Legendele Olimpului - Alexandru Mitru, Editura Tineretului, 1960
Începutul din Legendele Olimpului este foarte reușit, mi se par foarte captivante și ușor de înțeles aceste legende. Alexandru Mitru începe povestea într-un mod simplu, dar misterios, explicând cum a luat naștere lumea și cine au fost primii zei. Cartea te introduce treptat în lumea mitologică, fără să fie complicată. Limbajul este clar și potrivit pentru elevi, iar descrierile îi fac pe cititori să-și imagineze ușor scenele. În același timp, apare un sentiment de curiozitate, pentru că vrei să afli ce se întâmplă mai departe cu zeii și conflictele dintre ei.
A așteptat un timp... Însă degeaba!... Nici o zeiță nu voia să plece de bună voie în regatul sumbru, pe care-l stăpânea, cu fală, Hades. Nici o zeiță n-ar fi vrut să vadă mereu, pe lângă ea, chipul lui Hades: bărbos, posomorât și rece. Și, dându-și seama zeul morții c-așteaptă - fără nici o speranță - atâta vreme, s-a hotărât să-și fure o mireasă. Și-a trimis slugile să cerceteze cam ce zeiță a rămas nemăritată. Care e mai frumoasă și mai blândă? Care e demnă să ajungă stăpână-ntr-un ținut atât de mare?
N-a trecut mult și-a venit știrea că sora mijlocie a lui Zeus, zeița holdelor, Demetra, ar fi având o fiică minunată. Se cheamă Cora și-i frumoasă, mai-mai s-ajungă pe-Afrodita... La fire este potolită. Este cuminte, înțeleaptă. E numai bună de stăpână într-un ținut unde se află tristețea cu tăcerea laolaltă, sub apriga domnie a lui Hades.
Zeul nici n-a mai stat pe gânduri. Știa prea bine că Demetra, zeița holdei însorite, n-o să i-o dea pe Cora de nevastă. Și-atuncea i-a cerut-o lui Zeus, care era părintele fecioarei, născută din iubirea cu Demetra.
- Mi-ai dat acest ținut subpământean, o fi spus Hades, în care oamenii nu vin cu bucurie... Zeii la fel... De-aceea nu-mi găsesc soție. Și s-ar cădea, la o nevoie, să-mi dai un ajutor. N-ai vrea să mi-o dai de nevastă pe fiica ta și a Demetrei?...
Zeus o fi zâmbit pesemne, auzind vorbele lui Hades, și-o fi răspuns:
- Ți-o dau, desigur, căci îmi ești frate și-un zeu vrednic... Numai de poți s-o iei. Demetra pururea veghează asupra ei ca o tigroaică.
- N-ai grijă în privința asta, o fi grăit iar zeul Hades. Destul că nu-mi stai împotrivă tu, tatăl ei...
Și Hades a și pus la cale cum s-o răpească pe fecioară.
Se povestește că-ntr-o zi frumoasa fată se afla cu niște nimfe prin livadă și culegea zambile, roze, flori de șofran și violete. Deodată, Cora mai zărește și un narcis, o plantă mândră, cu-nfățișare uimitoare. Narcisul răsărit acolo avea o sută de tulpine și fiecare avea flori cu un parfum atât de tare, că năpădise tot pământul, întreaga mare și chiar cerul. Cora, uimită de narcisul atât de neobișnuit, s-a îndreptat spre el, să-l rupă. Dar când și-a-ntins zglobie mâna spre acea floare minunată, pământul s-a deschis în față-i. În tropot au țâșnit afară caii cei negri ai lui Hades, târând un car măreț de aur. Din car, cu brațele-i vânjoase, a prins-o, ca-ntr-un clește, Hades. Și carul, ocolind livada, a pierit iarăși în adâncuri.
Se petrecuse totul iute, cât scăpărarea unui fulger. Nimfele ce erau de față nici n-apucaseră să-l vadă pe răpitorul mândrei Cora, scumpa copilă a Demetrei. Se auzise doar un strigăt:
- Săriți!... Săriți voi, zei sau oameni!...
Și țipete... plâns cu suspine... Apoi un geamăt lung de groază... Pământu-și închisese bolta. Pierise carul ca năluca.
Fragmentul este foarte interesant și emoționant, deoarece îmbină frumusețea naturii cu un moment brusc și tragic, răpirea Corei. Acțiunea se desfășoară rapid, ceea ce creează tensiune și surpriză, iar descrierile fac scena ușor de imaginat. În același timp, mi se pare nedrept ceea ce face Hades, iar acest lucru mă face să simt compasiune pentru Cora și să fiu curioasă să aflu ce se întâmplă mai departe.
