Interviurile astea pornesc dintr-un loc foarte simplu: ascult multă muzică și, din când în când, simt nevoia să vorbesc cu oamenii care o fac. Mă cheamă Robert Kocsis și ăsta e al doilea interviu dintr-o serie de conversații cu artiști și trupe care îmi stârnesc curiozitatea (primul interviu e aici).
Grooveline e prima trupă la care am fost la concert în 2026. Fix de 1 ianuarie. Pentru mine, prima zi din an e de obicei cea mai grea și deprimantă. Am început să aud primele acorduri de la ei, mă uitam la public, cât de fericiți sunt și cum cei de pe scenă poartă doar tricouri și sunt împreună. Mi-am adus atunci aminte de piesa lui David Byrne, This must be the place și am uitat de tot ce mă apăsa. Au trecut lunile și am zis că e timpul să mă întâlnesc din nou cu acest vibe. Așa că am stat la o poveste cu Tarach Ó Snodaigh, rapper și chitarist din această trupă. În trupă cu el mai sunt: Bainsy (voce și saxofon), Glen Feely (bas), Bronwyn Kirwan (tobe), Captain Cian (clape și vioră) și Matthew Connolly (chitară).
Robert Kocsis: Am ascultat muzica voastră pentru prima dată la festivalul de anul nou 2026 din Dublin. Și eram curios: cum a fost anul acesta până acum pentru trupă, din punct de vedere muzical?
Tarach Ó Snodaigh: 2026 a fost incredibil până acum! Am început anul cu unul dintre cele mai mari concerte pe care le-am avut vreodată, ceea ce, evident, a mers foarte bine și pentru interviuri. A fost o experiență incredibilă să facem asta. Apoi am lansat și muzică, ne-am lansat EP-ul, care era în pregătire de atâția ani. Aveam piesele alea scrise de foarte mult timp. E pur și simplu grozav să fie lansate, să le poată asculta oamenii. Am făcut un turneu în UK, unde am vândut sute de bilete, lucru pentru care eram absolut în al nouălea cer. Acum urmează să cântăm la Trinity Ball în aprilie. Apoi avem cel mai mare show al nostru în Button Factory în aprilie, pe 24 aprilie 2026, care o să fie demențial. După aceea, un turneu mare în vară. Deci da, merge destul de bine, frate.
R.K.: Sună minunat. Sună incredibil. Văzându-vă pe scenă, am avut impresia că fiecare dintre voi se exprimă, fie prin haine, prin felul în care cântă sau pur și simplu prin felul în care vorbește. Ce înseamnă individualitatea pentru sunetul general al trupei Grooveline?
T.Ó.S.: Ai de-a face cu șase indivizi în trupă care se adună și formează un tot foarte, foarte bine închegat. Cred că totul e înrădăcinat în prietenia noastră. Suntem prieteni încă de când eram la grădiniță. Am crescut toți în același sat. Suntem confortabili cu propriile noastre personalități unii în jurul celorlalți. Cred că asta ajută mult.
Iar muzical, avem gusturi foarte diferite, dar și foarte similare în același timp, ceea ce face Grooveline să funcționeze. Așa ajungi să vezi asta în fiecare muzician și influența fiecăruia pe scenă.
R.K.: Faceți și "double duty" pe scenă, cântând la mai multe instrumente și în plus și vocal. De unde luați toată energia pentru dans și pentru a "hype-ui" publicul?
T.Ó.S.: E ca și cum ai juca tenis cu publicul. Când ești pe scenă, trebuie să tratezi publicul aproape ca pe partenerul tău de dans, dar tu conduci acest dans, trebuie să te asiguri că partenerul tău se simte bine în spațiul pe care îl creezi.
Dar energia mea depinde și de partenerul de dans. Trebuie să îi atrag la un anumit nivel de hype, dacă înțelegi ce vreau să spun. Dacă dau energia înapoi și o primesc și apoi o arunc iar, devine ca un ping-pong. De acolo îmi iau energia. Îmi iau energia dacă o ofer și o primesc înapoi. Dacă ofer multă energie și o primesc înapoi, atunci devin și mai haotic.
R.K.: Am și o întrebare despre piesa voastră Go Hectic. Eram foarte curios: care a fost cel mai haotic sau de neuitat concert pe care l-ați avut vreodată?
T.Ó.S.: Cred că unul dintre cele mai de neuitat a fost când am cântat la Electric Picnic. Am fost ultima trupă care a urcat pe scenă la festival. Am încheiat tot festivalul pe partea de live. Erau mii de oameni acolo și toți erau pe exact același vibe ca noi și a fost destul de incredibil. Asta e probabil concertul meu preferat până acum.
Și apoi îmi amintesc că am cântat la C Sessions în 2024, pentru că suntem din nord-vest și acela a fost cel mai mare concert al nostru acolo. A fost o revenire acasă pentru noi. Țin minte că mi-am pierdut complet mințile pe scena aia.
Și recent, de fapt, un alt concert de neuitat, prin cât de haotic a fost: mi s-a rupt chitara. Am cântat la Bricks and Jam în Londra, au venit 300 de oameni, mi s-a rupt chitara. Practic am început să o arunc pe scenă și chestii de genul, ceea ce a fost amuzant.
