Iartă-mă, Radu, știu că nu îți plac cuvintele mari, dar să știi că nu sunt mari, sunt cuvinte pe care le meriți. Iată că a fost nevoie ca Răzvan Penescu să prilejuiască prima discuție scrisă între noi din 2013 și până-n prezent. Nu poate fi decât ultra personală această discuție, așa că o să te rog să răspunzi întrebărilor mele în același fel.
Interviul acesta ia naștere dintr-o mare bucurie a ta, a mea, a colegilor noștri și a spectatorilor din Galați. Ești nominalizat la premiile UNITER 2026 la categoria "Cel mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută" pentru textul Viața, moartea și învierea domnului Valentin Ionescu de Radu Horghidan, regia Adrian Iclenzan (citiți textul integral aici, pe LiterNet).
Iar în timp ce îți trimit aceste întrebări, suntem în repetiții pentru noua premieră a Teatrului Fani Tardini și colega noastră, Petronela Buda, ți-a spus la repetiții ceva ce m-a impresionat foarte tare. Citez: "Radu, nu credeam că mă pot bucura pentru altcineva cu aceeași poftă cu care aș fi făcut-o pentru mine." Asta simțim noi, colegii tăi, de la anunțarea nominalizărilor.
Oana Mogoș: Dincolo de ce credem noi, ce simte Radu în raport cu nominalizarea la Premiile UNITER 2026? Ce a provocat în tine?
Radu Horghidan: Dragă Oana, ca să îți răspund sincer, tot încerc să răspund cu ceva profund sau plin de înțelepciune, dar realitatea e că am simțit că mă bucur și am simțit că munca mea contează. Nu mă așteptam ca premiile să aibă așa impact pentru mine, dar, de fapt, au. Și nu știu cum la alții, dar am descoperit că pentru mine e important să certifice cineva că ești bun. Eu așa am luat-o. Știi că, în text, personajului principal nu i se zice niciodată "Bravo, Vali!", își spune el în imaginația lui... eh... pentru mine nominalizarea asta a fost un "Bravo, Radu!" primit din afară și e plăcut. Pe scurt, m-am bucurat.
Aș vrea să mai zic că la textul ăsta am lucrat cu Adi, care e și regizorul. Și a fost o muncă grea, intensă și multe granițe au devenit transparente, super în spiritul Proiect 9. Vreau să profit de ocazia asta pentru a-i oferi un binemeritat credit. Chiar dacă eu semnez textul, povestea și spiritul sunt comune, e o paternitate dublă aici... :D... mai rar paternitate dublă (Haha). Dincolo de glumă, a fost o călătorie frumoasă și epuizantă... nu mai fac așa de-acum!
O.M.: Tu ești inițiatorul PROIECT 9 - Teatru românesc contemporan. Bucuria ta anul acesta vine din poziția dramaturgului. Însă din anul în care s-a lansat Proiect 9 (2022) până în 2026, avem 6 nominalizări și un premiu UNITER. Știu că a fost un proces destul de solicitant, pe alocuri dureros, greoi, dar și plin de recunoștință. Povestește-ne de unde ideea proiectului și dacă se întâmplă ce ai estimat. De ce Cristian Ban, Leta Popescu și Adrian Iclenzan?
R.H.: Well... pandemia ne-a confruntat cu ideea dispariției subite, nu numai ca indivizi, ci și ca specie, iar senzația de "memento mori" e, de fapt, eliberatoare sau panicatoare nush care din două. Adică mi s-a părut... băi frate, noi murim mâine și încă nu avem curaj să facem teatru așa cum simțim? Rămânem tributari unor reflexe, unor estetici și unor chestiuni consacrate și-nvechite doar de frică să nu eșuăm să provocăm un râs sau să nu ne înjure unii? Păi nu-i bine! WTF...
Și poate e clișeic, dar a fost ceva de genul "nu poți regreta ce nu ai încercat", "o viață ai", "capul plecat sabia nu-l taie, dar nici nu vede cerul" (replică din ... în țara minunilor). Din astea... dar ele-s adevărate, adică funcționează. De exemplu: cât mai facem comedioare clasice ca să vindem bilete? Pentru asta ne-am făcut artiști? (A fost și ceva orgoliu, după cum se simte). Nu domnule! Noi tre să facem teatru vibrant, personal, autentic și bun! Am zis.
Eu am venit cu energia și cu întrebările astea și nu știu dacă am mai zis asta oficial, dar atunci am vorbit foarte mult la telefon cu Adi Iclenzan, în pandemie. Am discutat despre ce înseamnă teatrul ca instituție, ca artă; el făcea atunci și dialogurile alea celebre din pandemie între artiștii din România... iar interviurile și discuțiile alea cu el mi-au deschis multe perspective. Într-o zi l-am sunat și i-am zis: "Adi, fii atent, facem revoluție fără să revoluționăm nimic." Aveam nevoie de feedback-ul lui.
