Oana Mogoș: Cum se simte realitatea la niște zile după aflarea nominalizărilor?
Elena Emandi: Atunci când am aflat, am deschis linkul cu nominalizările de patru ori, ca să mă asigur că scrie numele meu acolo și că nu am vedenii. E o mare bucurie și, da, în prima zi am fost toată un zâmbet și o explozie de bucurie și recunoștință. După ce bucuria s-a instalat, mi s-au încărcat toate bateriile ambiției, muncii și determinării de a face lucruri. De a-mi spune că "eu chiar pot". E o combinație plăcută între recunoștință, bucurie și dorința de a continua. Simți că ți se încarcă toate resursele. Cred că asta e bucuria oferită de nominalizări, respectiv premii.
O.M.: Cum a fost procesul de lucru pentru rolul Izabelei? Care au fost cele mai mari provocări?
E.E.: Provocarea cea mai mare a fost să nu râd la ceea ce propuneau colegii mei. La nebunia și distracția din repetiții. Pentru mine, repetițiile la acest spectacol au fost un spectacol în sine. Adi mi-a oferit multă libertate de la început până la final, iar pentru asta îi mulțumesc. Culmea este că perioada de repetiții nu a fost una prielnică pentru viața mea personală, care, cumva, simțeam că o ia la vale, dar când ajungeam la repetiții parcă totul dispărea. Și cred că este un lucru mare ca, atunci când simți că lumea ta se prăbușește, să ai acest loc, cu alți cinci oameni, unde vă distrați, unde vă jucați și unde puteți să uitați, fie și pentru câteva momente, de lucrurile nasoale.
O.M.: Ai reușit ca în timpul Proiectului 9, proiectul nostru de teatru contemporan întins pe 3 ani, să experimentezi procesul de lucru cu toți cei trei regizori: cu Cristian Ban în Miorița, Leta Popescu în Regina nopții și Adrian Iclenzan în Viața, moartea și învierea domnului Valentin Ionescu. Hai să facem, din perspectiva actriței Elena Emandi, un studiu comparativ. Cât de diferiți sunt cei trei? Ce provocări ți-a adus fiecare proiect în parte?
E.E.: Doamne! (a se citi acest Doamne cu multă nostalgie). Eu sunt genul de persoană care își face multe filme. Care analizează mult. Prima dată am lucrat cu Cristi și am avut emoții cât casa. Și Cristi, la fel ca Adi, oferă multă libertate actorului, doar că el are și un soi de seriozitate de care, la vremea aceea, nici nu știam ce să cred. Seriozitatea lui mă făcea să cred că nu e bine ce fac. Și, cumva, ceea ce am simțit și învățat de la Cristi este să propui mereu, fără să aștepți o confirmare. Nu contează dacă e bine sau mai puțin bine. Contează să propui, să nu te blochezi.
Și acum îmi aduc aminte toate dățile în care m-am simțit blocată și proastă. Dar lucrul cu el mi-a dat mai mult curaj, ceea ce aveam nevoie, studentă fiind și jucând în primul proiect într-un teatru.
Leta este undeva între Cristi și Adi. Seriozitatea ei este matematică pură, sau așa o văd eu. Ea îți oferă un cadru fix în care tu să te joci. De la ea am învățat să am mai mult control pe ceea ce fac și, la fel ca în lucrul cu Cristi, și ea mi-a potențat curajul de a propune, de a fi, de a mă arăta.
Iar la Adi... păi m-am arătat. Adică nu m-am judecat nicio secundă. Și asta datorită și colegilor mei, care se uitau cu drag. E important să simți că nu ești judecat în acest proces de lucru. Deci, toți mi-au potențat curajul, curiozitatea și dorința de joc. Și am reușit să "fur" câte ceva de la fiecare.
O.M.: Cât de pregătit este un tânăr absolvent de actorie pentru lucrul efectiv în teatrul profesionist? Îți cunosc atât evoluția ca studentă, dar și ca actriță. Spune-mi, te rog, care ai simțit că sunt marile diferențe între școala de teatru și teatrul profesionist.
