Regatul ceții și al furiei - Sarah J. Maas, Editura RAO, 2017
Traducere din limba engleză de Andra-Elena Agafitei
- Spune-mi povestea, spune-mi totul.
Îmi înțelese oferta: să-mi povestească în timp ce găteam, iar eu aveam să decid la sfârșit dacă îi ofeream sau nu mâncarea. Un scaun zgârie podeaua din lemn când se așeză la masă. Pentru o clipă, liniștea fu întreruptă doar de zăngănitul lingurii mele în oală.
Apoi, Rhysand spuse:
- Am fost capturat în timpul războiului. De armata Amaranthei.
M-am oprit din învârtit, iar stomacul mi se răsuci.
- Cassian și Azriel făceau parte din legiuni diferite, deci nu știau că eu și forțele mele am fost luați prizonieri. Și că am fost reținuți de căpitanii Amaranthei săptămâni întregi, în care mi-au torturat și omorât războinicii. Ei mi-au străpuns aripile cu țăruși din frasin, țintuindu-mă cu aceleași lanțuri de seara trecută. Acele lanțuri sunt unele dintre cele mai de preț bunuri ale Hybernului; piatra extrasă din adâncul teritoriului lor poate să anuleze puterile unui Mare Lord. Chiar și pe ale mele. Deci m-au înlănțuit între doi copaci și m-au bătut ori de câte ori au avut chef, încercând să mă facă să le spun unde erau forțele Regatului Nopții, folosindu-se de războinicii mei - de morțile și durerea lor - ca să mă distrugă. Doar că nu am cedat, spuse el răgușit, iar ei au fost prea proști să-și dea seama că eram un illyrian și că tot ce trebuiau să facă pentru a mă determina să mă supun era să încerce să-mi taie aripile. Și am avut noroc, pentru că nu au făcut-o. Iar Amaranthei... nu i-a păsat că eram acolo. Eram doar încă un fiu al unui Mare Lord, iar Jurian tocmai îi ucisese sora. Nu o interesa decât să ajungă la el - să-l ucidă. Nu a știut că în fiecare secundă și cu fiecare respirație i-am plănuit moartea. Eram dispus să o fac, în cele din urmă: să o ucid cu orice preț, chiar dacă asta însemna să îmi sfâșii aripile ca să mă eliberez. I-am urmărit gărzile și le-am aflat programul, așa că am știut unde va fi. Am stabilit o zi și o oră. Și am fost pregătit - al naibii de pregătit să termin treaba și să-i aștept pe Cassian, pe Azriel și pe Mor de partea cealaltă.
Există o liniște ciudată în omul care a acceptat deja că o să moară. Nu mai e panică. Nici grabă. Doar o claritate rece, aproape dureroasă, în care fiecare detaliu devine exact, calculat și final.
Știa ce urma. Știa că șansele să iasă viu erau inexistente. Și nu s-a oprit. Pentru că, la un moment dat, frica de moarte devine mai mică decât nevoia de a distruge ceea ce te-a distrus.
Asta e partea care apasă cel mai greu. Nu faptul că era dispus să ucidă. Ci faptul că era dispus să moară fără ezitare, ca și cum viața lui devenise doar o monedă pe care o putea arunca fără să mai simtă pierderea. Să îți privești propriul sfârșit în față și să nu dai înapoi. Să știi că vei simți durerea, că vei pierde tot, că nu vei mai apuca nimic din ce ar fi putut fi. Și totuși să mergi înainte, pas cu pas, fără să te oprești. Nu pentru glorie. Nu pentru salvare.
Nu să vrei să trăiești. Ci să accepți că nu vei mai trăi, și să alegi totuși să faci ceea ce trebuie făcut.
M-am lăsat condus de mânia și de ușurarea că prietenii mei nu au fost acolo. Dar, cu o zi înainte de cea în care trebuia să o ucid pe Amarantha, să o înfrunt pentru ultima dată și să-mi găsesc sfârșitul, ea și Jurian s-au confruntat pe câmpul de luptă.