R.K.: Cum arată, de obicei, procesul vostru de compus? Porniți de la un groove, de la un vers sau de la un jam împreună?
T.Ó.S.: Procesul nostru de compus pornește în principal de la faptul că suntem toți într-o cameră și unul dintre noi vine cu o idee, o progresie de acorduri sau un mic riff și apoi lucrăm pe ea. Apoi pur și simplu facem jam împreună în cameră.
Înainte să ne atingem măcar de versuri, avem toată muzica făcută și practic toate părțile create. După ce muzica e creată, abia atunci începem să lucrăm la melodie, armonie și versuri, ceea ce e foarte fun, pentru că toți suntem pasionați de muzică. Tuturor ne place muzica instrumentală, nu avem nicio problemă cu EDM (Electronic Dance Music).
Chiar dacă vii la un concert de-al nostru, principalul lucru se învârte în jurul muzicii, melodiile, dinamica, build-urile și beat-ul. Așa merge procesul nostru: o persoană sau mai multe vin cu o idee, o dezvoltăm și apoi o "gătim" împreună. O băgăm în cuptor câteva ore, cu multe idei, și apoi iese o piesă peste care scriem.
R.K.: Muzica voastră pare să fie un echilibru foarte bun între distracție și un mesaj politic pe scenă. Cum găsiți echilibrul între cele două?
T.Ó.S.: Cred că asta e pur și simplu cine suntem noi ca oameni. Suntem destul de politici. Mai ales ca irlandezi, ești în mod natural un pic politic. Mai ales de unde venim noi și faptul că am mers la o școală unde se vorbea doar irlandeză, ceea ce în sine e un act politic împotriva dominației limbii engleze, care încearcă să pună presiune pe limbile native, intenționat sau nu. Eu, de exemplu, am crescut republican și când spun republican, mă refer la republican irlandez, și asta nu are nicio legătură cu ce se întâmplă în Statele Unite Ale Americii. Vin dintr-o familie republicană irlandeză. Iar ceilalți din trupă, cum îi descriu eu, sunt "dependenți de adrenalină" , vor doar să se distreze. E mai degrabă o reflecție a cine suntem ca oameni, decât ceva ce încercăm să echilibrăm intenționat. Cred că trupe ca Kneecap au deschis drumul pentru genul ăsta de abordare, echilibrul dintre politică, satiră și distracție. Ne-au inspirat mult în direcția asta. Dar în esență ne vine natural.
R.K.: Că ai adus vorba de Kneecap, simți că v-au dat curajul și au deschis drumul pentru a cânta în irlandeză?
T.Ó.S.: Cântam în irlandeză și înainte. Dar da, cu siguranță au făcut ceva, ne-au dat și mai multă inspirație să cântăm în irlandeză. Nu neapărat curaj, dar ne-au oferit o confirmare reală că a cânta în limba ta nativă e mai cool decât orice.
R.K.: Ca român care urmărește scena muzicală irlandeză de la distanță, simt că există un puternic sentiment de solidaritate între trupe, chiar și între genuri diferite. Simțiți și voi asta? Ce face ca această comunitate să funcționeze?
T.Ó.S.: Cred că scena muzicală irlandeză a fost mult timp orientată spre ce putem exporta în America și Marea Britanie. Dar acum Irlanda trece printr-o revoluție culturală, nu într-un mod negativ, ci unul pozitiv. Pentru prima dată de la independență, ne uităm cu adevărat la propria identitate și încercăm să ne-o recuperăm. Am fost foarte săraci mult timp și încercam să plecăm, să reușim în altă parte. Credeam că America și Anglia sunt cele mai bune opțiunii, că acolo sunt banii. Acum ne uităm spre noi și realizăm că suntem, de fapt, foarte buni și că nu trebuie să ne adaptăm după alte puteri globale.
R.K.: În zilele noastre, în țara mea, în România, exprimarea mândriei naționale poate fi uneori văzută negativ sau inconfortabil. În Irlanda, însă, pare mai naturală și pozitivă. Ce crezi că creează această relație sănătoasă cu mândria națională?
T.Ó.S.: Cred că ceea ce creează o relație sănătoasă cu mândria națională și naționalismul, din punctul meu de vedere, e să privim cum funcționează culturile care nu sunt neapărat și în mod inerent instituții, monarhii sau orice fel de structură politică. Cultura irlandeză e profund înrădăcinată în mii de ani de muzică, sport și cultură. De asemenea, suntem mândri de reziliența noastră după sute de ani de opresiune. Cultura noastră nu e legată direct de un sistem politic, iar asta o face mai puțin "toxică". Cred că unul dintre motive este și faptul că suntem o națiune oprimată, care înțelege cum e să fie intimidată. Nu avem tendința să-i intimidăm pe alții. De fapt, suntem destul de modești, iar modestia este foarte importantă în cultura noastră, dar nu o modestie sobră. În cultura noastră nu luăm lucrurile prea în serios. Chiar și în rap, artiștii care încearcă să imite stilul american să se laude, să vorbească doar despre bani și fete, nu prea au succes în Irlanda. Oamenilor nu le place aroganța. Nu e în natura noastră.
R.K.: Și, în final, ai un mesaj pentru iubitorii de muzică din România?
T.Ó.S.: Mesajul meu ar fi să fie cu ochii pe cea mai bună trupă din Irlanda, care este Grooveline.