E.E.: Of, asta e o întrebare grea. E grea pentru că mă face să arunc o privire la mine, cea din studenție, adică de acum aproape trei ani. Văzută cu ochii mei de la 24 de ani, eram tare fricoasă, dar aveam o determinare mare. Deși frica asta era în mine, până la urmă mă duceam cu ea și făceam. Am și astăzi aceeași frică, doar că nu o mai las să mă acapareze atât de mult. Am învățat să lucrez cu ea. Să o îmblânzesc. Am văzut și tot văd citate de genul "nu ai cum să fii actor dacă ți-e frică". Ei, eu cred că ai. Ai cum să fii actor dacă ți-e frică. Important e să nu o lași să te stăpânească. Stai acolo cu frica și te duci cu ea, așa, ușor-ușor, și faci lucruri, și așa o îmblânzești. Dacă ar fi să îi spun ceva Elenei din facultate, ar fi chiar asta: "E normal să-ți fie frică, fată. Doar nu lăsa frica asta să te stăpânească. Învață să lucrezi cu ea, învață să o îmblânzești." Cea mai mare provocare a fost asta. Pentru că în facultate eram într-un loc safe, cu colegi pe care îi știam, iar când am intrat în teatru - bang - colegi noi, regizori, treburi serioase. Și e normal să îți fie frică.
O.M.: Radu Horghidan, profesorul tău de actorie, este și el nominalizat la premiile UNITER pentru textul spectacolului care ți-a adus și ție nominalizarea. Când le spui cu voce tare, realitățile prind contur. Cum se simte pentru un student să fie nominalizat în același timp cu profesorul lui?
E.E.: Se simte la fel cum se simte acest interviu cu tine. Pentru că, dacă ți mai aduci aminte, când eram în clasa a X-a, te-am văzut în Grădina Publică și i-am zis prietenei mele: "Uite, e așa o actriță bună. O apreciez enorm. Aș vrea și eu să fiu ca ea." Iar prietena mea a țipat la tine că te apreciez și că îmi doresc să fiu ca tine, timp în care eu eram ascunsă în boscheți, de rușine. Iar acum lucrez cu tine... pare cumva ireal. La fel este și această nominalizare, în același timp cu Radu. Nu m-am gândit niciodată că voi fi nominalizată, dar mai ales odată cu profesorul meu de actorie.
O.M.: Ce visează Elena Emandi în materie de viitor? Ce și-ar dori să facă? Visezi la un anumit regizor? Rol?
E.E.: Elena Emandi, care stă acum în fața laptopului, visează să lucreze cu mulți regizori, visează să descopere lucruri noi și zone de care nu era conștientă că le poate accesa prin intermediul altor personaje. Nu am un regizor sau un rol anume. Accept orice rol, fie el mic sau mare. Fiecare rol are complexitatea lui. Pentru fiecare rol caut și cercetez la fel de mult. Și ăsta e un lucru minunat. Niciodată nu am avut sentimentul că rolul meu e mic, că nu mă văd. De fapt, mint. Am avut o dată, dar mi-am dat seama că bucuria de a lucra la acel rol, cu acei oameni, e mai importantă decât mărimea rolului - dacă e mare sau mic.
O.M.: Știu că te miști extraordinar de bine. Corpul tău reușește să se exprime autentic și, de cele mai multe ori, reușești să creezi o experiență eliberatoare celui care te privește. De unde dragostea pentru mișcare? Ce planuri ai pe mai departe, în sensul ăsta? Un master în coregrafie? Un viitor profesor de coregrafie?
E.E.: Nu am o tehnică anume când vine vorba de dans. E o joacă, e ceva ce vine din interior, iar eu o las să iasă, dar cu control. Asta am descoperit la mișcare. Și îmi place enorm să mă uit la oameni care dansează, la spectacole de dans.
Da, mi-aș dori să știu mai multe. Zilele trecute am avut așa un soi de "ah, ce mi-ar fi plăcut să fi făcut dans de mică", asta pentru că simt că, legat de mișcare, am niște minusuri. Dar asta nu mă oprește să caut mai departe.
O.M.: Ai intrat în teatru la vârsta de 22 de ani. Experiența a fost așa cum auzeai că ar putea fi? Cum e colectivul de la Teatrul Dramatic prin ochii Elenei Emandi? Contează pentru performanța unui actor colectivul din care face parte? Povestește-mi despre colegii tăi prin ochii tăi.