El se opri, înghițind.
- Am fost înlănțuit în noroi și forțat să-i urmăresc luptându-se. Să văd cum Jurian îi dădea lovitura mea finală. Doar că... ea l-a ucis pe el. Am văzut cum i-a scos ochiul și cum i-a rupt degetul și, când a fost cu fața-n jos, am văzut cum l-a târât înapoi în tabără. Apoi, am ascultat cum l-a sfâșiat timp de câteva zile. Strigătele lui erau nesfârșite. S-a concentrat atât de mult să-l tortureze, încât nu a sesizat sosirea tatălui meu. Cuprinsă de panică, decât să-l vadă eliberat, l-a ucis pe Jurian și a fugit. Așa că tatăl meu m-a salvat și le-a spus oamenilor lui și lui Azriel să-mi lase țărușii din frasin în aripile mele, ca pedeapsă pentru că am fost prins. Am fost atât de rănit, încât vindecătorii mi-au spus că, dacă încerc să lupt înainte ca aripile să mi se vindece, nu voi mai zbura vreodată. Deci am fost forțat să mă întorc acasă ca să-mi revin... cât s-au dat ultimele bătălii. Ei au întocmit Tratatul, iar zidul a fost construit. Ne-am eliberat de mult sclavii din Regatul Nopții. Nu am avut încredere în oameni să ne păstreze secretele, nu când se înmulțeau atât de repede și de frecvent, încât înaintașii mei nu le puteau reține toate mințile deodată. Dar lumea noastră s-a schimbat. Războiul ne-a schimbat pe toți. Cassian și Azriel s-au întors diferiți; eu m-am întors diferit.
Am venit aici, în această cabană. Încă eram atât de rănit, încât m-au cărat aici intre ei. Am fost aici când au sosit mesajele despre termenii finali ai Tratatului. Ei au rămas cu mine când am urlat la stele că Amarantha, pentru tot ce-a făcut, pentru fiecare crimă comisă, va scăpa nepedepsită. Că Regele Hybernului va rămâne nepedepsit. Au spus că s-au comis prea multe crime de ambele părți pentru ca toată lumea să fie adusă în fața justiției. Până și tatăl meu mi-a ordonat să renunț, să construim un viitor al existenței în comun.
Dar nu am iertat-o niciodată pe Amarantha pentru ce le-a făcut războinicilor mei. Și nici nu am uitat. Tatăl lui Tamlin era prietenul ei și când tatăl meu l-a ucis, am fost atât de mândru, iar ea, probabil, a simțit a mia parte din ce am simțit eu când mi-a ucis soldații. Mâinile îmi tremurau când amestecam supa. Nu știusem... nu mă gândisem vreodată...
- Când Amarantha s-a întors pe aceste tărâmuri, secole mai târziu, eu tot am vrut să o ucid. Cea mai rea parte era că ea nici măcar nu știa cine eram. Nu și-a amintit nici măcar că eram fiul Marelui Lord pe care l-a ținut captiv. Pentru ea, eram doar fiul bărbatului care i-a ucis prietenul; eram doar Marele Lord al Regatului Nopții. Ceilalți Mari Lorzi erau convinși că ea își dorea pacea și să facă comerț. Doar Tamlin nu a avut încredere în ea. Îl uram, dar el o cunoștea personal pe Amarantha, iar dacă el nu avea încredere în ea... Mi-am dat seama că ea nu s-a schimbat. Așa că am plănuit să o ucid. Nu am spus nimănui. Nici măcar lui Amren. Am lăsat-o pe Amarantha să creadă că mă interesau comerțul și alianța. Am decis să particip la petrecerea organizată la Poalele Muntelui pentru ca toate regatele să sărbătorească contractul nostru comercial cu Hybernul... Odată, când era beată, am vrut să mă strecor în mintea ei, să o fac să-mi dezvăluie toate minciunile și crimele comise, iar apoi să-i topesc creierul înainte să poată reacționa cineva. Eram pregătit să merg la război pentru asta.
