Prolog la Pe urmele lui Pablo Escobar

Citiți un fragment din această carte aici.


În ziua în care Pablo Escobar a fost ucis, mama lui, Hermilda, a venit pe jos. Se simțise rău mai devreme, în ziua aceea, și era la spital atunci când a aflat vestea. Și-a pierdut cunoștința.

Când și-a revenit, s-a dus imediat la Los Olivos, cartierul din zona sud-centrală din Medellín în care, susțineau reporterii de la radio și televiziune, se întâmplase totul. Grupuri mari de oameni blocau străzile, așa că fusese nevoită să coboare din mașină și să continue drumul pe jos. Hermilda era gârbovită și mergea țeapăn, cu pași mici - o bătrână călită, cu păr cărunt, față osoasă, scofâlcită, și purtând ochelari mari, care-i stăteau puțin pieziș pe nasul lung și drept, același nas ca al fiului ei. Era îmbrăcată cu o rochie cu imprimeu floral palid și, cu toate că făcea pași mici, tot mergea prea repede pentru fiica ei, care era corpolentă. Femeia mai tânără se chinuia să țină pasul cu ea.

În Los Olivos erau cvartale de case cu câte două și trei etaje, cu mici curți și grădini în față, multe cu palmieri robuști și scunzi, care abia dacă ajungeau până la streșinile acoperișurilor. Baricade ridicate de poliție țineau mulțimea în frâu. Câțiva localnici urcaseră pe case pentru a vedea mai bine. Unii ziceau că sigur Don Pablo fusese ucis, dar alții susțineau că nu, iar poliția ar fi împușcat, într-adevăr, pe cineva, dar nu pe el, ci el ar fi scăpat încă o dată. Mulți preferau să creadă că reușise și de data asta. Acolo finanțase clădiri uriașe de birouri și ansambluri rezidențiale, discoteci și restaurante, acolo clădise case pentru săraci, pentru cei care se adăposteau în cutii din carton, plastic sau tablă și care scormoneau în grămezile de gunoaie ale orașului, cu basmale trase bine pe față ca apărare împotriva duhorii, căutând tot ce putea fi curățat și vândut. Acolo construise terenuri de fotbal cu instalații de nocturnă pentru ca muncitorii să poată juca seara, acolo venise să taie panglici inaugurale și uneori să joace câte un meci el însuși: o legendă deja, un ins rotofei, cu mustață și cu o bărbie dublă, care - toată lumea era de acord - avea iuțeală de picior. Mulți de acolo erau convinși că poliția nu-l va prinde niciodată, că nu avea cum să-l prindă, nici măcar cu acele comandouri ale morții, cu dolarii lor americani, cu avioanele-spion și cu cine mai știe ce altceva. Acolo se ascunsese Pablo vreme de un an și patru luni, cât îl căutaseră ei. Se mutase dintr-o ascunzătoare în alta printre oameni care, dacă l-ar fi recunoscut, nu l-ar fi trădat niciodată, fiindcă acela era un loc în care pe pereți erau atârnate portrete ale lui în rame poleite, în care se rosteau rugăciuni pentru el, să aibă viață lungă și copii mulți, și în care (știa el bine asta) cei care nu se rugau pentru el trăiau cu frica lui.

Bătrâna a continuat să meargă înainte cu hotărâre, alături de fiica ei, până când bărbați sobri, în uniforme verzi, le-au oprit.
- Suntem rudele lui. Ea este mama lui Pablo Escobar, le-a explicat fiica.

Oamenii legii au rămas inflexibili.
- Voi nu aveți mame? i-a întrebat Hermilda.

Când vestea că sosiseră mama și sora lui Pablo Escobar a ajuns la superiorii agenților, li s-a permis să treacă. Alături de o escortă, cele două s-au strecurat printre șirurile de mașini parcate până în locul în care licăreau sirenele ambulanțelor și ale mașinilor de poliție. Camerele studiourilor de televiziune le-au surprins când s-au apropiat, iar un murmur a străbătut mulțimea.

Hermilda a traversat strada până la un petic mic de iarbă pe care zăcea trupul unui tânăr. Bărbatul avea o gaură în mijlocul frunții și ochii lui, fără viață și lăptoși, erau ațintiți în gol, spre cer.
- Nerozilor! a strigat Hermilda, izbucnind într-un râs sonor la adresa polițiștilor. Nerozilor! Ăsta nu e fiul meu! Ăsta nu e Pablo Escobar! Ați ucis pe altcineva!

Dar agenții le-au tras pe cele două femei într-o parte și, de pe acoperișul garajului, au început să coboare un cadavru imobilizat pe o targă, un bărbat gras, desculț, cu blugii suflecați la glezne și pulover albastru, a cărui față rotundă, bărboasă, era umflată și însângerată. Avea o barbă neagră, deasă, și o mustață ciudată, pătrățoasă, cu capetele rase, ca a lui Hitler.

La prima vedere, era greu de spus dacă era Pablo sau nu. Hermilda a icnit și s-a aplecat tăcută asupra cadavrului. Pe lângă durere și furie, era cuprinsă și de o senzație de ușurare și, totodată, de spaimă. Era ușurată pentru că acum, cel puțin, coșmarul se sfârșise pentru fiul ei. Și era înspăimântată fiindcă bănuia că moartea lui va stârni și mai multe violențe. Nu-și dorea nimic mai mult decât ca totul să se termine, mai ales pentru familia ei. Ca toată durerea și vărsarea de sânge să se stingă odată cu Pablo.

Când s-a îndepărtat, și-a strâns buzele într-o linie subțire, ca să nu trădeze nici urmă de emoție, și s-a oprit o clipă, doar atât cât să-i spună unui reporter cu microfonul întins:
- Acum măcar se odihnește.

Citiți un fragment din această carte aici.