E.E.: Sună ciudat, dar de la fiecare am învățat câte ceva. Îmi analizez foarte bine colegii și, de fel, sunt tare curioasă de cum lucrează colegii mei, cum gândesc, ce gândesc, ce fac ca să le iasă sau să nu le iasă ceva. Am o parte care analizează foarte mult și observ la alții lucruri pe care eu nu le am, dar mi-aș dori să le am.
Așa că știu că va fi lung, dar o să îi iau în ordine alfabetică pe toți colegii și o să spun ce am învățat sau ce mi-aș dori să învăț atunci când mă uit la ei.
Ama Beschieru - vocea și atitudinea de control pe care o are mereu. Mi-aș dori să am această stăpânire de sine și putere de a duce și de a face față lucrurilor.
Ana Ciucanu - când o văd pe Ana, parcă văd o actriță mare, mare, cu mult rafinament și stil. Femeia se îmbracă demențial.
Aureliu Bâtcă - curiozitatea și curajul de a pune întrebări.
Carmen Albu - umorul și relaxarea de care dă dovadă.
Ciprian Brașoveanu - profesionalismul și faptul că nu are niciodată nervi. Mă întreb dacă el se enervează vreodată.
Costin Stăncioi - știe mereu să se pună în valoare. E băiatul care iese în față cu mult curaj și atitudine.
Cristian Gheorghe - Cristi analizează mult și e plin de fermitate.
Cristina Uja-Neagu - când mă gândesc la Cristina, îmi vine în cap faptul că e super cool și iubește tradiția. Îi plac motocicletele și are un umor cât casa.
Dan Căpățână - la început nici nu știam de unde să îl iau pe domnul Dan. Mi se părea atât de greu de citit, dar faptul că e super inteligent și are un simț al umorului foarte fin mă face să îl urmăresc cu atenție.
Denisa Dutcovschi - nebunie și bucurie curată. Multă dorință de a face lucruri. Și are un râs... greu să nu te molipsească.
Elena Anghel - Elena, în mintea mea, de când eram studentă, se aseamănă cu o pană sau cu un fulg. E ceva delicat, care vede lumea cu multă gingășie.
Elena Ghinea - hotărârea și seriozitatea din ea. Doamne, la început îmi era frică de ea. Nu ai fi zis că poate să râdă:)), dar e o nebună, în sensul bun.
Flavia Călin - Flavia este super corectă. Asta apreciez cel mai mult la ea: corectitudinea și dorința de a face lucruri noi.
Florin Toma - știe să gestioneze multe situații-limită și, pe lângă asta, are mult umor.
Maria Niță - eleganță și multă atitudine.
Mihaela Lecca-Gorea - ziceam de râsul Denisei, dar nici Mihaela nu e departe. Are un râs molipsitor și un umor foarte bine dezvoltat.
Mihai Păun - nu știu dacă rămâne vreodată fără energie.
Oana Mogoș - determinare, muncă și versatilitate cât cuprinde.
Oana Preda - multă dăruire, grijă și sensibilitate.
Petronela Buda - spirit protector, super corectă și mult umor.
Radu Horghidan - mi-aș dori să am uneori mintea lui Radu, să fi citit cărțile pe care le-a citit el și să am ideile lui. E o sursă inepuizabilă de idei.
Răzvan Clopoțel - nu știu de ce râd când mă gândesc la Răzvan. E un actor cu mult ludic și relaxare, parcă lasă lucrurile să vină de la sine.
Robert Ioan - ambițios și nu se lasă cu una, cu două. Ai nevoie de argumente solide ca să îl convingi.
Ștefan Forir - vă dați seama dacă aș avea vocea lui Forir?
Tamara Constantinescu - îmi place felul ei de a oscila între profesoară și o doamnă plină de glume. E complexă.
Visarion Udatu - dorința și ambiția care îl fac să meargă departe.
Vlad Ajder - credința pe care o are atunci când face ceva. Să îl vezi câtă credință are când spune o glumă...
Vlad Jipa - "pe vremea mea..."; aici mă refer la felul lui măreț de a vedea lucrurile, de a le acorda importanță.