M-am întors, rezemându-mă de tejghea. Rhysand se uita la mâinile lui de parcă ar fi ținut o carte din care-mi citea povestea.
- Dar ea a gândit și a acționat mai repede, fiind antrenată să-mi contracareze abilitățile, și pentru că avea scuturile mentale întinse. Eu am fost atât de ocupat să fac un tunel prin ele, încât nu m-am gândit la băutura din mâna mea. Nu am vrut ca Azriel sau Cassian sau altcineva de acolo din acea seară să vadă ce urma să fac, deci nimeni nu s-a deranjat să-mi adulmece băutura. Și când am simțit cum îmi sunt smulse puterile de vraja aruncată asupra paharului, mi le-am proiectat o ultimă dată, ștergând Velarisul, protecțiile și tot ce era bun din mințile celor din Regatul Coșmarurilor, singurii cărora le-am permis să vină cu mine. Am aruncat scutul în jurul Velarisului și l-am legat de prietenii mei, astfel încât au trebuit să rămână sau să riște ca protecția să se prăbușească. Mi-am folosit ultima rămășiță să le transmit telepatic ce se întâmpla și să păstreze distanța. În câteva secunde, Amarantha mi-a luat puterile.
Își ridică privirea bântuită și tristă spre mine.
- A măcelărit pe loc jumătate din Regatul Coșmarurilor ca să-mi arate că putea să o facă. Răzbunându-se pentru tatăl lui Tamlin. Iar în acel moment... mi-am dat seama că aș fi făcut orice ca să o împiedic să se mai uite la regatul meu. Să se uite la cine eram și ce iubeam.
Așa că mi-am spus că era un nou război, o altfel de luptă. Iar în acea seară, când și-a tot îndreptat atenția spre mine, mi-am dat seama ce voia.
M-am ținut de tejghea ca să nu alunec pe podea.
- Apoi l-a blestemat pe Tamlin și cel mai mare inamic al meu a devenit singura portiță care ar fi putut să ne elibereze pe toți. În fiecare noapte pe care am petrecut-o cu Amarantha, am știut că se întreba dacă aș fi încercat să o ucid. Nu am putut să-mi folosesc puterile ca să o rănesc, iar ea era protejată împotriva atacurilor fizice. Așa că a început să aibă încredere în mine mai mult decât în ceilalți. Mai ales când i-am dovedit ce puteam să le fac inamicilor ei. Dar m-am bucurat să o fac. M-am urât, dar m-am bucurat să o fac. După zece ani, am încetat să mă mai aștept să îmi mai văd prietenii sau poporul. Am uitat cum arătau. Am încetat să sper.
O lacrimă îi licări în ochi, iar el o alungă clipind.
- Acum trei ani, spuse el încet, am început să am aceste... vise. La început, au fost niște licăriri, de parcă vedeam prin ochii altcuiva. Un șemineu care ardea într-o casă întunecată. Un balot de paie într-un hambar. O crescătorie de iepuri. Imaginile erau cețoase, de parcă priveam printr-o sticlă murdară. Erau rapide, un licăr din când în când, la câteva luni. Nu m-am gândit la ele până când nu am văzut o mână... Această mână frumoasă, de om. Ținând o pensulă. Pictând flori pe o masă.
Inima mea încetă să bată.
- Iar atunci, am trimis un gând. Al cerului de noapte, al imaginii care îmi aducea bucurie când aveam mai multă nevoie de ea. Cerul deschis al nopții, stelele și luna. Nu am știut dacă a fost primit, dar oricum am încercat.
Nu eram sigură că respiram.
- Am prețuit acele vise, imaginile trecătoare ale acelei persoane, ale acelei femei... Îmi aduceau aminte că exista pace în lume, o lumină. Că exista un loc și că era o persoană care se simțea destul de în siguranță, încât să picteze flori pe o masă. Au durat ani de zile, până... acum un an. Dormeam lângă Amarantha și m-am trezit tresărind din acest vis... care era mai clar și mai luminos, ca și când acea ceață s-ar fi risipit. Ea... tu visai. Eram în visul tău, urmărind cum aveai un coșmar despre o femeie care îți tăia gâtul, în timp ce erai fugărită de Bogge... nu puteam să ajung la tine, să îți vorbesc.