S-a coborât Hermes la zeul morților, rugându-l s-o lase liberă pe Cora. Și Hades n-a avut ce face, a trebuit să se supună. Dar el a dat Corei să guste - mai înainte de-a pleca - din jumătatea unei rodii. Mâncând-o, Cora se legase să se-ntoarcă iar la Hades. Șiretul zeu ținea s-o aibă pe mândra Cora, să n-o piardă în nici un chip, ca să-i însenineze viața în mult prea tristele-i ținuturi.
Călăuzită deci de Hermes, Cora s-a-ntors cu voie bună la mama sa, sus pe pământ. Mama și-a strâns copila-n brațe, dar, bântuită de un gând ce-o-nspăimântase mai de mult, a întrebat-o de îndată:
- Nu cumva-ntunecatul Hades ți-o fi dat fructul unei rodii, să guști dintr-însul la plecare?
Fata nu prea voia să spună. I-era rușine... I-era teamă... dar până la sfârșit a spus. N-ar fi putut s-ascundă taina aceleia ce-i era mamă.
Aflând Demetra despre fapta ce-o săvârșise iarăși Hades, i s-a dus toată bucuria și-a început să se jelească:
- Așadar tot vei fi pierdută, copila mea?... De tine tot n-o să am parte! Însă - s-a învolburat zeița - dacă-i așa, să afle Zeus că nici Demetra nu se lasă... Pământul tot nu va da roadă și or sa rămână pustiite pășuni, ogoare și livezi... și toate ființele-or să piară... Și am să văd dacă-i dă mâna lui Zeus, Zeus olimpianul, ca-n templul lui să nu mai fie nici foc, nici jertfe și nici preoți...
- Nu!... Nu te mânia, zeiță, s-a auzit atunci o voce. Grăia din slavă însuși Zeus. Și află ce am hotărât eu: fata va sta la soțul său, la Hades, numai o parte, o treime din timpul cât durează anul. Restul - două treimi din an - va fi cu tine, cu noi toți...
- Va sta alăturea de mine două treimi din an, stăpâne?... Doar o treime lângă Hades? Îți mulțumesc. Ești stăpân drept și tare vrednic...
Îndată a făcut zeița un semn cu mâna spre ogoare, și totul a-nverzit ca-n farmec, și-a înflorit, a dat și roadă. Iar oamenii au prins s-adune belșugul grânelor din holde, și animalele flămânde nu pridideau să se hrănească, după-ndelungata ajunare. În temple s-au aprins iar focuri, să ardă jertfele aduse, și fumul s-a-nălțat spre slavă, în stâlpi tremurători și palizi, purtând miresmele plăcute în cer, la nările lui Zeus. Și el, simțind fumul din jertfe, privea zâmbind către Demetra, ce își strângea în brațe fata și-o săruta cu foc pe frunte și pe obrajii ca bujorul.
Și-astfel, cum hotărâse Zeus, de-atunci, în fiecare an, Cora stătea pe lângă mamă, de primăvara până toamna, și iarna cobora la Hades...
Demetra s-a-nvoit să facă nuntă copilei ei cu Hades. Legendele nu povestesc, dar fără nici o îndoială că o fi fost o nuntă mare, căci Hades se asemuia și cu Poseidon și cu Zeus în măreție și putere față de zei și pământeni.
După această întâmplare, Corei i s-a mai dat un nume: Demetra i-a zis Persefona. Iară lui Hades i s-a spus, nu numai Hades, ci și Pluto, adică zeul cel bogat. Era bogat, având pe Cora. El care nu găsise-o nimfă să-l însoțească sub pământ, avea pe Cora - Persefona - chiar dacă nu stătea-n Infern decât o parte dintr-un an. El, zeul morților și-al groazei, era acum la rând cu toți. Era bogat și mulțumit, la fel ca zeii din Olimp...
Mi se pare interesant cum Alexandru Mitru explică legătura dintre poveste și natură: faptul că Persefona stă o parte din an pe pământ și o parte în Infern explică schimbarea anotimpurilor. Când este cu mama ei, totul înflorește și este belșug, iar când pleacă, apare tristețea și lipsa roadelor.
