Lanțul - Adrian McKinty, Editura Litera, 2019
Traducere din limba engleză de Sanda Spiridon
Am ales acest fragment deoarece romanul a reușit să mă surprindă într-un mod cu totul neașteptat. Deși firul narativ urmează, în anumite locuri, tiparul clasic al thrillerului, ideea centrală a cărții este una extrem de originală și tulburătoare: un lanț de răpiri în care fiecare victimă este obligată să devină, la rândul ei, răpitor, pentru a-și salva copilul. Am ales acest fragment pentru că ilustrează perfect ritmul alert al cărții și ideea care face romanul un thriller ieșit din comun. A fost o carte bună și o recomand.
1
Joi, ora 7.55
Preocupată să-și verifice like-urile primite pe pagina de Instagram, în timp ce așteaptă autobuzul, nici nu-l observă pe individul cu un pistol în mână care se apropie de ea. Ar putea să-și arunce ghiozdanul și s-o rupă la fugă prin mlaștini. Este o fetiță agilă, are treisprezece ani și cunoaște ca pe propriul buzunar mlaștinile și nisipurile mișcătoare din Plum Island. În aer plutește o ceață fină, iar bărbatul este gras și neîndemânatic. Nu i-ar fi ușor să alerge după o fetiță și, în orice caz, ar fi nevoit să abandoneze înainte de sosirea autobuzului școlii, la ora opt.
Toate aceste gânduri îi trec prin cap într-o secundă.
Acum, individul s-a oprit în fața ei. Poartă o mască neagră de schi pe figură și îndreaptă arma spre pieptul ei. Fata scoate o exclamație șocată și scapă telefonul din mână. E clar că nu este o glumă sau o farsă. Halloweenul a trecut, suntem în noiembrie.
- Știi ce-i asta? o întreabă bărbatul.
- E o armă, răspunde Kylie.
- E o armă ațintită spre inima ta. Dacă țipi sau te zbați sau încerci să fugi, te împușc. Ai înțeles?
Fetița dă din cap că da.
- Bine. Păstrează-ți calmul și pune-ți masca asta de dormit. În funcție de ce va face mama ta în perioada următoare, vom afla dacă vei trăi sau nu. Nu vrem să ne poți identifica când... adică, dacă te vom lăsa să pleci.
Tremurând toată, Kylie își fixează pe ochi pernuțele prinse cu o bandă elastică. O mașină oprește lângă ei.
- Urcă. Ai grijă la cap, îi ordonă bărbatul.
Se așază pe pipăite pe bancheta din spate. Ușa se închide în urma ei. Mintea îi lucrează intens. Știe că n-ar fi trebuit să se urce în mașină. Așa dispar fetițe în fiecare zi. Dacă te sui în mașină, ești terminată. Dacă te sui în mașină, ai dispărut pentru totdeauna. Nu trebuie să te urci în mașină, ci să te întorci și să fugi, să fugi, să fugi.
Prea târziu.
[...]
2
Joi, ora 8.35
Ar trebui să fie o vizită de rutină la oncolog. O verificare la șase luni ca să se asigure că tumoarea canceroasă de la sân e tot în remisiune. Rachel i-a spus lui Kylie să nu-și facă griji, pentru că se simte excelent și, aproape sigur, totul o să fie bine. În sinea ei, desigur, știe că e posibil ca lucrurile să ia o întorsătură proastă. Programarea a fost fixată inițial pentru marțea de dinaintea Zilei Recunoștinței, dar i-au recoltat sânge pentru analize săptămâna trecută și, când a văzut rezultatele, doamna doctor Reed a hotărât s-o cheme mai repede. Doctorița Reed este o femeie severă, echilibrată, imperturbabilă, originară din Nova Scotia, deloc susceptibilă să reacționeze pripit sau să se sperie.
Rachel încearcă să nu se gândească la asta în timp ce conduce spre sud pe I-95. De ce și-ar face griji? Încă nu știe nimic sigur. Poate că doamna doctor Reed se duce acasă de Ziua Recunoștinței și și-a reprogramat mai devreme toate consultațiile.
Rachel nu se simte rău. Din contră, nu s-a mai simțit atât de bine de vreo doi ani de zile. O vreme crezuse că o urmărește ghinionul, dar apoi viața i s-a schimbat în bine. A depășit criza divorțului. Își pregătește cursurile de filosofie pentru noua slujbă pe care urmează s-o înceapă în ianuarie. Părul pierdut după chimioterapie i-a crescut la loc aproape tot, puterile i-au revenit și a luat în greutate. A recuperat epuizarea psihică acumulată în doi ani. Este iarăși femeia puternică, organizată, care și-a luat cândva două slujbe ca să-l țină pe Marty la Facultatea de Drept și să cumpere casa din Plum Island. Are numai treizeci și cinci de ani. Are toată viața înainte.