Dar tu îi vedeai pe cei din specia noastră, iar eu mi-am dat seama că, probabil, zidul a fost ceața și că tu... erai acum în Prythian. Te-am văzut prin visele tale și am adunat imaginile, selectându-le în mod repetat, încercând să aflu unde și cine ești. Dar aveai niște coșmaruri atât de oribile, iar creaturile aparțineau tuturor regatelor. Mă trezeam cu parfumul tău în nas și mă bântuia toată ziua, la fiecare pas. Dar apoi, într-o noapte, ai visat că stăteai printre dealuri verzi, văzând focurile de tabără încă neaprinse pentru Calanmai.
Era atât de multă liniște în mintea mea.
- Știam că o singură sărbătoare era atât de mare; cunoșteam dealurile și știam că probabil vei fi acolo. Așadar, i-am spus Amaranthei... Rhysand înghiți. I-am spus că voiam să merg în Regatul Primăverii pentru sărbătoare, să-l spionez pe Tamlin și să văd dacă ar fi apărut cineva care vrea să conspire cu el. Eram atât de aproape de termenul limită al blestemului, încât ea era paranoică, neliniștită. Mi-a spus să aduc înapoi trădătorii. I-am promis că așa voi face.
Își ridică din nou privirea spre mine.
- Am ajuns acolo și ți-am simțit mirosul. Așa că am urmărit acel miros și... Iată-te. Umană... atât de umană și târâtă de ticăloșii aceia, care voiau să...
El scutură din cap. M-am gândit să-i ucid pe loc, dar ei te-au împins, iar eu... m-am mișcat. Am început să vorbesc fără să știu ce spuneam, doar că erai acolo, iar eu te atingeam...
El oftă sacadat.
"Iată-te. Te-am căutat."
Primele cuvinte pe care mi le adresase nu erau deloc o minciună, o amenințare ca să-i țină la distanță pe acei spiriduși.
"Mulțumesc pentru că mi-ați găsit-o."
Am avut vagul sentiment că lumea îmi alunecă de sub picioare ca nisipul spălat de valuri.
- Te-ai uitat la mine, spuse Rhysand, iar eu mi-am dat seama că nu știai cine sunt. Că probabil ți-am văzut visele, dar că tu nu le-ai văzut pe ale mele. Și erai doar un om. Erai atât de tânără și de fragilă și deloc interesată de mine. Mi-am dat seama că, dacă aș fi rămas prea mult timp, cineva ne-ar fi văzut și ar fi raportat, iar ea te-ar fi găsit. Așa că m-am îndepărtat, gândindu-mă că te vei bucura să scapi de mine. Dar apoi m-ai strigat, ca și când nu ai fi putut să renunți la mine deocamdată, fie că știai sau nu asta. Iar eu știam... că, într-un fel, noi eram pe un teren periculos. Știam că nu voi mai putea să îți vorbesc sau să te văd sau să mă mai gândesc la tine. Nu am vrut să știu de ce erai în Prynthian; nu am vrut nici măcar să-ți aflu numele. Pentru că una a fost să te văd în visele mele, dar în persoană... Chiar atunci, în adâncul meu, cred că am știut ce erai. Și nu am vrut să recunosc asta pentru că, dacă exista cea mai mica șansă să fii perechea mea... Ți-ar fi făcut lucruri de nedescris, Feyre.
Așa că te-am lăsat să pleci. După ce ai plecat mi-am spus că poate... Cazanul nu a fost crud, ci bun pentru că m-a lăsat să te văd. Doar o dată. Un dar pentru ce înduram. Și, după ce ai plecat, i-am găsit pe cei trei ticăloși. Am pătruns în mintea lor, le-am schimbat viețile, trecutul și i-am târât în fața Amaranthei. I-am făcut să recunoască faptul că au conspirat ca să-i găsească pe ceilalți rebeli în acea noapte. I-am făcut să mintă și să spună că o urăsc. Am urmărit cum i-a spintecat de vii, în vreme ce ei își declarau nevinovăția. Mi-a făcut plăcere, deoarece știam ce au vrut să-ți facă. Și știam că ar fi fost cu mult mai puțin decât ce ți-ar fi făcut Amarantha, dacă te-ar fi găsit.
