieșind de bunăvoie din găuri ferite, ca să ne pedepsească. Doar un om, un om și nimeni altul, care a adus șarpele într-o coșniță, sau l-a adus buimac ori vrăjit, ca dar, în propriile mâini. Doar un singur dansator cu șase degete la piciorul stâng.
Ruth May
Dacă cineva e flămând, de ce are burta mare și rotundă? Nu știu. Numele copiilor sunt Tumba, Bangwa, Mazuz, Nsimba și tot așa. Unul dintre ei vine în curtea noastră cel mai mult, dar nu-i știu numele. Aproape e mare, ca surorile mele, dar nu poartă nimic pe pământul verde al Domnului, în afară de o cămașă veche, cenușie, fără nasturi, și niște chiloți gri largi. Are o burtă mare, rotundă, iar buricul îi stă în afară ca o pietricică neagră. Știu că e el, din pricina cămășii și a chiloților, nu din pricina buricului. Toți au burtă și buric. Am crezut că sunt toți grași, dar tata a zis că nu. Sunt flămânzi lihniți și nu primesc vitamine. Dar Dumnezeu îi face să arate grași. Socotesc că asta primesc pentru că sunt din Triburile lui Ham. Una este fată, pentru că poartă rochie. Cu pătrate violet, sfâșiată sus, așa că i se vede un sfârc, dar tot umblă cu rochia aia de parcă nici n-a băgat de seamă, nici ea și nimeni altcineva. Are și pantofi. Au fost albi, acum sunt ca țărâna. Orice a fost alb nu mai e alb aici. Nu vezi culoarea asta. Chiar și o floare albă care se deschide într-un tufiș pare sortită pieirii în lumea asta.
Pentru mine, am adus două jucării, curățătoarele de pipă și o maimuță făcută din ciorapi. Maimuța nu mai e, gata. Am lăsat-o pe prispă, iar a doua zi dimineață nu mai e, s-a dus. Unul dintre copilașii ăia a furat-o, ceea ce-i păcat mare. Tata zice să-i iertăm, că nu știu ce fac. Mama spune că nu poate fi numit păcat când au atâta nevoie de orice lucru mărunt. Așa că nu știu care, a fost sau n-a fost păcat. Dar sigur m-am înfuriat și am plâns tare și am urlat. Fără să vreau, am făcut pipi în pantaloni. Maimuțica mea se numea Sfântul Matei.
Bărbații mari din Congo se numesc toți Tata Cutare. Ăla zis Tata Nudu e șeful. E îmbrăcat întreg, cu blăni de pisică cu tot și pălărie. Tata a trebuit să meargă să-l vadă pe Tata Nudu, să-i dea Dracului ce-i al lui. Iar femeile sunt toate Mama Cutare, chiar dacă n-au copii. Ca Mama Tataba, doamna care ne face mâncare. Rachel îi spune Mama Tater Tots', dar ea nu gătește cartofi dintr-ăștia. Mi-ar plăcea să gătească.
Doamna din căsuța din apropierea noastră e Mama Mwanza. Odată, acoperișul ei a luat foc și a căzut peste ea și i-a ars picioarele, dar nu și restul. Asta s-a întâmplat de mult, cu mulți ani în urmă. Mama Tataba i-a povestit mamei în bucătărie și eu ascultam. Nu vorbesc despre lucrurile rele în fața surorilor mele, dar eu pot să ascult cât e viața de lungă toată ziua, în timp ce-mi iau o banană din bucătărie și o descojesc. Mama Tataba atârnă familia mare de banane pe toată în colț, ca tarantulele ce stau în ele ca în casa lor să iasă la plimbare când le vine. Eu ședeam de-adevăratelea liniștită pe podea și-mi descojeam banana, cum ar face Sfântul Matei dacă ar fi o maimuță adevărată și nedispărută, și le-am auzit vorbind de femeia care a fost arsă. Acoperișurile ard pentru că sunt făcute din bețe și paie, așa, ca în Cei trei purceluși. Lupul poate să sufle tare și să-ți dărâme casa. Chiar și pe a noastră. E mai bună cu mult decât celelalte, dar nu-i de cărămidă. Picioarele lui Mama Mwanza n-au ars de tot, dar acolo jos arată ca o pernă sau ceva pe care șade ea învelită într-un sac de pânză. Trebuie să se târască în mâini. Palmele îi sunt ca tălpile, doar că au degete. M-am dus acolo și m-am uitat bine la ea și la fetițele fără haine pe ele. A fost drăguță și mi-a dat o bucată de portocală să o sug. Mama nu știe.
Mama Mwanza a ars de era să moară când s-a-ntâmplat, dar apoi s-a făcut bine. Mama zice că ăsta a fost ghinionul bietei femei, pentru că acum trebuie să curețe după bărbatul ei și cei șapte sau opt copii. Nu le pasă deloc că n-are picioare defel. Pentru ei, ea e doar mama lor - și unde-i cina? Pentru toți ceilalți din Congo, la fel. Adică nu se sinchisesc, e ca și când ea ar fi ca toată lumea. Nici nu clipesc când se târăște în mâini și se duce la câmpul ei sau la râu să spele rufe cu celelalte doamne care muncesc acolo în fiecare zi. Ea duce toate lucrurile într-un coș, pe cap. E mare ca ăla mare și alb pentru rufe al mamei de acasă și mereu e ca și când ar avea sute de lucruri puse grămadă în el. Când se târăște pe drum, nimic nu cade din coș. Toate celelalte doamne au și ele coșuri mari pe cap, așa că nimeni nu se holbează la Mama Mwanza, nicicum.
