Castelul de apă - Margareta Sterian, Editura Hoffman, 2020
LACUL, MĂNĂSTIREA, VRAJA CHEMĂRII DE TOACĂ ȘI, MEREU, FLORILE
În toamnă am trecut într-o barcă veche un lac blestemat în apele căruia, dintr-o ușurință nenorocită, au pierit odată doi tineri, frate și soră. Acum e plin de lintiță verzuie, prin care rațe sălbatice cu greu își fac drum; mâzgă dezgustătoare le acoperă penele, iar când se zbat s-o scuture, parcă le cuprinde și mai mult.
Cât de taciturnă se strecoară veșnicia printre cei pe lângă care viața a trecut din plin, dar cât de brusc apare între vlăstari...
Ne-am urcat în barca stricată, de altfel singura, despre care barcagiul a spus liniștit că "n-are nimic". Înaintam încet printre banchizele de nuferi și, ca să ne croim drum, împingeam cu lopata, gonind rațele sălbatice brune, multe, indolente și murdare.
Am ajuns la celălalt mal, de unde o cărăruie urcă spre mănăstire. Între nuci seculari, cu cimitirul în coastă, biserica păstrează vestigii vrednice de luat în seamă: un portal bogat sculptat, unele fresce, icoane vechi, chiar și relicva unui sfânt.
De după căsuțele cu geamlâc, prin perdele de mușcate înalte, mlădioase și-nmiresmate, orizontul maicilor cuprinde biserica, ce pare un chivot mărit, lucrat în zidărie și piatră, apoi cimitirul cu morminte vechi, cu fotografii îngălbenite și inscripții șterse de vreme; cu flori modeste și candele ruginite, care în plină zi clipesc din ochi obosiți, pentru ca la lăsarea nopții să pară semne misterioase.
Cuvioasele trăiesc printre flori și cugetul lor e îndreptat spre cele sfinte, dar am fost de față la o ciudată ciocnire al cărei preț era... o nucă: căzuse din pom și două maici se repeziseră în același timp s-o ridice. Ciocnindu-se una de alta, și-au săpat reciproc, cu marginea tare a camilafcei, vânătăi în obraz, apoi, aplecându-se în același timp să imobilizeze trofeul, și-au zdrobit una alteia laba piciorului. Nuca am ridicat-o eu: era o preafrumoasă nucă... seacă.
Cuvioasele... trăiesc printre flori, iar tot ce ține de frumos, de Preamăritul, trebuie admirat, ocrotit. Rivalitatea există și în viața monahală, de multe ori, ca oriunde, fără rost, pentru ceva ,,sec".
Nesinchisite de orice afară de misiunea lor, albinele zboară ducând spre așezările celor vii tainele morților din cimitir și purtând înapoi mesaje despre cei vii. Arome de dulcețuri se întrepătrund cu fumul de tămâie și mirosul de aluat copt, evocând acum un tărâm, în clipa următoare pe celălalt...
Ca într-o incintă medievală, țărani de prin împrejurimi s-au așezat roată, cu fructe proaspete și ciuperci întinse spre vânzare, pe pământul cald, la umbra stejarilor. Sobri, cu demnitate și voie bună, când îi întrebi de preț îți răspund cu omenie: "Dă dumneata cât vrei". Parcă vecinătatea lăcașului sfânt le-ar impune încă mai multă modestie.
Tinere țărănci dau piept unor prunci frumoși ca îngerii; fluturii zboară de la un grup la altul, poposind din zăpăceală pe basmalele înflorate ale femeilor. Cei mai bătrâni dintre pelerini ațipesc și din când în când mai tresar, la glasul orologiului cu cadran albastru și cifre aurite de pe frontonul clopotniței.
Soarele stă să apună, și această lume miniaturală se însuflețește, pregătindu-se de plecare, sub ultimele raze care incendiază ferestrele pline de mușcate, vitralii în care se răsfrâng cu strălucire.
E seară: ușile căsuțelor se închid una după alta, lăsând să se strecoare, ca dintre culisele unui teatru, cucernicele făpturi învăluite în stofe cernite.
Proptită de zidul bisericii, așteaptă un fel de vâslă de lemn lustruită de mâinile care au tot purtat-o, însuflețind-o la ceasurile cuvenite. O maică ia vâsla în mână și o lovește ritmic cu un ciocan de lemn, în timp ce înconjoară biserica; la început toaca e ca o rugăciune sfioasă, apoi loviturile se-ntăresc și se-nțepenesc, până când apelul devine poruncă. Insistent se amplifică, coboară spre ape, spărgându-se de tăria lor, ricoșează în zidurile bisericii, vibrează printre trestii ca printr-o orgă. Mâini nervoase repetă toccata, niciodată identică, răspândindu-i chemarea în hăul grăbitei înserări.
Ca degete binecuvântate, întârziatele, ultimele raze coboară dinspre coline. în biserică sclipesc lumini, răsună vechi cânturi monotone, imnuri gregoriene zidite în noi demult...
O căruță se oprește în fața clopotniței; doi cai mici de țară o trag cu ușurință. S-a apropiat ca un nor alb, ca un fenomen atmosferic ivit pe neașteptate în preajma sfântului locaș; în ea sunt numai mănunchiuri mari de floarea-miresii, dantelă albă, ușoară, pe tije fine, alcătuindu-se în buchete diafane, pe care te aștepți să le vezi luându-și zborul; o marfă miraculoasă înaintează spre marele oraș.