Mi-am cuprins gâtul cu mâna. "Am avut motivele mele să ies atunci, îmi spusese el odată la Poalele Muntelui. Să nu crezi, Feyre, că asta nu m-a costat."
Rhysand continuă să fixeze masa cu privirea când spuse:
- Nu am știut că erai cu Tamlin. Că stăteai în Regatul Primăverii. Amarantha m-a trimis în ziua de după Solstițiul de Vară, deoarece am avut succes de Calanmai. Eram pregătit să îl ironizez, poate să ne luptăm. Dar apoi am ajuns în acea cameră, iar mirosul era familiar, dar ascuns... Și după aceea am văzut farfuria și am simțit strălucirea și... Iată-te. Locuiai în casa celui de-al doilea dușman al meu. Luai masa cu el. Duhneai a parfumul lui. Îl priveai ca și când... îl iubeai.
Monturile mâinii i se albiră.
- Și am decis că trebuia să-l sperii pe Tamlin. Trebuia să vă sperii pe tine și pe Lucien, dar, în mare parte, pe Tamlin pentru că am văzut și cum se uita el la tine. Așa că ceea ce am făcut în acea zi... Buzele îi erau palide și încordate. Am pătruns în mintea ta și ți-am reținut-o suficient, încât să o simți, încât să te îngrozească, să te rănească. L-am făcut pe Tamlin să implore așa cum m-a făcut Amarantha să implor, ca să-i arăt că era prea neajutorat ca să te salveze. Și m-am rugat ca spectacolul să fie suficient, încât să te trimită departe. Înapoi în ținutul oamenilor, departe de Amarantha, pentru că avea de gând să te găsească. Dacă rupeai blestemul, urma să te găsească și să te ucidă. Însă am fost atât de egoist; am fost atât de stupid de egoist, încât nu am putut pleca fără să îți știu numele.
Iar tu te uitai la mine de parcă eram un monstru, așadar mi-am spus că oricum nu conta. Dar ai mințit când te-am întrebat. Am știut că mă minți. Ți-am ținut mintea în mâini, iar tu, precaută și sfidătoare, m-ai mințit în față. Așa că m-am îndepărtat din nou de tine. Am vomitat imediat ce am plecat.
Mi-am strâns buzele care-mi tremurau.
- M-am uitat o dată în urmă. Ca să mă asigur că ai plecat. I-am însoțit în ziua în care au devastat conacul, pentru ca spectacolul să fie complet. I-am spus Amaranthei numele acelei fete, crezând că l-ai născocit. Nu am știut... Nu am știut că-și va trimite acoliții să o recupereze pe Clare. Dar dacă îmi recunoșteam minciuna... El înghiți cu greu. Am pătruns în mintea lui Clare când au adus-o la Poalele Muntelui. I-am luat durerea și i-am spus să țipe când ei se așteptau să o facă. Așa că... i-au făcut acele lucruri, iar eu am încercat să îndrept situația, dar... După o săptămână, nu i-am mai putut lăsa să o facă. Nu i-am mai lăsat să o rănească așa. Așadar, cât au torturat-o, m-am strecurat din nou in mintea ei și am ucis o. Nu a simțit nicio durere. Nu a simțit nimic din ce i-au făcut, nici măcar la sfârșit. Dar... încă o văd. Și-i văd și pe oamenii mei. Și pe ceilalți pe care i-am ucis pentru Amarantha.