Zic: trei regizori, trei ani, nouă spectacole noi pe nouă texte noi. Să faci trei spectacole cu un regizor e ca și când ai avea o mini-companie. În loc să aducem nouă regizori, aducem trei și facem ca într-o căsătorie. Actorii dintr-un oraș mic joacă toată viața împreună, publicul e publicul de acolo, regizorii vin și pleacă. Nu! Trebuie cineva care să facă parte din familie. Și, cumva, ăsta a devenit un cuvânt de bază: familie, companie, long-term relationship - Căsătorie man!
Am zis: voi, ca regizori, aveți timp să creșteți actori, puteți avea un discurs estetic mai amplu decât ați putea printr-un singur spectacol. Fiind texte scrise pentru trupă și pentru voi, aveți un cuvânt de spus mai mare decât de obicei. Iar asta ne permite să ne întrebăm: "Ce trebuie să creăm noi astăzi? Ce vrem ca artiști? Ce vrem ca manageri? Ce vrea publicul?". Putem să găsim ceva care să împlinească nevoile tuturor, dar și misiunea principală a instituției?
Pentru că, să știi, Oana, una dintre marile probleme pe care le identificasem atunci era că fiecare instanță are, de multe ori, interese care e posibil să nu se alinieze cu ale celorlalți. Publicul vrea ceva, directorul vrea altceva, regizorii și ei vor ceva ce s-ar putea să nu fie chiar ce vor și actorii, care actorii vor rol principal sau comedie, dramaturgii vor să li se pună în valoare textul, iar contabilul vrea să zici de ce folosești ruj sau ce probleme are el cu curtea de conturi știi? Așa că fiecare trage în direcția lui. Și dorințele astea duc, de cele mai multe ori, la rezultate care nu sunt aliniate cu misiunea instituției sau duc către o "scoatere" pe metoda "hai că le-am luat banii și în seara asta", prin montarea de comedii facile.
Adi a zis: "Băi, tu știi că sună bine? Asta e, asta trebuie făcut!". Chestia asta mi-a dat o super încredere. Așa că, normal că am fost susținătorul lui Adi pentru a lucra în Proiect 9, pe care l-a și condus în calitate de director artistic în anul doi. Cu Leta și Ban... pe Ban îl cunoșteam, făcusem devised MaMe, care a fost o super experiență, deci știam că se bagă la nebunii. Vreau să-ți zic că succesul pe care l-am avut cu MaMe și cu Cristian Ban a fost la fel de determinant ca discuția cu Adi... Era un element care-mi dădea super încredere, că dacă vrei să faci o nebunie tre să crezi că se poate. Despre Leta știam că are o relație profundă cu teatrul și orașul, fiind gălățeancă și știam că o să vină cu mare dragoste aici la Galați, ceea ce s-a și întâmplat. Sincer sunt surprins că a venit cu atât de multă dragoste, mie-mi dădea senzația că-i "pute mai tare Moldova" (Salba Dracului) atunci, dar nu... a fost ceva fenomenal. Plus că erau trei regizori buni, într-o perioadă înainte să devină foarte cunoscuți. Iar de Adi... na, știi și tu că noi am fost fascinați de el încă de la Metoda și, dacă era un om cu care să faci o revoluție, Adi era sigur acela.
Cert este că cele șase nominalizări au venit pe un teren fertil, pregătit de o echipă minunată în frunte cu Florin Toma, the manager, eu, cei trei regizori și o trupă de actori care s-a întâlnit cu un public gălățean care nu a dat bir cu fugiții, ba dimpotrivă, a început să vină și mai mult la teatru.
Acuma, na... sunt foarte bucuros... cred că Proiect 9 e un succes, cred că am reușit ce ne-am propus... și mă bucur că fac parte din povestea asta, și abia-l aștept pe Cristi Ban să facă al 9-lea spectacol :D
O.M.: Am avut ocazia să joc în mai multe texte scrise de tine: Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte (regia Adrian Iclenzan) sau Privacy Settings (Social Act Theatre). În opinia mea, Radu Horghidan scrie cu multe lumi interioare pentru actori, scrie plin și ofertant, dar și solicitant. De când ai început să scrii? Ce cauți?
R.H.: Măi, în astea două, în Tinerețe... și în Viața..., am scris cu energia aia din pandemie. Tinerețe... a avut energia unui om care nu voia să moară sau care voia să trăiască. Viața... a avut energia unui om care voia să schimbe lumea. Doi nebuni. În Viața... am găsit lumea funcționarului român, lume în care am existat și eu câțiva ani, lumea birocrației, care e plină de mister, absurd, dramă, pasiuni și lipsă de sens.
