Introducere la Reeducare și represiune în comunism. O istorie politică a închisorii Aiud

Citiți un fragment din această carte aici.


Geografia simbolică a represiunii comuniste din România rezervă un loc privilegiat închisorii Aiud, personalitățile închise, regimul carceral (foamea, frigul, izolarea), rata ridicată a mortalității, capacitatea mare de deținere, alături de fenomenul reeducării târzii particularizând Aiudul în universul concentraționar românesc.

Această imagine, cu puternice reverberații memoriale, constituie intriga tezei de doctorat și a fost materializată în volumul de față, cercetare dedicată în special fenomenului reeducării de la Aiud, analizat în contextul general al istoriei penitenciarului din perioada 1941-1964.

Cercetarea doctorală, ce întregește parcursul academic de la nivelul studiilor de licență și masterat, dedicate de asemenea represiunii comuniste^[i], a început în 2012, având ca motivație intenția de a răspunde unor așteptări istoriografice și memoriale, respectiv realizarea sintezelor cu valoare monografică dedicate penitenciarelor din sistemul concentraționar românesc. Reeducarea târzie de la Aiud (1959-1964) reprezintă miza principală a volumului, subiectul-pivot în jurul căruia se construiește istoria penitenciarului. Interesul pentru fenomenul reeducării a fost motivat, în primul rând, de poziția aparte, controversată, pe care o ocupă reeducarea de la Aiud în memoria supraviețuitorilor.

Reeducările de la începutul anilor 1950, de la Pitești și Gherla, sunt particularizate de o violență extremă, iar deținuții care au participat sunt absolviți de posibile vinovății morale, aspect care se reflectă și în memorialistica subiectului. În schimb, în cazul reeducării de la Aiud, perspectiva memorială și istorică cunoaște nuanțe interpretative. Aparentul umanism al administrației, lipsa violenței fizice explicite, "adeziunea" personalităților politice și culturale, toate acestea au "spart" unitatea memoriei, creând tensiuni între deținuți, tensiuni care s-au manifestat și la nivelul memorialisticii de detenție și, implicit, în istoriografia subiectului.


Penitenciarul Aiud, ca loc de detenție în universul concentraționar comunist, oferă istoricului o multitudine de subiecte și perspective de abordare analitică. În primul rând, Aiudul poate fi abordat ca "loc al suferinței", al practicilor represive și al condițiilor inumane de detenție la care au fost supuși deținuții politic, în contextul general al represiunii comuniste.

În al doilea rând, datorită faptului că Aiudul a fost o închisoare dedicată elitei interbelice, politice, culturale sau militare, istoria penitenciarului poate fi abordată și dintr-o perspectivă prosopografică, de recuperare a figurilor care s-au remarcat în România interbelică și care au devenit victime ale represiunii desfășurate de regimul comunist în primele două decenii ale existenței sale, cu scopul preluării și consolidării puterii politice. Această particularitate a penitenciarului, de închisoare a elitei, este argumentată deopotrivă la nivel administrativ, cantitativ și calitativ. În ce privește dimensiunea administrativă, în septembrie 1948 Securitatea emitea ordinul privind clasificarea penitenciarelor în funcție de profilul deținuților, la Aiud urmând să fie închiși "criminalii de război" și deținuții de "profesiune intelectuală"^[ii]. La nivel cantitativ, identitatea Aiudului ca închisoare a elitei este susținută prin majoritatea relativă pe care intelectualii o aveau în rândul deținuților^[iii], iar la nivel calitativ prin personalitățile marcante consacrate la nivelul memoriei rezistenței anticomuniste, care au fost închise aici: Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Petre Țuțea, Nicolae Steinhardt, George Manu, Vasile Voiculescu, Adrian Marino, membri ai "Rugului Aprins", Istrate Micescu, Petre Pandrea, Horia Măcellariu, Aurel Aldea ș.a.

În al treilea rând, Aiudul poate fi abordat și din perspectiva vieții cotidiene a deținuților. "Aiudul e o academie, nu o pușcărie"^[iv] scria Ștefan Muscalu în temnița Aiudului în toamna anului 1959. Versurile lui Ștefan Muscalu exprimă sugestiv realitatea carcerală din Aiud și celelalte închisori comuniste: deținuții politic, prin activitățile lor cotidiene din celulă, au transformat penitenciarele României comuniste din simple unități de recluziune ale condamnaților penal în spații animate de efervescență culturală, profunzime spirituală, solidaritate sau dezbateri politice.