[...]
Soneria telefonului o face să tresară.
"Număr necunoscut", apare pe ecran.
- Alo? răspunde pe speaker.
- Trebuie să ții minte două lucruri, se aude printr-un fel de aparat ce distorsionează vocea. Numărul unu: nu ești prima și, cu siguranță, nu vei fi ultima. Numărul doi: banii nu contează, important este Lanțul.
"E o glumă proastă", îi spune o parte a creierului. Dar alte structuri, mai profunde și mai vechi din creierul ei încep să reacționeze. Simte ceva ce ar putea numi teroare animalică.
- Cred că ați greșit numărul.
Vocea continuă neabătută:
- În cinci minute, Rachel, vei primi cel mai important apel telefonic din viața ta. Va trebui să tragi pe dreapta și să-ți păstrezi calmul. Asigură-te că ai telefonul încărcat și că ai la îndemână ceva de scris și o foaie de hârtie. N-o să mă prefac că-ți va fi ușor. Zilele următoare vor fi extrem de dificile pentru tine, dar Lanțul te va scoate la liman.
Lui Rachel îi este brusc frig. Simte un gust metalic în gură. Capul îi vâjâie.
- Trebuie să sun la poliție sau...
- Nu. Nu implica poliția și nici o altă instituție de forță. O să te descurci, Rachel. Nu te-am fi ales dacă am fi crezut că ești genul de persoană care se sperie ușor. Ceea ce-ți cerem îți poate părea imposibil acum, dar este pe deplin în puterile tale.
Pe șira spinării îi coboară un șuvoi de gheață. O frântură din viitor în prezent. Un viitor înspăimântător care, evident, va deveni realitate peste doar câteva minute.
- Cine ești? întreabă.
- Roagă-te să nu afli niciodată cine suntem și de ce suntem capabili.
Apelul ia sfârșit. Verifică identitatea apelantului, dar nu-i apare nimic. Vocea aceea nu-i iese din cap. Distorsionată intenționat, sigură pe sine, rece, arogantă. Ce înțelegea prin cel mai important telefon din viața ei?
Încă un apelant necunoscut. Apasă puternic cu degetul pe butonul verde de pe ecran.
- Alo?
- Rachel O'Neill? întreabă o voce.
O voce diferită. O femeie. O femeie care pare foarte supărată.
Rachel ar vrea să-i răspundă: "Nu"; ar vrea să scape de dezastrul pe care-l simte aproape spunând că în ultima vreme și-a reluat numele de fată, Rachel Klein, dar știe că ar fi o copilărie. Nimic din ceea ce ar face sau ar spune n-o va opri pe femeia aceasta să-i comunice că ce era mai rău s-a întâmplat.
- Da, răspunde.
- Îmi pare rău, Rachel, am o veste groaznică pentru tine. Ai o bucată de hârtie și un pix ca să-ți notezi instrucțiunile?
- Ce s-a întâmplat? întreabă, speriată de-a binelea.
- Ți-am răpit fiica.
3
Joi, ora 8.42
Cerul cade. Cerul i se prăbușește în cap. Nu poate să respire. Nu vrea să respire. Fetița ei iubită. Nu. Nu este adevărat. Nimeni nu a luat-o pe Kylie. Vocea femeii nu suna ca aceea a unui răufăcător. E o minciună.
- Kylie este la școală, spune Rachel.
- Nu, nu este. E cu mine. Am răpit-o.
- Nu ai... trebuie să fie o glumă.
- Sunt cât se poate de serioasă. Am luat-o din stația de autobuz. Îți trimit o fotografie cu ea.
Primește imaginea unei fetițe cu o mască de dormit pe ochi, pe bancheta din spate a unei mașini. Poartă același pulover negru și același paltonaș de lână cafeniu pe care Kylie le purta când plecase de dimineață. Are nasul ascuțit, pistruiat, și părul castaniu, înspicat cu șuvițe roșcate, la fel ca fiica ei. Ea este, fără nici o îndoială.
Rachel simte că-i vine să vomite. Ochii i se împăienjenesc. Lasă să-i scape volanul din mână. În jurul ei încep să se audă claxoane.
Femeia continuă să vorbească.
- Trebuie să-ți păstrezi calmul și să mă asculți cu atenție. Trebuie să faci exact ce am făcut și eu. Scrie toate regulile și nu te abate de la ele. Dacă le încalci sau chemi poliția, vom plăti amândouă. Fiica ta și fiul meu vor fi uciși. Așa că fă bine și notează-ți tot ce urmează să-ți spun.
Rachel se freacă la ochi. Aude în cap un fel de clocot, ca al unui val uriaș ce urmează să se prăbușească peste ea, gata s-o pulverizeze. Cel mai rău lucru din lume este real, chiar se întâmplă. S-a întâmplat.