Acum, nu știu ce să zic mai mult despre universul meu ca dramaturg. Nu cred că am o voce încă, așa cum au Mimi Brănescu sau Csaba Székely. Aș aspira să fiu ca ei, autor dramatic cu univers. Eu sunt un om care crede că știe să scrie și o face cu pasiune, dar nu-s convins că e suficient. E un subiect sensibil. Dar ce pot să spun e că scriu cu gândul la actori. Să fie ceva ce mi-ar plăcea și mie să joc, să-mi dea chef, nerv, draci pe scenă. Să fie cu transformare, cu caterincă, gag, dramă, lacrimă, filozofie... bam! De toate! :D
O.M.: Ești actor, regizor, profesor, dramaturg și manager cultural. Ce nevoi resimți în orașul nostru? Ce planuri ai pe mai departe?
R.H.: În orașul nostru trebuie un teatru pentru tineri. Un teatru singular... că avem acum "Teatrul pentru copii și tineret Gulliver" eu zic să fie un teatru, separat, care să facă evenimente pentru adolescenți și tineri: artă imersivă, teatru-concert, concerte experimentale, artă vizuală combinată cu performance. Pe scurt, un teatru al prezentului și viitorului. Un loc pentru ciudați, pentru nebuni, un loc unde tinerii să se simtă liberi să cânte, să danseze, să joace să se conecteze unii cu alții. Un loc pentru care merită să fii în Galați. Un loc pentru care merită să rămâi.
Lumea se schimbă și noi încă jucăm piese cu nuntă la final (nu mă refer la ce facem noi acum la teatru că aia e mișto - A douăsprezecea noapte de Shakespeare), mă refer la un gen de teatru care va fi neinteligibil pentru generația Alpha și neinteresant pentru generația Z, da poate chiar și piesa asta a noastră va fi irelevantă pentru ei... mă rog. Peste tot în țară ar trebui hub-uri de creație. Ăsta e visul meu. Și, pe lângă asta, e chestia cu "țineți tinerii în oraș". (Acesta a fost un wink către primărie sau vreun investitor mare... cine știe cine vede și zice: "Gata, Radu, facem un teatru pentru tineret în Galați!").
O.M.: Hai să facem un exercițiu de aducere aminte. Care au fost cele mai mari provocări sau cele mai dificile momente pentru tine? Ce îl sperie pe Radu?
R.H.: Cel mai greu a fost în burnout-ul din anul doi de proiect. Burnout combinat cu depresie, ce-o fi fost atunci... nasol. Cum zice Jung: "the dark night of the soul". Dar cele mai grele provocări sunt să-ți scoți capul din fund (trad. din engleză: "get your head out of your ass") și să treci peste propriile neîmpliniri, frustrări, neiubiri.
Pe de altă parte, am văzut un podcast, Diary of a CEO cred, unde vorbeau despre "toxic fuel" ca fiind chestia care te face să bagi ca nebunul. Deci s-ar putea să fie un ciclu firesc: nu te simți iubit, tu faci ceva ca să fii iubit, îți dai seama că oricât de multe ai face, mai degrabă lumea te urăște, așa că înveți să te iubești singur. Tadaaa!
O.M.: Ce îți dorești pe mai departe? Film? Scrii la ceva acum?
R.H.: Da, vreau film! Joc în Las Fierbinți, personajul meu se numește Maradona și îmi place de mor. I love Mimi Brănescu... Și aș vrea, ca actor, să fac mai mult film. De scris... mai am câteva idei, dar nu mă arde nimic momentan. Mai aștept momentul pentru o revoluție. Mă tot gândesc la "dramaturgia de mâine". Am citit o carte, Societatea oboselii de Byung-Chul Han, unde zicea că lumea contemporană e una a pozitivismului excesiv care face omul să fie propriul lui sclav și stăpân. Mare parte din dramaturgie e scrisă înainte de lumea asta... scrisă într-o lume de care Han zice că era sub imperiul negațiilor, interdicțiilor și nevrozelor... ori... cât de profund poate cineva născut într-o lume unde pozitivismul reprezintă dictatura supremă, relaționa cu lumea veche a lui "nu"? Ca să nu mai zic că feeling-ul meu este că lumea urmează să se schimbe iar cu venirea AI-ului (ăla mare: AGI și ASI). Deci... sunt confuz, dar la asta mă gândesc când vine vorba de ce vreau să scriu. Poate c-ar trebui să scriu așa confuz ceva... Ca ultim gând, mă duc către studenții mei (actuali și viitori): Abia aștept să lucrez cu ei aici la Galați. Știi ce mă încântă la predat Arta Actorului? Gândul pe care l-a lăsat Cristi Popescu: noi, cei care facem teatru, suntem păstrătorii unui mod de a trăi care dispare. Ideea că poate că lumea asta, cu contact, prezență și conflict, va mai exista doar la teatru.