Pe de altă parte, istoria penitenciarului Aiud poate fi abordată și din perspectiva rezistenței deținuților față de măsurile represive ale regimului, atitudine care s-a manifestat cu intensități diferite pe tot parcursul perioadei comuniste, de la organizarea tacită a unui ajutor între deținuți, până la reacții explicite de protest, precum greva foamei din martie 1957.

Nu în ultimul rând, închisoarea Aiud, prin fenomenul reeducării târzii, dedicat în special deținuților legionari, poate fi privit și ca un capitol de "istorie legionară", ultimul din conflictul acestora cu regimul comunist.

Sub aspect metodologic, al viziunii istoriografice, am abordat subiectul din perspectiva unei "istorii politice", a confruntării dintre regim și deținuți. Integrând perspectivele diferite menționate anterior (represiunea instituțională, analiza prosopografică, viața cotidiană și rezistența deținuților), lucrarea încearcă să reconstituie această dinamică a confruntării dintre deținuți și regim specifică închisorilor politice, văzute ca "fronturi" ale războiului dintre puterea politică și cei care se opuneau comunismului. Tema centrală a cercetării, respectiv reeducarea târzie de la Aiud, reprezintă, de altfel, și apogeul acestui "conflict", pentru al cărui succes regimul a investit substanțial în plan uman, organizațional și tehnic.

Alături de analiza fenomenului reeducării târzii de la Aiud, în contextul istoriei penitenciarului din perioada 1941-1964, cercetarea urmărește și efectele post-carcerale ale reeducării.

Consecințele acestui fenomen, ca expresie a conflictului acutizat dintre regim și deținuți, s-au manifestat deopotrivă la nivel biografic - stigmatul purtat de deținuți după eliberare -, cât și la nivel memorial, subiectul reeducării de la Aiud fiind unul dintre cele mai controversate din memorialistica universului concentraționar.


Reacția societății românești față de instaurarea comunismului a fost una, în primul rând, de natură politică, de apărare în fața unui regim considerat criminal și antinațional. Forma directă de respingere a comunismului a fost lupta armată a grupurilor de rezistență. Alături de acest front propriu-zis, spațiul concentraționar a reprezentat celălalt cadru al confruntării deschise dintre regim și opozanții săi.

Pe de o parte, regimul, prin aparatul represiv, s-a raportat permanent la deținuți într-o cheie ideologică, motivând exterminarea lor tocmai prin faptul că erau considerați adversari politici. Pe de altă parte, cei închiși nu au văzut detenția doar dintr-o perspectivă administrativă, a unei perioade de timp petrecute în recluziune, ci au continuat, prin activitatea lor cotidiană (dezbateri politice, culturale, spirituale, acțiuni de întrajutorare etc.) să manifeste o rezistență politică față de regim. Caracterul politic al acestei rezistențe nu trebuie înțeles doar în cheie partinică, în funcție de afilierea politică a fiecărui deținut, ci în sensul fundamental, al refuzului comunizării României, motivul principal, de altfel, pentru care cei închiși ajunseseră în detenție.

Un astfel de demers de reconstituire a unei "istorii politice" a penitenciarului Aiud nu este lipsit de pericole, iar principalul dintre acestea îl reprezintă "capcana ideologică" pe care Securitatea, prin documentele sale, o întinde cercetătorului.

Decriptarea acestei perspective ideologice, prin care omul-deținut e transformat într-un dușman al poporului ce "merită" exterminat, reprezintă o miză obligatorie a cercetării. "Istoria politică" a închisorii nu trebuie să însemne prelungirea nefericită și incriminabilă, memorial și istoriografic, a viziunii în care Securitatea a proiectat reprimarea adversarilor politici, ci dimpotrivă, reprezintă încercarea de a reconstitui confruntarea dintre deținuți și un regim totalitar, ilegitim și criminal.


Pentru regimurile comuniste războiul civil^[v] a reprezentat un modus vivendi și operandi în procesul de transformare a noilor societăți în care se instaurau. O confruntare în primul rând ideologică, între clasa muncitoare și dușmanii acesteia. În țările est-europene războiul civil propriu-zis, specific experienței sovietice, s-a metamorfozat în universul concentraționar, unde "dușmanul" era supus unui regim de exterminare fizică și compromitere morală. Represiunea, ca instrument politic în procesul de comunizare a țării, era tributară viziunii ideologice asupra realității. În acest efort de eliminare a adversarilor, regimul a aplicat tipare ideologice, în care trebuia încadrată activitatea grupurilor considerate "dușmănoase". Astfel, deopotrivă legionarii, membrii partidelor istorice, chiaburii, "reacționarii" deveneau victime ale represiunii nu atât pentru activitatea contrarevoluționară desfășurată propriu-zis, cât mai ales din cauza stigmatului ideologic pe care-l purtau.