Două lacrimi reci îi alunecară repede pe obraji. Nu le șterse când continuă:
- Am crezut că s-a terminat după asta. Cu moartea lui Clare, Amarantha a crezut că ai murit. Așa că ai fost în siguranță și de parte; oamenii mei erau în siguranță, iar odată cu eșecul lui Tamlin... totul devenise istorie. Dar apoi... am fost în spatele camerei tronului în ziua în care te-a adus Attorul. Și, Feyre, eu nu am mai simțit niciodată o asemenea groază ca atunci când te-am văzut făcând târgul. O groază stupidă și irațională... Nu te cunoșteam. Nici măcar nu îți știam numele. Dar m-am gândit la mâinile de pictor, la florile pe care te-am văzut creându-le. Și cum se bucura să-ți rupă degetele. A trebuit să stau și să văd cum Attorul și acoliții lui te-au bătut. A trebuit să-ți urmăresc dezgustul și ura de pe chip când te-ai uitat la mine, când m-ai văzut cum amenințam să-i spulber mintea lui Lucien. Iar apoi... apoi ți-am aflat numele. Când l-ai rostit... parcă a fost un răspuns la o întrebare pe care am tot adresat-o cinci sute de ani.
Pe loc, am hotărât că voi lupta. Și că voi lupta murdar, că voi ucide, tortura și manipula, dar că voi lupta. Dacă exista vreo șansă să ne eliberăm de Amarantha, tu erai aceea. Am crezut că... visele mi le tot trimitea Cazanul, ca să-mi spună că tu vei fi cea care ne vei salva. Care îmi va salva poporul. Așa că ți-am urmărit prima încercare și de fiecare dată m-am prefăcut că eram persoana pe care o urai. Când Wyrm te-a rănit atât de grav... am găsit o soluție. O cale să o sfidez pe Amarantha, să răspândesc semințele speranței celor care știau cum să citească mesajul și o metodă de a te ține fără să trezești suspiciuni. Și o cale să mă răzbun pe Tamlin... Să-l folosesc împotriva Amaranthei, da, dar... Să mă răzbun pe el pentru mama și sora mea și pentru că... te avea pe tine. Când am făcut târgul, erai atât de plină de ură, încât mi-am dat seama că mi-am făcut treaba bine. Așa că am îndurat. Te-am obligat să te îmbraci așa, astfel încât Amarantha să nu bănuiască și te-am pus să bei vinul ca să nu îți amintești ororile nopților din acel munte. Și în acea ultimă noapte, când v-am găsit pe hol... am fost gelos. Am fost gelos pe el și supărat că și-a folosit singura șansă de a fi neobservat nu ca să te scoată, ci ca să fie cu tine și... Amarantha mi-a văzut gelozia. M-a văzut cum te-am sărutat ca să ascund dovada, dar a văzut de ce am făcut-o. Pentru prima dată, a văzut de ce.
Însă a sosit încercarea ta finală și... Când a început să te tortureze, ceva s-a rupt într-un fel inexplicabil; simplul fapt că te-am văzut sângerând și țipând m-a distrus. În cele din urmă, m-a distrus. Și când am luat cuțitul ca să o ucid, am știut... atunci am știut cine ești. Am știut că tu ești perechea mea, că ești îndrăgostită de un alt bărbat și că te-ai distrus ca să-l salvezi și că... nu-mi păsa. Dacă ai fi murit, aș fi murit și eu cu tine. Când ai țipat, când am încercat să o ucid, nu m-am gândit decât la faptul că ești perechea mea.
Nu cred că există ceva mai înfricoșător decât momentul în care îți dai seama că cineva înseamnă mai mult decât tine. Nu într-un mod fantastic. Nu în felul în care apare în povești. Ci în acel moment crud, în care vezi persoana pe care o iubești distrugându-se pentru altul și totuși nu poți pleca.
Pentru că nu mai e despre a fi ales. E despre faptul că, dacă ea dispare, ceva din tine dispare odată cu ea. Și nu contează că iubește pe altul. Nu contează că nu te vede, că nu te alege, că nu te va alege niciodată. În clipa aia, iubirea nu mai are reguli. Devine ceva simplu și brutal: ea există, deci rămân. Ea suferă, deci lupt. Ea moare... și atunci nu mai există nimic.