Îți dai seama? Vom fi ca niște sensei bătrâni care știu tehnicile secrete de vitalitate. E perfect că suntem la Galați, suntem suficient de izolați cât să putem avea chiar și o aură mistică. Ha!
O.M.: Ești nominalizat în 2026 alături de studenta și colega noastră, Elena Emandi. Ce înseamnă asta pentru tine? Ce le-ai spune celor care vor să dea la actorie în 2026, la Galați?
Radu: Ce să le spun? Le-aș spune multe. Chestia e că nu prea contează ce spun eu, contează ce-nțeleg ei, și ei înțeleg ce înțeleg în funcție de ce caută, și caută și ei în funcție de ce-au nevoie, așa că cine știe? Câteodată ne aliniem ca astrele și facem performanță, descoperim ființa umană cea mai autentică într-un mediu safe și luminos, altă dată ne uităm unii la alții și ne gândim că poate mai bine plecăm acasă și lăsăm pe alții care se pricep mai bine. Așa că nu știu ce să le zic. Îi aștept să mergem împreună pe drumul ăsta al descoperirii unui mod autentic de-a trăi!
Aș îndrăzni să visez la niște săli din alea ca-n străinătate, la dotări din alea cum am văzut eu în alte părți cu lumini inteligente de câteva sute de mii de euro, însă "tot ce mișcă-n țara asta... râul, ramul..." (Dacă mai taie ăștia mult de la educație, chiar cu râul și cu ramul o să rămânem).
Practic, ce vreau să spun e că... Emandi e dovada vie că la Facultatea de Arte din Galați se poate face performanță... nu mai spun că și tu ești, Oana și sunt mândru, îți dai seama că Elena mi-a fost studentă și cred că toți profii de la Galați ar trebui să fie mândri pentru că fiecare a pus câte ceva acolo!
Și apropo de profesori, nu pot să nu povestesc puțin de Florin Toma, care nu a fost doar directorul teatrului în toată afacerea asta... Florin mi-a fost profesor asistent în facultate... și cred că a fost unul dintre primii oameni care m-au încurajat să scriu, apoi peste ani, am înființat împreună Social Act Theatre, unde a jucat în textele mele de început (nu știu câți actori ar fi fost dispuși să joace în ele :D). La Viața... el a fost super supportive în faza de scriere, iar rolul pe care l-a făcut a fost minunat... ar fi meritat și el o nominalizare (nu-i nimic Florin, mai scriu)... Ce vreau să zic e că... Florin joacă, manageriază, regizează, încurajează dramaturgia contemporană și tinerele talente, cum e Emandi, e unul din pilonii principali Proiect 9 și al culturii gălățene și e și prof la Facultate la Galați.
În încheiere îți mărturisesc Oana că îmi doresc din tot sufletul mai multe investiții în secția Teatru la Galați, pentru că putem face performanță... și nu e doar de dragul performanței, pentru că performanța în artă înseamnă mai multă lumină-n lume și nu lumina aia orbitoare care te spală pe creier, ci lumina aia adevărată a unui suflet de om din care țâșnește frumosul. Și știu că într-o lume-n criză numai de frumos nu avem timp și chef, dar fără lumină și frumos ce-am făcut, ce sens mai are? Deci... când puteți, dați finanțări la educație și la cultură, vă rugăm... până atunci noi o să-ncercăm să ținem lumina aprinsă cât putem.
O.M.: Ultima întrebare: Cum te refaci tu? Ce faci când nu te ocupi cu teatrul? Ce te mai fericește?
R.H.: Iau creatină, fac dușuri reci, m-am lăsat de fumat, dorm cât de mult pot, mănânc mult, încerc să am grijă de oamenii apropiați... că nimeni nu e lângă tine la greu în afară de ei. Vreau să iau permisul de categoria A, să mă fac motociclist. Mă simt norocos că sunt căsătorit cu Elena Anghel, care a avut și are grijă de mine; dacă nu era ea, nu mai scriam eu nimic. Am rărit foarte tare alcoolul, încerc sportul (deși e greu) și vreau să strâng bani să vizitez niște țări din Europa, măcar câte un weekend.
O.M.: Nu-ți ascund că am lacrimi în ochi când scriu și când mă gândesc la tot ce ești și devii pentru definirea și devenirea mea ca om și actriță. Mă folosesc de prilejul oferit de LiterNet să îți spun că îți mulțumesc și hai la treabă, că avem o grămadă de făcut și la teatru, și la Facultate, și în Galați.
R.H.: E emoționant ce-mi zici. Și eu îți mulțumesc și mă bucur că suntem și prieteni, nu numai colegi. De aceea m-am simțit safe să răspund liber la întrebări... acum... ce-ar fi să nu trimiți interviul la publicat și să dau alte răspunsuri, mai standard? Hahaha.
(foto: Andrada Pavel)