Între acești "dușmani ai poporului" o categorie specială o reprezentau legionarii, adversarul ideologic prin excelență al comuniștilor români. Această confruntare ideologică, cu origini în perioada interbelică, a oferit comuniștilor, în contextul internațional postbelic, dominat de curentul defascizării țărilor eliberate de sub influența germană, prilejul unei represiuni sistematice desfășurate împotriva membrilor organizației legionare. Fără a epuiza nuanțele tabloului în care regimul a zugrăvit războiul cu legionarii, putem identifica trei mari argumente care au justificat transformarea Mișcării Legionare în "dușmanul prin excelență" al comuniștilor: în primul rând, argumentul ideologic - comuniștii îi vedeau pe legionari deopotrivă "coloana a 5-a a fascismului", cât și instrumentul creat de burghezie pentru a lupta împotriva clasei muncitoare. În al doilea rând, contenciosul confruntărilor directe - evidențiindu-se momentul, mitologizat de ambele tabere, al Războiului Civil Spaniol. În al treilea rând, argumentul "combativității", respectiv experiența activismului politic al organizației legionare, manifestată deopotrivă în libertate (perioada interbelică), cât și în clandestinitate (regimurile carlist și antonescian).

Această viziune, care interpreta realitatea prin grila ideologiei, în efortul de transformare radicală a societății^[vi], a caracterizat mai ales universul concentraționar, unde regimul, în vigilența sa revoluționară, "a identificat o intensă activitate legionară condusă de un comandament legionar ierarhizat". O atare perspectivă a justificat asimilarea unor deținuți sau atitudini ca fiind legionari, respectiv legionare, aspecte ce argumentau intensificarea practicilor represive. Alături de existența unei organizații legionare active în penitenciar, Securitatea a creat și o imagine absolutizată a deținutului legionar, caracterizat prin subversivitate, atitudine refractară sau prozelitism politic. Mai mult decât atât, în prelungirea celor două proiecții ideologice, a existenței unei organizații legionare structurate, respectiv a unui prototip al deținutului legionar "refractar", Securitatea a interpretat într-o cheie ideologică și activitatea cotidiană a celor închiși. Astfel, într-o manieră simplificatoare, activitatea desfășurată de deținuții legionari e considerată legionară tocmai pentru că îi are ca autori pe aceștia. În consecință, pentru Securitate solidaritatea dintre deținuți devine "ajutor legionar", preocupările culturale - profesarea doctrinei legionare, colportarea și dezbaterea știrilor interne și internaționale - planuri politice în perspectiva eliberării, iar preocupările spirituale - fanatism religios legionar.

Pentru istoric, decriptarea acestui înveliș ideologic în care este creionată realitatea reprezintă o miză fundamentală, ca premisă pentru înțelegerea traumaticului univers concentraționar.

În spațiul carceral, un front al confruntării dintre regim și deținuții legionari a fost tocmai penitenciarul Aiud, intensitatea maximă a acestui conflict fiind atinsă în perioada 1959-1964, când a fost organizată reeducarea ce-i viza direct pe legionari. Deși în Aiud au fost închise și alte categorii de deținuți (țărăniști, liberali, criminali de război, socialiști, țărani care s-au opus colectivizării, membri ai grupurilor de rezistență armată ș.a.), asocierea penitenciarului Aiud ca fiind "închisoarea legionarilor" în perioada reeducării este susținută deopotrivă de numărul mare al membrilor organizației legionare închiși aici, cât și de "tradiția carcerală" a acestora.

Un grup de legionari, cu grade și funcții în organizație, a continuat fără întrerupere executarea pedepselor primite în urma condamnărilor din timpul regimului Antonescu și după 1948. O asemenea experiență le oferea statutul de "veterani" ai închisorii în fața celorlalți deținuți. Sub aspect cantitativ, deși legionarii au format permanent o majoritate relativă, Aiudul devine o închisoare eminamente "legionară" doar în perioada reeducării, când asistăm (începând din 1959) la un aflux susținut de deținuți legionari, transferați din celelalte închisori la Aiud, pentru ca în anii 1960-1964 numărul acestora să atingă aproximativ 3.200 de deținuți din totalul celor 3.600 încarcerați pe motive politice și de drept comun^[vii].