Vlad Volf - tipul de umor pe care îl are: concentrat și serios.
O.M.: De unde îți iei resursele? De unde inspirația? Ce faci tu când nu joci? Ce îți reface universul interior? Ai modele? Dacă da, cine și de ce?
E.E.: Resursele și inspirația mi le iau din orice: din plimbările simple pe faleză, din discuții cu oameni, din citit, din vizionat filme, din zilele în care, de dimineață până seara, ascult muzică, din tot ce e frumos și urât. Las totul să se așeze în mine. Poate părea pretențios să spun că las ca toate să cadă în mine, dar cam așa este. Lași să cadă în tine tot ce e bun și tot ce e rău - așa mă încarc. Adun orice mic gest, orice întâlnire, și le păstrez cu mine. Iar când e nevoie de ceva, găsesc în interiorul meu. La Pescărușul am repetat mereu cu aceeași imagine în cap: cu un pescăruș pe care îl găsisem pe Domnească și pe care nu l-am putut salva. Un pescăruș după care am alergat ca să îl prind, ca mai apoi să îl pierd și, în cele din urmă, să îl găsesc mort. Pur și simplu, această întâmplare a reprezentat una dintre resursele mele. Legat de Iza, ea e suma tuturor fetelor care își doresc o viață simplă, care se bucură de ce au și de cât au acum. Suma tuturor oamenilor creduli, care nu își pun întrebări. Și nu și le pun pentru că au altele pe cap. Și lista poate continua. E frumos, cred eu, să cauți umanul în orice.
O.M.: Ce te destabilizează în lucru? Dacă aș fi regizor și aș lucra pentru prima oară cu Elena Emandi, la ce să mă aștept?
E.E.: Ce întrebare bună! Acum trebuie să am grijă ce răspund. GLUMESC!!!
Sunt dăți în care am nevoie să știu că sunt pe drumul bun. De asta simt nevoia, atunci când lucrez, să știu că sunt pe drumul corect. Că mă documentez într-o anumită zonă și că zona aceea este corectă. Cred mult într-o comunicare și colaborare eficientă ca un spectacol să iasă bine. E un lucru de echipă. Ca reper pentru mine, deși nu a fost pe o perioadă atât de lungă cât mi-aș fi dorit, mă gândesc la cum am lucrat la sesiunea de întâlniri cu regizorul Alexandru Dabija. În timp ce lucram, era un soi de "amândoi facem acest castel de nisip". Nu era nimic stabilit, dar căutam și aveam același scop. Asta îți dă siguranță, încredere și totul pare foarte ușor.
O.M.: Pe Izabela (personajul tău din Viața, moartea și învierea domnului Valentin Ionescu) o iubesc pentru că înțelege că munca de calitate se face cu multe pauze, pe găinușa moțată din Regina nopții o iubesc pentru dragostea de mamă, pe Oița (din Miorița) o iubesc pentru candoare și curățenie interioară, iar pe Elena Emandi pentru zvâc, nebunie și poftă de viață. Ce ți-a rămas aproape de suflet din fiecare rol? Ce vrea Elena Emandi pe mai departe?
E.E.: Sună clișeic, dar cu fiecare rol am învățat ceva despre mine - ceva legat de abilitățile fizice, dar și ceva uman. Oița mi-a arătat că lumea poate fi privită cu multă candoare (după cum ai spus și tu), dar și faptul că pot să stau nemișcată minute bune sau că un simplu pas făcut într-un anumit context poate stârni râsul. Moțata mi-a arătat că am un corp fără limite, flexibil, și că nu trebuie să critic anumite decizii pe care eu, poate, nu le-aș lua. Nina mi-a arătat că viața asta merită trăită, că poți să vezi frumosul în orice. Iza mi-a arătat că, la un moment dat, e important să nu îți bați capul cu orice. Nu totul depinde de tine. Zița mi-a arătat că în mine există și o sămânță de scandal, dar, pe bună dreptate, când ai un asemenea anturaj, și că pot să râd ca un delfin (hahahaha). Iar Elena, pe mai departe, își dorește să crească mai mult și mai frumos, să adune multe cunoștințe și să dea, la rândul ei, mai departe.