1984 - George Orwell, Editura Corint, 2013
Traducere din limba engleză de Anca Peiu și Lucian Popa
Partidul spunea că Oceania nu fusese niciodată în alianță cu Eurasia. El, Winston Smith, știa că Oceania fusese în alianță cu Eurasia, și asta chiar recent, cu numai patru ani în urmă. Dar unde anume există această informație? Numai în conștiința lui, care, oricum, avea să fie anihilată în curând. Și, dacă toți ceilalți acceptau minciuna pe care le-o impunea Partidul - dacă toate consemnările spuneau aceeași poveste - atunci minciuna trecea în istorie și devenea adevăr. "Cine controlează trecutul", zicea lozinca Partidului, "controlează viitorul; cine controlează prezentul controlează trecutul". Și totuși, trecutul, deși alterabil prin natura sa, nu fusese nicicând alterat. Orice era adevărat acum era adevărat în veacul vecilor. Era foarte simplu. Nu era nevoie decât de o serie nesfârșită de victorii asupra propriei memorii. "Control al realității", cum i se spunea: în Nougrai, dupliment.
- Pe loc repaus! Strigă instructoarea, ceva mai jovial.
Winston își lăsă brațele lateral și inspiră din nou adânc. Mintea îi lunecă în lumea labirintică a acelui dupliment. A ști și a nu ști, a fi conștient de veridicitatea desăvârșită, în timp ce spui minciuni minuțios elaborate, a nutri simultan două opinii ce se neutralizau, știindu-le contradictorii și crezând în amândouă, a folosi logica împotriva logicii, a repudia moralitatea pretinzând-o în același timp, a crede că democrația este imposibilă și că Partidul este apărătorul democrației, a uita orice e necesar să uiți, apoi să-ți readuci acel lucru în memorie, fix în momentul necesar, iar apoi să-l uiți prompt, din nou; și mai presus de toate; a aplica același proces procesului însuși. Aceasta era subtilitatea supremă: să induci lucid inconștiența, iar apoi, din nou, să devii inconștient de actul de hipnoză pe care tocmai îl jucaseși. Însăși înțelegerea termenului de "dupliment" implica folosirea unui dupliment.
Când autoritatea, Partidul, îți predică ceva care contrazice certitudinile, fundamentele realității tale, ciocnirea celor două convingeri aprinde inevitabil în tine o scânteie de curiozitate, o frântură de întrebare care ți se înțepenește adânc în gânduri. Treptat, începi să deviezi de la loialitatea oarbă de până atunci, o fărâmă de rebeliune, de răzvrătire, instaurându-ți-se în minte.
Pentru a preveni cu orice preț acest rezultat, Partidul vine cu o soluție. Abilitatea numită "dupliment" îți permite să accepți ambele opinii, menținându-le la același nivel. Astfel, fără vreun conflict mocnind printre gândurile tale, nimic nu te mai oprește din a-ți dedica întreaga minte Partidului.
După ritmul respirației, era limpede că ea avea să adoarmă la loc. Lui i-ar fi plăcut să poată continua discuția despre maică-sa. Nu credea din tot ce-și amintea despre ea, că fusese o femeie deosebită, cu atât mai puțin una inteligentă; și totuși avusese un soi de noblețe, un soi de puritate, pur și simplu pentru că standardele cărora li se supunea erau unele strict personale. Sentimentele ei îi aparțineau întru totul și nu puteau fi alterate din afară. Nu i-ar fi dat prin minte că o acțiune care este ineficientă devine astfel lipsită de sens. Dacă iubeai pe cineva, îl iubeai, iar când nu mai aveai nimic altceva de oferit, tot îi mai puteai dărui iubire. Când ultima fărâmă de ciocolată dispăruse, maică-sa își strânsese copila în brațe. Asta nu avea niciun rost, nu schimba nimic, nu producea nicidecum mai multă ciocolată, nu împiedica moartea copilei sau propria moarte; dar ei i se păruse firesc să procedeze astfel. Femeia refugiată de pe vapor își protejase și ea băiețașul cu brațul, gestul ei fiind la fel de inutil împotriva gloanțelor precum o foaie de hârtie. Cel mai cumplit lucru pe care îl făcuse Partidul era să-ți inoculeze convingerea că imboldurile și simțămintele în sine nu aveau nicio valoare, în timp ce te deposeda de întreaga puterea asupra lumii materiale. Odată ce cădeai în gheara Partidului, ceea ce simțeai sau nu simțeai, ceea ce făceai sau te abțineai să faci, nimic nu avea efectiv nicio importanță. Orice s-ar fi întâmplat, dispăreai oricum, și nici despre tine, nici despre acțiunile tale nu se mai auzea vreodată. Erai pur și simplu curățat din șuvoiul istoriei.
În această carte, George Orwell creează dictatura absolută, perfectă, imposibil de detronat și demnă de a fi temută. Pentru a se putea înfăptui acest regim, oamenii trebuie să fie dezumanizați. Tot ce ne stimulează, întregește sau ajută să progresăm ca ființe trebuie să ne fie luat, pentru că doar așa, doar devenind cochilii a ce am fost odată, ne vom putea conforma cerințelor impuse de Partid. Doar așa vom putea ajunge să ne înfășurăm strâns în apatie, folosind-o pe post de armură, ochelari, scut și paravan.
Unul dintre acele lucruri de care Partidul ne deposedează este încrederea în ceea ce reprezentăm, în propriile forțe. Fiecăruia dintre noi îi place să știe că ocupă locul său pe lume, că are sau ar putea avea un impact oricât de minuscul asupra universului. Convingându-te că oricât te-ai zbate și orice ai face, nu ai fi capabil să provoci nici cea mai mică poticnire în cursul istoriei, asigurându-te în mod repetat de propria insignificanță, Partidul îți răpește încrederea, îți reduce întreaga existență la încă o răsuflare pe acest Pământ, pierdută printre celelalte mii. Astfel, devii pasiv, indiferent, căci viața ta nu-ți mai aparține, loial Partidului din teamă, din frică pe care ți-e frică să o înfrunți, căci ce șanse ai avea, nu?