În ciuda faptului că Securitatea proiecta existența unei Mișcări Legionare capabile de acțiuni contrarevoluționare chiar și din spatele gratiilor, pentru aceasta, confruntarea cu experiența carcerală comunistă a avut două consecințe majore la nivel organizațional: pulverizarea centrului de comandă și amplificarea disensiunilor existente între diferitele grupări.

Deopotrivă în cazul Mișcării Legionare, cât și al celorlalte formațiuni politice, fluxul populației concentraționare, transferurile frecvente, dispersarea în întregul sistem penitenciar a deținuților sunt aspecte care fac imposibilă existența unui centru de comandă, așa cum își imagina sau doar proiecta Securitatea din rațiuni ideologice. Regăsim, cel mult, o conducere formală la nivelul fiecărei închisori, a cărei influență era condiționată de regimul carceral și, mai ales, de limitele comunicării între deținuți. În ceea ce privește identitatea legionară a deținuților, respectiv gradul de apartenență al acestora la ideile legionare și experiența lor politică, realitatea universului carceral nuanțează prototipul monocrom creat de Securitate. Astfel, în Aiud regăsim un "mozaic" legionar, cu deținuți care își asumaseră identitatea politică în grade diferite: de la fondatori ai Mișcării Legionare, comandanți ai "Bunei-Vestiri", miniștri legionari, membri cu grade și funcții în aparatul statului național-legionar și până la septembriști^[viii], simpli simpatizanți, deținuți condamnați ca legionari pentru că au activat în organizații studențești din anii 1947-1948 din care făceau parte și legionari, sau deținuți asimilați abuziv drept legionari, fără să aibă nicio afinitate ideologică sau legătură instituțională cu organizația.

Tocmai de aceea, ținând cont de acest tablou policrom, am evitat utilizarea globală a termenului "legionar", încercând, pe cât posibil, să sondez identitatea politică reală a deținuților. Deși Securitatea i-a etichetat la fel, numindu-i lapidar "legionari", cu greu poate fi pus semnul egal între un comandant legionar, cu activitate politică interbelică, și un student care a activat în anii 1949-1950 într-o organizație anticomunistă din care făceau parte și foști legionari.

În siajul acestei delimitări metodologice se impune precizarea unei nuanțe atât de necesare pentru înțelegerea realităților carcerale: la nivel personal, experiența detenției a însemnat pentru unii dintre cei închiși șansa unei repoziționări identitare. Astfel, în fața suferinței (foame, frig, izolări, torturi), identitatea ideologică poate cunoaște un proces de diluare, în schimbul accentuării valorilor umane: solidaritatea, rezistența, sacrificiul, spiritualitatea, reflecția sunt privilegiate în detrimentul luptei politice, combativității, radicalismului. Această repoziționare, în care dimensiunea umană a suferinței prevalează în detrimentul activismului, nu se traduce printr-o negare totală a identității politice a deținuților. Iar în cazul unora dintre cei condamnați ca legionari, aceștia nu-și abandonează pur și simplu trecutul politic, mulți dintre ei continuând să imagineze reluarea activității în perspectiva eliberării.

De asemenea, procesul repoziționării identitare nu a fost uniform și nici global, fiecare deținut traducând realitatea detenției în funcție de disponibilitățile personale, psihologice sau intelectuale. Însă, ceea ce merită subliniat este ipoteza, ce rămâne de demonstrat, că identitatea politică fermă a deținuților a fost mai mult o proiecție a Securității decât o realitate carcerală. Regimul avea nevoie, în efortul de argumentare birocratică și ideologică a represiunii, de imaginea hiperbolizată a periculozității celor închiși.


Fenomenul reeducării de la Aiud poate fi privit și ca un proces târziu al "defascizării", pus în scenă într-o formă mult mai elaborată decât procesele penale postbelice dedicate "criminalilor de război", de regimul comunist prin intermediul Grupului Operativ Aiud.

Drama României postbelice și a tuturor țărilor central-europene a fost tocmai faptul că imperativul lustrației politico-morale, atât de necesară după dictaturile carlistă, legionară și antonesciană, a fost pus în practică de celălalt totalitarism genocidar - comunismul. Ascendentul politic pe care i l-a adus înfrângerea Germaniei naziste alături de anglo-americani a fost folosit de URSS ca instrument politic pentru susținerea preluării puterii de către comuniști în țările rămase în sfera sa de influență. Și astfel, procesul defascizării (tragerea la răspundere a celor "vinovați de crime de război" și de susținerea dictaturilor pro-fasciste) a devenit pretextul "legitim" de reprimare a opozanților politici, reali sau imaginari.

