Când ți se pune pata - Wendelin Van Draanen, Editura YoungArt, 2018
Traducere din limba engleză de Ioana Filat.
Bryce:
Și tot așa tot restul clasei a șaptea și mai toată a opta, până într-o anume zi, acum câteva luni. Atunci am auzit larmă pe deal și am văzut mai multe camioane mari parcate pe strada Collier, unde trage de obicei autobuzul. Mai mulți bărbați strigau la Juli, care bineînțeles că se cățărase în copac cale de cinci etaje.
Ceilalți copii au început să se strângă și ei sub copac. I-am auzit cum îi ziceau să se dea jos. Juli n-avea nimic - era clar dacă aveai urechi s-o auzi -, însă nu mă prindeam deloc de ce se certa toată lumea.
Am urcat dealul și, când m-am apropiat și am văzut ce țineau bărbații în mâini, mi-am dat seama imediat de ce refuza Juli să se dea jos din copac.
Drujbe.
Acum, să ne-nțelegem. Copacul ăla era un mutant hidos, cu o coroană încâlcită de crăci noduroase. Iar fata care se luase la harță cu oamenii ăia era Juli - cea mai enervantă, mai tiranică și mai atotștiutoare ființă de gen feminin din câte există pe lumea asta. Însă dintr-odată, am simțit cum mi se revoltă propriul stomac împotriva întregii povești. Juli iubea copacul ăla. O fi fost el aiurea, însă ea îl iubea, dacă-l tăiau era ca și cum i-ar fi tăiat inima din piept.
Atunci când pierzi ceva care înseamnă mult pentru tine, este ca și cum pierzi o părticică din tine.
..........
Juli:
După aceea s-a apucat să vorbească mai ales despre diverse idei, nu evenimente anume. Cu cât înaintam în vârstă, cu atât părea să se adâncească în probleme de filozofie. Nu știu dacă l-a apucat o pasă filozofică sau de-acum, că avem de la zece ani în sus, i se părea că am crescut destul pentru așa ceva.
De cele mai multe ori, vorbele lui pluteau în jur fără să mă atingă, însă se mai întâmplă și să înțeleg perfect ce zice.
- Un tablou e mai mult decât suma părților din care e compus, îmi spunea el, apoi mă lămurea că vaca în sine e oarecare, iar pajiștea e doar iarbă și câteva flori, iar raza care se strecoară printre ramurile copacilor e doar un fascicul de lumină, însă toate la un loc au farmecul lor.
Tatăl lui Juli este un personaj foarte interesant. De fiecare dată când apare, sunt curioasă, fiindcă îmi plac mult conversațiile lui cu Julianna.
.........
Bryce:
- Uite ce e, Juli. N-am vrut să te jignim cu nimic.
- Să mă jigniți? Îți dai seama că doamna Stueby și doamna Helms îmi dau bani pe ouă?
- Glumești.
- Nu! Îmi dau doi dolari pe duzină!
- Nu se poate.
- E adevărat! Aș fi putut să vând ouăle voastre doamnei Stueby sau doamnei Helms!
- A, a făcut el ferindu-și privirea. Apoi s-a uitat bănuitor la mine, zicându-mi: Atunci de ce mi le-ai dat pe gratis?
De-acum mă podideau rău lacrimile.
- Am încercat să fiu o vecină de treabă!
A lăsat găleata de gunoi, iar apoi a făcut ceva de mi-a stat mintea-n loc. M-a luat de umeri și m-a privit drept în ochi.
- Ești vecină cu doamna Stueby, nu? Și cu doamna Helms la fel, corect? De ce te-ai purtat cu noi ca o vecină de treabă și cu ele nu?
Ce încerca să-mi spună? Chiar era atât de evident că sunt topită după el? Și dacă știa, cum de fusese atât de crud încât să-mi arunce ouăle la gunoi săptămână de săptămână, ani la rând?
N-am mai știut ce să zic. Am amuțit. M-am uitat doar în ochii lui, pierdută în albastrul lor limpede și strălucitor.
- Îmi pare rău, Juli, a șoptit el.
M-am împleticit spre casă rușinată și zăpăcită, cu inima zdrobită ca un ou.
Juli nu merita așa ceva din partea lui Bryce. Nu înțeleg cum de băiatul nu a putut face mai mult decât să șoptească niște scuze.
..........
Bryce:
Când făceam cale întoarsă spre cartierul nostru, am trecut pe lângă casa pe care o construiesc pe locul unde era pe vremuri sicomorul. Bunicul s-a oprit, a ridicat privirea în noapte și a zis:
- Cred că era o priveliște pe cinste.
Atunci am ridicat și eu privirea și, pentru prima dată în seara aceea, am observat că ieșiseră stelele.
- Ai văzut-o vreodată cățărată în el? l-am întrebat.
- Mi-a arătat-o mama ta odată, când treceam cu mașina prin față. M-am speriat când am văzut cât de sus se suise, însă după ce am citit articolul am înțeles de ce o făcea. A clătinat din cap. Deși copacul nu mai e, i-a rămas în suflet scânteia pe care i-a dăruit-o. Înțelegi ce vreau să zic?