Cred că asta e partea care doare cel mai tare. Nu sacrificiul, nu faptul că nu ești iubit înapoi. Ci faptul că știi adevărul și alegi să rămâi oricum. Pentru că nu mai ai cum să pleci. Pentru că, în acel moment, nu mai e vorba despre ea. E vorba despre tine, și despre cât de mult ai pierdut deja ca să ajungi să iubești ca acum.
Și poate că asta nu e genul de iubire care salvează. Poate e genul care te distruge, fără să ceară permisiune. Dar tot rămâi.
- Dar ea ți-a rupt gâtul.
Lacrimile îi curseră pe obraz.
- Și te-am simțit murind, șopti el.
Și mie îmi curgeau lacrimile.
- Și acest lucru minunat care a intrat în viața mea, darul din partea Cazanului... a dispărut. Disperat, m-am agățat de acea legătură. Nu de târg, târgul nu era nimic; târgul era ca o pânză de păianjen. Dar am apucat acea legătură dintre noi și am tras, ți-am impus să te ții, să rămâi cu mine, pentru că, dacă ne puteam elibera... Dacă ne puteam elibera, atunci noi, toți cei șapte, eram acolo. Puteam să te aducem înapoi. Și nu-mi păsa dacă trebuia să pătrund în mințile tuturor ca să o fac. I-aș fi forțat să te salveze.
Mâinile îi tremurau.
Ne-ai eliberat cu ultima suflare, iar eu mi-am înfășurat puterea în jurul legăturii, a legăturii perechilor. Te-am simțit cum licăreai acolo; cum rezistai.
Casa. Casa fusese în celălalt capăt al legăturii - asta îi spusesem Cioplitorului de Oase. Nu Tamlin. Nu Regatul Primăverii, ci... Rhysand.
- Deci Amarantha a murit, iar eu le-am vorbit telepatic Marilor Lorzi, convingându-i să înainteze, să ofere acea scânteie a puterii. Niciunul nu a refuzat. Cred că au fost prea uimiți ca să se gândească să refuze. Și... din nou, a trebuit să văd cum Tamlin te-a ținut în brațe și te-a sărutat. Am vrut să plec acasă, în Velaris, dar a trebuit să rămân, să mă asigur că lucrurile au fost puse în mișcare, că tu erai bine. Așadar, am așteptat cât de mult am putut, după care am tras de legătură. Apoi ai venit să mă cauți. Era cât pe ce să-ți spun atunci, dar... Erai prea tristă și obosită. Și, pentru prima dată, te-ai uitat la mine de parcă... valoram ceva. Așa că mi-am promis că, atunci când te voi vedea data viitoare, te voi elibera de înțelegere. Pentru că eram egoist și știam că, dacă te-aș fi eliberat pe loc, el te-ar fi închis și nu te-aș mai fi văzut niciodată. Când am vrut să te părăsesc... cred că transformarea ta în Spiriduș a făcut legătura să fie definitivă. Știam că exista, dar atunci mi-am dat seama; m-a lovit atât de tare, încât m-am panicat. Mi-am dat seama că, dacă aș mai fi rămas încă o secundă, aș fi ignorat consecințele și te-aș fi luat cu mine. Iar tu m-ai fi urât pentru totdeauna. Am aterizat în Regatul Nopții tocmai când Mor mă aștepta, iar eu, atât de frenetic, atât de... tulburat, i-am povestit tot.
Trecuseră cincizeci de ani fără să o văd, iar primele mele cuvinte au fost: "Ea este perechea mea". Și vreme de trei luni... am încercat să mă conving că îți era mai bine fără mine; că toate faptele mele te-au făcut să mă urăști. Dar te-am simțit prin legătură, prin scuturile tale mentale deschise. Ți-am simțit durerea, tristețea și singurătatea.
Am simțit cum te luptai să scapi de întunericul Amaranthei la fel ca mine. Am auzit că urma să te căsătorești cu el și mi-am spus că ești fericită. Trebuia să te las să fii fericită, chiar dacă asta mă omora. Chiar dacă erai perechea mea, meritai acea fericire.