Impostura morală (o ideologie criminală - comunismul judeca altă ideologie criminală - fascismul) precum și transformarea acestui proces în instrument represiv, pe calea preluării totale a puterii, au fost principalii factori care au delegitimat "terapia lustrației politico-morale", necesară unei societăți traumatizate de regimurile pro-fasciste.

Mai mult, în contrapartidă, caracterul ilegitim și criminal al noii puteri susținute de la Moscova a fost premisa coagulării unui front comun al forțelor anticomuniste, și astfel țărăniștii, liberalii, legionarii, ofițerii armatei regale sau țăranii care se opuneau colectivizării considerau regimul un dușman a cărui înfrângere era mai importantă decât lămurirea diferențelor doctrinare.

De altfel, debutul abrupt al Războiului Rece, prin care aliații de ieri împotriva nazismului deveneau acum dușmani ideologici, a schimbat radical mizele politice ale vremii, trecând în plan terțiar problema "defascizării". Iar faptul că unii legionari rămași în Europa Occidentală, la sfârșitul celui de Al Războiului Mondial, au fost parașutați de serviciile secrete occidentale pentru a impulsiona lupta armată din munți^[ix], a avut darul de a spori capitalul simbolic al unei organizații care se opunea comunismului. Rezultatul implicit al acestei recalibrări geopolitice (Occidentul încerca să îngrădească fostul partener, alături de care luptase împotriva fascismului) le-a oferit legionarilor șansa, prin transformarea în aliați ad-hoc ai frontului anticomunist, să facă uitat propriul trecut politic reprobabil, caracterizat de violențe și radicalism ideologic.

Supunerea lor unei represiuni sistematice din partea regimului comunist n-a făcut decât să le confirme legionarilor legitimitatea poziției lor. Pe scurt, aceasta era postura identitară a celor pe care-i numim generic "deținuții legionari" la momentul debutului reeducării de la Aiud - epuizați după ani îndelungați de regim carceral opresiv, dar convinși de superioritatea atitudinii lor, alimentată tocmai de suferința detenției. Acestei realități Securitatea i-a răspuns prin implementarea unei acțiuni elaborate de reeducare, care avea și acest scop - de a pune în practică, cu un deceniu întârziere, un proces al "defascizării" prin care, din perspectiva regimului, deși fuseseră condamnați, deținuții legionari nu trecuseră.

Fenomenul, în care prelucrarea ideologică era dublată de o intensă muncă operativă, i-a obligat pe deținuți să reflecteze asupra propriei identități, cu atât mai mult cu cât recalibrarea oferea și perspectiva eliberării.

De altfel, tocmai sondarea acestor căutări identitare ale deținuților reprezintă una din mizele volumului, conștient fiind că în această etapă a cercetării formularea corectă a ipotezelor este mai importantă decât oferirea unor răspunsuri finale.


În încercarea de a constitui istoria politică a penitenciarului Aiud, între 1941 și 1964, am utilizat cu prioritate surse documentare provenind din arhiva Securității, Arhivele Naționale și arhiva penitenciarului Aiud. Am optat pentru un astfel de demers, ce se vrea mai mult decât un experiment istoriografic, din rațiuni metodologice: în primul rând, după mai bine de trei decenii și jumătate de la căderea comunismului și la douăzeci de ani de la deschiderea către public, prin înființarea CNSAS, a arhivelor Securității, se impune o valorificare a surselor documentare cercetate în acest răstimp. În al doilea rând, un astfel de demers vizează tocmai "verificarea" validității acestor surse, a "capacității" lor de a restitui o istorie traumatică, pe care instituțiile ce le-au emis au încercat să o "oculteze".

De asemenea, demersul reprezintă și un exercițiu metodologic ce-și propune să testeze capacitatea analizei semantice de a descifra perspectiva regimului, a instituțiilor represive, și de a restitui o istorie credibilă utilizând surse documentare impregnate de o viziune ideologică asupra realității.

Un aspect care merită precizat e faptul că opțiunea pentru sursele documentare nu exclude literatura memorialistică. Ierarhizarea surselor, în sensul "discriminării" memorialisticii, a mărturiilor supraviețuitorilor în detrimentul documentelor de arhivă, reprezintă o capcană pe care cercetătorii istoriei comunismului sunt obligați să o evite. Dincolo de perspectiva simplistă, caducă din prisma achizițiilor metodologice actuale, această manieră prezintă riscul supraevaluării perspectivei instituțiilor represive, care devin mai "credibile" decât supraviețuitorii sistemului concentraționar. Tocmai de aceea, subliniez că opțiunea pentru sursele documentare nu înseamnă privilegierea perspectivei Securității în dauna celei a supraviețuitorilor.