- Vreau să vorbesc cu Kylie, târfă! strigă și smucește volanul Volvo-ului, redresând mașina și evitând la limită un tir cu nouă osii.
Traversează rapid ultima bandă și iese în spațiul de urgență, unde oprește brusc și scoate cheia din contact, nepăsătoare la claxoanele și înjurăturile celorlalți șoferi.
- Deocamdată Kylie e bine.
- Sun la poliție! strigă din nou Rachel.
- Nu, n-o să suni la poliție. Vreau să te calmezi. Nu te-aș fi ales pe tine dacă n-aș fi avut încredere că ești capabilă să te stăpânești. Știu despre Harvard și despre lupta ta cu cancerul. Știu că ți-ai găsit un nou loc de muncă. Știu că ești o femeie practică și că nu vei da totul peste cap. Pentru că dacă o faci, situația e simplă: Kylie va muri și băiatul meu va muri. Acum, fă rost de o bucățică de hârtie și scrie.
Rachel trage adânc aer în piept și scoate un carnețel din geantă.
- OK.
- Acum ești în Lanț. Suntem amândouă. Lanțul se apără. Prima regulă: fără polițiști. Dacă vorbești vreodată cu vreun polițist, oamenii care conduc Lanțul vor afla imediat și-mi vor cere să o ucid pe Kylie și să-mi aleg altă țintă, ceea ce voi face fără ezitare. Lor nu le pasă de tine și de familia ta, ci numai de siguranța Lanțului. Ai priceput?
- Fără poliție, vine răspunsul abulic al lui Rachel.
- Punctul doi: telefoane de unică folosință. Vei cumpăra telefoane mobile cu cartelă pe care le vei folosi o singură dată, pentru un singur apel, așa cum fac eu acum. Ai înțeles?
- Da.
[...]
- Odată ce au fost trimiși, banii nu mai pot fi urmăriți. Lanțul vrea de la tine douăzeci și cinci de mii de dolari.
- Douăzeci și cinci de mii? De unde naiba...
- Nu-mi pasă, Rachel. Cămătari, încă un credit, omoară pe cineva. Nu contează, fă rost de bani. În clipa când plătești, ai rezolvat partea întâi. Partea a doua este mai grea.
- Care este partea a doua? întreabă Rachel speriată.
- Mi s-a cerut să-ți spun că nu ești prima și nu vei fi ultima. Acum faci parte din Lanț, un proces ce durează de multă vreme. Am răpit-o pe fiica ta ca să-mi fie eliberat băiatul. Fiul meu a fost răpit de un bărbat și o femeie pe care nu-i cunosc. Trebuie să-ți alegi o țintă și să răpești pe cineva la care persoana respectivă ține foarte mult. Așa funcționează Lanțul.
- Ce? Ești nebună...
- Ascultă-mă. Ceea ce-ți spun este foarte important. Trebuie să răpești pe cineva care s-o înlocuiască pe fiica ta în Lanț.
- Despre ce vorbești?
- Trebuie să-ți alegi o victimă și s-o ții captivă până când cei apropiați plătesc răscumpărarea și răpesc, la rândul lor, pe cineva. Vei suna un aparținător și-i vei ține același discurs pe care-l auzi de la mine acum. În momentul în care duci la bun sfârșit răpirea și trimiți banii, fiul meu va fi eliberat. Imediat ce ținta ta răpește pe cineva și plătește răscumpărarea, fiica ta va fi eliberată. Este foarte simplu. Așa funcționează și a funcționat dintotdeauna Lanțul.
- Cum? Pe cine să aleg? întreabă Rachel, îngrozită și uluită în același timp.
- Pe cineva care nu va încălca regulile. Exclus polițiști, politicieni sau ziariști - au obiceiul să nu respecte înțelegerea. Pe cineva care-și va face datoria, va comite o răpire, va plăti aceeași sumă și-și va ține gura bine închisă. Lanțul trebuie să continue.
- De unde știi că voi face toate astea?
- Dacă n-o faci, o voi omorî pe Kylie și voi răpi pe altcineva. Dacă dau greș, îmi vor ucide fiul, apoi mă vor omorî pe mine. Pentru noi nu mai există cale de întoarcere. Vreau să-ți fie foarte clar, Rachel: o voi omorî pe Kylie. Acum știu că sunt capabilă s-o fac.
- Te rog, nu face asta, las-o să plece, te rog, te implor. De la mamă la mamă, te rog. Este un copil minunat, este tot ce mi-a mai rămas pe lume. O iubesc atât de mult!
- Pe asta contez și eu. Ai înțeles instrucțiunile pe care ți le-am dat?
- Da.
- Bine, la revedere, Rachel.