În ziua nunții tale, am plănuit să mă îmbăt criță cu Cassian care nu știa de ce, dar... Dar apoi te-am simțit din nou. Ți-am simțit panica și disperarea și te-am auzit implorând pe cineva - pe oricine - să te salveze. Mi-am pierdut controlul. M-am teleportat la nuntă și abia dacă mi-am amintit cine trebuia să fiu, ce rol trebuia să joc. Nu te-am văzut decât pe tine, îmbrăcată cu rochia stupidă de mireasă... atât de slabă. Atât de slabă și de palidă. Și am vrut să-l ucid pentru asta, dar trebuia să te scot de acolo. Trebuia să apelez la acel târg doar o dată, ca să te iau de acolo, să mă asigur că erai bine.
Rhysand își ridică privirea spre mine, cu tristețe în ochi.
- Feyre, am fost distrus când a trebuit să te trimit înapoi. Să te văd cum te consumi, lună de lună. Am fost distrus să știu că el împărțea patul cu tine. Nu doar pentru că erai perechea mea, ci pentru că eu...
Își coborî privirea, apoi se uită din nou la mine.
Am știut... că sunt îndrăgostit de tine din clipa când am ridicat cuțitul ca să o ucid pe Amarantha. Când în cele din urmă ai venit aici... Am decis că nu îți voi spune nimic și că nu te voi elibera de înțelegere, deoarece ura ta era mai bună decât să înfrunt cele două alternative și că, dacă mi-aș fi permis să te iubesc, îmi vei fi luată. Așa cum s-a întâmplat cu familia și cu prietenii mei. Așadar, nu ți-am spus. Te-am urmărit cum te ofileai. Până în ziua... în care el te-a închis.
Dacă aș fi fost acolo, l-aș fi ucis. Dar, când te-am luat, am încălcat o regulă fundamentală. Amren a spus că, dacă te-aș face să recunoști că eram parteneri, am evita problemele, dar... Nu am putut să forțez legătura cu tine. Nici nu am putut să încerc să te fac să accepți legătura. Chiar dacă asta îi dădea permisiunea lui Tamlin să ducă un război împotriva mea. Suferința ta era deja prea mare. Nu am vrut să crezi că tot ceea ce am făcut a fost ca să te cuceresc, doar ca să-mi păstrez ținutul în siguranță. Dar nu m-am putut abține... să nu fiu în preajma ta, să nu te iubesc și să nu te doresc. Încă nu pot sta departe de tine.
Își rezemă spatele și oftă.
Încet, m-am întors spre locul în care supa fierbea acum și, cu un polonic, am turnat-o într-un bol.
Rhys îmi urmări fiecare pas pe care-l făceam spre masă, cu bolul aburind în mâini.
M-am oprit în fața lui, coborându-mi privirea.
- Mă iubești? l-am întrebat.
Rhysand dădu aprobator din cap. Și m-am întrebat dacă "dragoste" era un cuvânt prea slab pentru ce simțea, pentru ce făcuse pentru mine. Pentru ce simțeam eu pentru el.
I-am pus bolul în față.
- Atunci, mănâncă!
Există întrebări pe care nu le pui ca să afli un răspuns. Le pui ca să te asiguri că realitatea nu s-a rupt.
"Mă iubești?" nu sună ca o întrebare simplă aici. Sună ca o verificare finală a ceva ce deja știi, dar nu îndrăznești să accepți în întregime. Pentru că iubirea spusă cu voce tare schimbă tot. O face reală într-un mod care nu mai poate fi ignorat. În momentul ăla, iubirea nu mai pare un cuvânt suficient. Pare prea mic pentru tot ce s-a întâmplat. Prea simplu pentru tot ce a fost plătit ca să ajungă aici.
Pentru că, uneori, răspunsul la iubire nu e o altă declarație. E un act simplu, concret, care spune: ești aici, ești viu, rămâi.