În ceea ce privește memorialistica Aiudului, aceasta este utilizată în două moduri distincte: în primul rând, maniera în care memorialiștii au reprezentat experiența detenției constituie fundamentul memorial al perspectivei în care am reconstituit istoria politică a închisorii. Altfel spus, memoria formează scenariul-cadru pe care se "grefează" istoria documentară. Această poziție privilegiată este argumentată prin faptul că lucrările memorialistice dedicate Aiudului acoperă integral istoria acestuia^[x], aspect la care documentele de arhivă nu excelează. În al doilea rând, sursele memorialistice sunt utilizate și explicit în ultimul capitol al lucrării, dedicat perspectivei în care este reprezentată reeducarea în lucrările autobiografice ale supraviețuitorului Aiudului.


La nivel cantitativ, sursele documentare provin din trei arhive distincte: Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Arhivele Naționale și Arhiva penitenciarului Aiud^[xi]. Arhiva CNSAS, în care am început documentarea în 2010, oferă principalul bagaj documentar, prin dosarele de problemă (fondul Documentar) și cele personale (fondurile Penal, Informativ și Rețea).

Dosarele din fondul Documentar reprezintă producția arhivistică (note, rapoarte informative, declarații, sinteze, ordine) a Grupului Operativ Aiud, unitatea creată de Securitate în penitenciar pentru a coordona reeducarea din anii 1959-1964. Activitatea Grupului Operativ s-a materializat prin dosare ce numără zeci de volume și mii de file^[xii]. Fondul Documentar este completat de dosare din anii 1948-1958, puține la număr, create de Regionalele de Securitate Sibiu și Cluj, care s-au ocupat de urmărirea informativă în penitenciarul Aiud. De asemenea, tot în fondul Documentar se regăsesc dosare ale Ministerului de Interne și Direcției Generale a Penitenciarelor și Coloniilor de Muncă care privesc activitatea din penitenciarul Aiud.

În ceea ce privește fondurile Penal, Informativ și Rețea, de-a lungul cercetării doctorale am studiat dosarele a peste 60 de deținuți care au trecut prin penitenciarul Aiud, deopotrivă figuri cunoscute ale memoriei concentraționare, lideri politici, preoți sau "deținuți obișnuiți". Având în vedere numărul foarte mare (aproximativ 14.000) de deținuți care au trecut prin Aiud în perioada 1948-1964, o analiză exhaustivă a dosarelor acestora, deși de dorit, nu a fost posibilă până în acest moment al cercetării. În consecință, am operat o selecție care nu își asumă pretenții de obiectivitate. Astfel, în selectarea deținuților studiați am ținut cont de următoarele aspecte, în efortul de a acoperi întreaga perioadă 1941-1964: în primul rând, am avut în vedere figurile consacrate închise în penitenciarul Aiud, precum Mircea Vulcănescu, Traian Brăileanu, Radu Gyr, Nichifor Crainic sau Dumitru Stăniloae; în al doilea rând, am studiat dosarele liderilor legionari pe care Grupul Operativ i-a considerat reprezentativi și, implicit, asupra cărora s-a concentrat în timpul reeducării, documentându-le intens activitatea: Nicolae Petrașcu, Nistor Chioreanu, Ilie Niculescu, Victor Vojen, Alexandru Ghica, Aurel Călin, Gabriel Bălănescu, George Manu, Ion Dumitrescu-Borșa, Dumitru Groza; în al treilea rând, am avut în vedere deținuții care au jucat un rol decisiv în reeducare, ca "șefi de club" sau ca informatori ai Grupului Operativ: Victor Biriș, Iosif Costea, Gheorghe Parpalac, Petre Țocu, Stere Mihalexe, Nicolae Orbulescu, Cristea Marinescu. În cazul deținuților "informatori", un rol aparte l-a avut Luca Damaschin, care, prin activitatea de "agent-dublu"^[xiii] din anii 1951-1953, constituie o sursă documentară de valoare pentru această perioadă din istoria penitenciarului; în al patrulea rând, am avut în vedere categoria deținuților care au refuzat reeducarea, în forme și intensități diferite: Gheorghe Clapon, Constantin Dumitrescu-Fachiru, Ștefan Muscalu, Ștefan Vlădoianu, Vasile Turtureanu, Constantin (Tache) Rodas, Radu Trifan, Constantin Georgescu, Alexandru Ștefănescu, Demostene Andronescu. În legătură directă cu această categorie este cea a "Grupului Misticilor"^[xiv], acei deținuți închiși în Aiud încă din perioada antonesciană, și care apoi, în reeducare, au avut o poziție "refractară": Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Gheorghe Jimboiu, Mihai Lungeanu, Nicolae Lupu, Traian Marian, Traian Trifan, Nicolae Mazăre, Marin Naidim.