Din fericire, n-a trebuit să răspund. Bunicul a zâmbit larg și a continuat:
- Unii dintre noi suntem mați, alții poleiți, iar alții - sclipitori... Apoi s-a întors spre mine: Însă din când în când dai peste cineva care scânteiază în toate culorile curcubeului, iar atunci tot restul pălește prin comparație.
Și bunicul lui Bryce vorbește foarte interesant. Sfaturile și vorbele lui mă inspiră, în special această conversație. Toți speră să găsească persoana potrivită pentru ei, dar nimeni nu spune că așteaptă persoana care ar face tot ce este în jur să pălească doar din prezența sa.
.......
Bryce:
- Însă dup-aia am aflat că nici măcar nu e casa lor. Sunt săraci pentru că tatăl ei are un frate retardat pe care îl întrețin, știi?
- Retardat, ai? face Garrett hlizindu-se. Păi așa mai înțeleg.
Nu mi-a venit să cred ce auzeam.
- Cum?
- Știi tu, zice el, cum e Juli.
Pe loc a început să-mi bată inima tare de tot și mi-am încleștat pumnii. Și pentru prima oară de când învățasem să mă păzesc de necazuri, mi-a venit să pocnesc pe cineva.
Numai că eram la bibliotecă. Și m-am prins că dacă-l pocneam pentru că-mi zisese așa ceva, s-ar fi apucat să spună în dreapta și-n stânga că mi s-au aprins călcâiele după Juli Baker!
Așa că i-am aruncat un "Da, bine" și m-am silit să râd după care m-am scuzat și am luat un pic de distanță.
După ore, Garrett m-a chemat la el, însă n-aveam nicio tragere de inimă. Plus că încă-mi venea să-l pocnesc.
Am încercat să mă temperez singur, însă în sinea mea chiar eram foc de supărat pe el. Întrecuse măsura, frate. Era chiar prea de tot.
Și chiar nu reușeam să uit de toată faza asta, oricât m-aș fi chinuit, mai ales că acolo unde întrecuse Garrett măsura, chiar lângă el, îl vedeam și pe taică-meu.
Mă bucur că problema este în sfârșit abordată. Comportamentul și vorbele negative ale domnului Loski influențează toată familia.
.....
Juli:
- Julianna, încerc să-ți spun că-mi pare rău. Voiam să-ți ofer atâtea lucruri. Ție și întregii familii. Cred că nici nu mi-am dat seama până de curând că nu prea am reușit să am grijă de voi.
- Nu e adevărat!
- Ei, îți dai seama, cred, că am fost bine intenționat, însă dacă te gândești obiectiv, cineva ca domnul Loski, să zicem, reușește să fie un soț și un tată mult mai bun decât cineva ca mine. Stă mai puțin plecat prin alte părți, aduce mai mulți bani în casă și probabil că e și mult mai agreabil.
Tata nu era genul care să vâneze complimente sau aprecieri, însă tot nu-mi venea să cred că poate să gândească una ca asta.
- Tată, nu-mi pasă cum arată lucrurile obiectiv, cred că ești cel mai bun tată din lume! Iar când o să mă mărit într-o zi, clar nu vreau pe cineva care să semene cu domnul Loski! Vreau pe cineva așa ca tine.
S-a uitat la mine de parcă nici lui nu-i venea să-și creadă urechilor.
- Serios! A zis el zâmbind larg. Atunci o să-ți amintesc ce-ai spus când o să apară acel cineva în peisaj.
Cred că această secvență nu are nevoie de un comentariu propriu-zis, fiindcă cel puțin pe mine, m-a emoționat brusc.
...
După o cină între ambele familii, Bryce stă pe gânduri:
Cum stăteam lungit în pat, cu ochii pe fereastră, la cer, mi-am amintit cât de mult îi disprețuise tata pe Bakeri dintotdeauna. Cât de urât vorbea despre casa și curtea lor și despre ocupațiile lor. Cum îi făcuse trântori și-și bătuse joc de tablourile domnului Baker.
Iar acum îmi dau seama că erau o familie foarte tare. Cu toții. Erau pur și simplu... ei înșiși.
Iar noi cine eram? În casa asta lucrurile începeau s-o ia razna rău de tot. Parcă atunci când lumea Bakerilor ni se deschisese în față, dintr-odată am văzut-o și pe a noastră de acolo, cum te-ai uita pe fereastra cuiva, și nu ne-a plăcut deloc.
De unde apăruseră toate lucrurile astea?
Și cum de n-am văzut nimic până acum?
Acest citat chiar mă pune pe gânduri. Toți trebuie să ne reamintim să nu mai judecăm atât de mult alte persoane, fiindcă nu știm situația lor, sau ce le trece prin minte.
În plus, ar trebui să ne întrebăm: Chiar suntem mai presus prin acțiuni decât sunt ei? Poate ceea ce vedem în cei pe care îi judecăm este fix reflexia noastră...