De asemenea, mi-a atras atenția gestul lui Hades cu rodia, care arată că, deși acceptă decizia, încearcă totuși să o lege pe Cora de el. Relația dintre Demetra și fiica ei este foarte emoționantă, iar reacția zeiței arată cât de puternică este dragostea de mamă.
În schimb, voi depăna povestea despre Demetra, zeița soră mijlocie.
Legendele ne spun că ea a brăzdat cea dintâi ogorul și l-a silit să înverzească. S-a folosit însă de-un om. De Triptolem.
Pe vremea când zeița umbla, căutând pe scumpa ei copilă, se spune că ar fi ajuns prin acel loc care se cheamă Eleusis. Acolo viețuia, pe vremuri, un om bătrân numit Celeu, vestit de harnic și cinstit, dar necăjit peste măsură.
Zeița își schimbase chipul, să n-o cunoască nimeni, și se făcuse o bătrână zbârcită la obraz și gârbovită. Pe cap și pe umeri se-nvelise cu o maramă veche, neagră. Și-așa umblând, îl întâlnise în calea sa chiar pe Celeu, pe când se îndrepta spre casă, ducând în spate niște vreascuri. Într-o basma strânsese ghindă și în cofiță niște mure. Pe lângă el mergea o fată, fata lui cea mai mărișoară, mânând din urmă două capre.
Văzând copila pe zeiță că umblă singură și tristă și gârbovită, s-a oprit și i-a grăit în acest fel:
- Unde te duci, măicuță dragă? Uite, acum se lasă seara și locurile-s cu primejdii...
- Mă duc în lume, a spus zeița, dar unde, n-aș putea s-arăt.,. Tu bucură-te, fată dragă, că poți rosti cuvântul: tată. Părintele ți-e lângă tine. Dar eu... eu mi-am pierdut copila... N-ai să-nțelegi tu niciodată cu cât e soarta ta mai bună decât a mea...
Și-a dat să plece mai departe, să nu se vadă că pe gene i se ivise o picătură arzătoare.
- Ia stai... Dar cum ți-ai pierdut fata? a întrebat-o și bătrânul. Demetra i-a răspuns în dodii, să nu se afle că-i zeiță. Totuși i-a povestit că fiica i-a fost răpită de un zeu și c-a pornit pe jos s-o caute...
Bătrânul s-a-ntristat și dânsul, auzind întâmplarea asta. Fata la fel. Erau miloși, cu inimi bune. Aveau și ei o suferință, dar nu s-au mai gândit la asta și au chemat-o pe Demetra să se-odihnească în coliba care se și vedea în zare, la poalele unei coline.
- Poate nu e pierdută de tot copila ta, a zis bătrânul. Oricum ar fi, vino, sărmano!... Poftește în coliba noastră. Odihna ți-o aduce, poate, o alinare cât de slabă...
Zeița ar fi vrut să plece, dar la atâta stăruință și bunătate omenească, s-a-nduplecat până la urmă și au pornit tustrei agale, către coliba lui Celeu. Pe drum a început bătrânul la rândul său să-i povestească mâhnirea ce-l rodea în taină. Băiatul cel mai mic din casă căzuse greu bolnav, de-o vreme.
- Leac nu-i găsesc, zicea Celeu, și înțeleg că va să moară... Ce pot să fac?... și ce pot spune?... Așa dorește poate Hades...
Mergând astfel, tot povestindu-și, s-au pomenit lângă colibă. Cum a intrat aici, Demetra a fost izbită de durerea ce stăpânea în încăpere. Copilul cel bolnav, de care îi povestea pe drum Celeu, zăcea pe pat și chipu-i palid purta pe el pecetea morții. Iar biata mamă - Metanira - căzuse în genunchi zdrobită și spaima parcă o-mpietrise. N-avea putere să mai plângă.
Mișcată de atâta jale, zeița, care cunoștea ce e durerea de a-ți pierde un copilaș iubit, a-mpins-o pe Metanira la o parte și s-a plecat către băiat. L-a sărutat domol pe buze.
Părerea mea este că acest fragment scoate mai mult în evidență latura umană a zeiței Demetra. Deși este o divinitate, ea apare slăbită de durere și apropiată de oameni, ceea ce o face mai ușor de înțeles și mai reală. Mi se pare interesant cum oamenii simpli, precum Celeu și familia lui, dau dovadă de bunătate fără să știe cine este ea de fapt.
Atmosfera este apăsătoare, mai ales în scena cu copilul bolnav, unde se simte neputința și suferința familiei. În același timp, fragmentul transmite ideea că, chiar și în momente grele, există speranță și ajutor.