De asemenea, o categorie aparte asupră căreia m-am oprit a fost cea a preoților care au trecut prin penitenciarul Aiud: Valeriu (Bartolomeu) Anania, Arsenie Papacioc, Ioan Iovan, Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Liviu Galaction Munteanu, Alexandru Baba, Victor Bilț, Dumitru Bârjoveanu, Viorel Todea, Ioan Vădean. Nu în ultimul rând, am avut în vedere categoria "deținuților obișnuiți", care au trecut prin penitenciarul Aiud de-a lungul parcursului carceral: Dumitru Anania, Emilian Brânzei, Ioan Constantinescu, Mircea Dumitrescu, Octavian Gherman, Pavel Gligor, Nicolae Itul, Aristide Lefa, Virgil Totoescu, Ilie Tudor.

În ceea ce privește Arhivele Naționale, documentele provin din fondul Diverse al Ministerului de Interne, care conține dosare privind urmărirea informativă de către Siguranță a deținuților din penitenciarul Aiud în perioada 1941-1948. Dosarele din acest fond conțin note și rapoarte informative ale Siguranței, alături de corespondența dintre Administrația Penitenciarului și Ministerul de Interne, documente care vorbesc despre activitatea deținuților, măsurile administrației și regimul carceral din penitenciarul Aiud. De asemenea, o categorie aparte între documentele aparținând Arhivelor Naționale este constituită de fondul Consiliul de Stat. Decrete, referitor la eliberările deținuților din 1964.

Dosarele din arhiva penitenciarului Aiud, ce acoperă perioada 1945-1958, conțin în cea mai mare parte informații de natură birocratică referitoare la situația deținuților din Aiud (statistici ale dinamicii populației concentraționare, rapoarte privind regimul de detenție, corespondența cu Direcția Generală a Penitenciarelor și Coloniilor de Muncă).


Securitatea a reprezentat principalul mecanism represiv prin care regimul comunist, care a utilizat crima ca instrument politic, controla societatea. Represiunea s-a conformat matricei interpretative create de regim, în care ideologia prima asupra realității, și astfel au fost create grupuri și atitudini politice condamnabile: partide istorice, chiaburi, mic-burghezi, exploatatori, reacționari. Mai mult, regimul a generat indicatori care cuantificau apartenența la una dintre categoriile "dușmănoase", argumentând juridic eliminarea adversarilor construiți ideologic. În ceea ce privește conținutul acestor dosare^[xv], natura informațiilor este condiționată de perspectiva ideologică în care Securitatea interpreta realitatea. Scopul principal pentru care erau create aceste documente era de a justifica represiunea împotriva adversarilor regimului. Tocmai de aceea, realitatea detenției și a activității deținuților era trecută prin filtrul ideologic și transpusă la nivelul rapoartelor și notelor sinteză în limbajul de lemn specific. Urmărind acest parcurs birocratic în sens invers, de la rapoartele finale trimise conducerii ministerului spre notele informative obținute din interiorul penitenciarului, putem decripta în ce grad era simplificată și ideologizată realitatea și, implicit, restitui, pe cât posibil, realitatea detenției, a activității celor închiși.

În arhiva CNSAS regăsim informații despre un fost deținut politic deopotrivă în fondurile Documentar, Penal, Informativ și Rețea. Trebuie precizat că volumul documentar este strâns legat de "importanța" pe care Securitatea o acorda respectivului "obiectiv". De asemenea, acest volum este influențat și de ceea ce am putea numi hazard arhivistic. În primul rând, Securitatea a creat dosare în funcție de interese operative și nu de "exigențe arhivistice", tocmai de aceea documentele (note interne și informative, rapoarte, caracterizări, declarații) despre un "obiectiv" se pot găsi și în alte dosare referitoare la diverse probleme și persoane. În al doilea rând, în cazul dosarelor din fondul Penal, acestea au fost indexate în funcție de "șeful de lot", aspect care îngreunează identificarea celorlalți deținuți condamnați penal. În al treilea rând, transferul arhivei Securității de la SRI la CNSAS, alături de procesul, încă în lucru, de inventariere a acestei arhive, constituie alte posibile cauze ale lipsei sau neidentificării unor dosare referitoare la foștii deținuți politic.