NUMAI FANTOMELE IUBIRII EXISTĂ
În cimitire, timpul îngheață. Toate sentimentele revin, totul redevine acum. Doar fantomele iubirii pot purta această afecțiune fără cusur, căci lor nu le putem purta pică, iar toate amintirile noastre cu ele devin frumoase. Stările lor rămân aceleași, căci ele sunt pure reflecții, care continuă să existe doar prin prisma cugetului nostru.
Când mă simt cuprinsă de neliniște, încercând să mă smulg din strânsoarea unor grele îndoieli, mă duc la muzeu și mă las absorbită de priveliștea comorilor sale.
Știu că nu voi avea niciodată prilejul să grupez, după dorința și priceperea mea, într-o încăpere simplă, ce s-ar fi aflat în mijlocul unei grădini, piesele micii mele colecții de artă populară, așa cum visam cândva.
Cartierul unde se află muzeul e tot numai cer întins și verdeață; cu toate acestea, de n-ar fi îndemnul lăuntric care mă îndreaptă într-acolo, poate că nici n-aș ști când înflorește teiul și când s-a risipit parfumul lui...
Prin apropiere e cimitirul unde am lăsat-o pe bunica. Mă duc la ea și, după ce am trecut de capelă, aproape alerg, atât sunt de nerăbdătoare să ajung la îngusta piatră sub care își doarme somnul veșnic. De zeci de ani încerc același sentiment de încredințare că numai acolo cineva mă așteaptă cu adevărat, și parcă o văd zâmbindu-mi, și parcă simt cum mă cuprind ușor brațele ei și îi aud dulcea voce, întrebându-mă dacă sunt prea ostenită de drum...
Sub lespedea pe care sunt săpați porumbei și ghirlande de struguri odihnesc rămășițele celei care m-a iubit cel mai mult pe lume poate, și dincolo de ea, și parcă aș vrea să văd prin desimea pietrei scheletul delicat, să-i vorbesc, să-l mângâi și să-i cer necontenit iertare că am împovărat inima caldă și trupul plăpând cu toate poverile lipsite de sens ale nefericirilor, ale neastâmpărului meu.
Cât timp a trăit bunica, sufletul meu a rămas, în esența lui, invulnerabil: elanurile mele, întărite de învoirea din ochii ei, nu se zdrobeau; lua asupra-și greșelile mele intuind că poate greșind voi izbuti, cumva, să fur soartei un strop de fericire.
Orice părinte sau bunic vede în el o coală albă, nesfârșită, pe care vântul o poate purta în atât de multe direcții. La unii acest entuziasm se poate metamorfoza într-o nevoie de afirmare, prin care își varsă frustrarea, alții devin dezinteresați după o vreme, iar ceilalți devin un pilon de sprijin. Cred că, poate, fragilii vor reuși să fie mai mult, oferindu-li-se tot ceea ce ei nu au avut.
Prin feeria acestor locuri am iubit ca o școlăriță sfioasă și ca o femeie vrăjită, neînfrânată. M-am dăruit unei iubiri care a schimbat cursul întregii mele vieți, dar din care nimic nu a rămas, nici măcar o privire prietenoasă; a fost ca în Shakespeare: fiecare ardea pentru cel care ardea pentru altcineva..., "Eu pentru Phoebe, și eu pentru Ganymede, și eu pentru Rosalind..." Apoi s-au format cupluri care au dispărut în pădure, iar pădurea curând s-a rărit a toamnă, și sub crengile ei desfrunzite, singur, doar unul a rămas, și nu mai e nevoie să spun care...
Departe sunt acum toate acestea, dar e amăgire să crezi că o durere sau o bucurie pot fi uitate și nu trag pentru totdeauna în cumpănă, stricând orice echilibru care ar mai vrea să se înfiripe. Doar gândul se mai desprinde, rătăcind pe albastrele căi ale văzduhului; faptele rămân stâlcite, deformate de un fel de invizibilă paralizie.
Clipele furate aparentei fericiri din căminul meu n-au fost furate pe nedrept și n-au fost greșeli hoinărelile copilărești, nestăpânitele elanuri care contopeau amanții într-o singură ființă, orgoliul de a fi împreună sau emoția de a ne aștepta unul pe altul, de a ne întâlni, de a ne atinge mâinile, de a ne cufunda privirile unul în ochii celuilalt, amăgiri. Sau planurile de viitor, în care nu mai știu dacă și credeam, sau jurămintele în fața copacilor de pe alei, pe arșiță sau sub cerul brăzdat de fulgere, împresurați de zăpezi care ne-ntroieneau și pe care nu le simțeam, cuprinși cum eram de miracolul întâlnirii noastre pe pământ, însetați de a ști totul unul despre altul, geloși de trecutul nostru pierdut în lumi unde simțeam că ne vom mai fi întâlnit odată, căci altfel cum ne-am fi putut îndrepta atât de sigur unul către altul ca într-o predestinată, certă regăsire?!
O năvală de bucurie care s-a împrăștiat fără urmă, stigmatizând cerul care nu s-a mai limpezit niciodată. N-am cutezat și era mult prea greu să duc mai departe o asemenea desfășurare de vis, s-o prefac în ceva ordonat, trainic. M-au cuprins ireversibile îndoieli ale copilului vitregit, ținut prea multă vreme deoparte ca să mai poată crede că pentru el ard stelele și ploile înviorează pământul...