Fondul Documentar

Fondul Documentar este format din acele dosare care au ieșit din uzul operativ al Securității, fiind dedicate documentării unei probleme de către ofițerii de Securitate. Dosare din acest fond regăsim în cazul majorității închisorilor politice, exemplul cel mai relevant fiind penitenciarul Aiud în perioada reeducării, când Grupul Operativ, condus de colonelul Crăciun, a desfășurat o muncă informativă intensă în rândul deținuților, materializată prin sute de note și rapoarte informative, care documentează cu lux de amănunte activitatea deținuților.

Fondul Penal

În fondul Penal regăsim documente referitoare la ancheta, condamnarea și parcursul carceral al foștilor deținuți politic. Având, în principal, o dimensiune birocratică, determinată de caracterul legalist în care regimul voia să îmbrace represiunea politică, documentele din acest fond pun cercetătorilor cele mai multe probleme de interpretare. În primul rând, Securitatea nu urmărea prin procesele instrumentalizate aflarea adevărului, ci eliminarea celor considerați "adversari politici". Astfel, vinovățiile erau mai întâi pronunțate și apoi "argumentate" prin anchete de cele mai multe ori brutale. De altfel, procesele-verbale de interogatoriu nu conțin și urmele torturilor la care erau supuși cei anchetați pentru a declara ceea ce ofițerul voia să audă și să rămână consemnat și contrasemnat de cel anchetat. În acest sens, posibile indicii despre bătăile și presiunile din anchetă sunt oferite de durata și perioada din zi când aveau loc anchetele. Anchete care durau multe ore (pe fiecare proces-verbal de interogatoriu sunt trecute ora începerii și ora terminării anchetei) erau finalizate cu procese-verbale sumare.

Fondul Informativ

Fondul Informativ conține documente (note informative, note de analiză, transcrieri ale discuțiilor înregistrate cu tehnică operativă, rapoarte etc.) din urmărirea pe care Securitatea o desfășura asupra "obiectivelor" sale și constituie cea mai bogată sursă istorică din arhiva CNSAS.

În cazul deținuților considerați periculoși din punct de vedere politic, de către ofițerii care se ocupau cu munca informativă în închisori, acestora li se deschideau dosare de urmărire informativă (DUI), în care era documentată activitatea cotidiană (pozițiile politice, discuțiile "dușmănoase", relațiile cu ceilalți deținuți, preocupările culturale). Aceste documente (note și rapoarte informative) sunt de un real folos pentru cercetător, oferind posibilitatea sondării cotidianului detenției, a preocupărilor și atitudinilor celor închiși.

După eliberare, dosarele de urmărire informativă, însoțite de caracterizarea pe care comandantul închisorii o făcea deținutului politic, erau preluate de către ofițerii din regionalele de Securitate pe raza cărora se stabileau cei eliberați. Imediat, celui în cauză i se deschidea un dosar de verificare, care urmărea modul cum acesta s-a integrat în societate, sub aspect familial, profesional, social sau locativ. De asemenea, Securitatea era interesată dacă respectivul fost deținut politic povestea despre experiența detenției, dacă reluase legăturile cu alți foști deținuți politic sau dacă ar avea intenții de reactivare politică. Beneficiind de un instrumentar informativ divers (note, rapoarte, filaj, tehnică operativă), aceste dosare de verificare sunt de mare ajutor cercetătorului de azi pentru că, pe de o parte, se poate documenta activitatea cotidiană în primele momente de după eliberare, iar pe de altă parte, se pot afla informații relevante despre detenție, deținuții povestind cele petrecute în închisoare.

Perioada de verificare reprezenta preambulul dosarului de urmărire informativă, prin care Securitatea documenta activitatea post-detenție a foștilor deținuți politic. Deși se aflau permanent sub radarul poliției politice, activitatea informativă a cunoscut intensități diferite, în funcție de interesele operative ale Securității. Sunt puține excepțiile ce țin de importanța pe care Securitatea o acorda unui "obiectiv", în cazul cărora poate fi documentat solid și integral parcursul biografic post-detenție pornind de la dosarul de urmărire informativă. În cazul celor mai mulți foști deținuți, asemenea dosare conțin fragmente biografice, perioade ale activității acestora pe care Securitatea le-a considerat relevante. De altfel, DUI se deschidea cu un scop precis, pe o perioadă de timp determinată și cu rezultate măsurabile, iar la finalul urmăririi ofițerul de caz propunea o rezoluție care era aprobată de conducerea superioară a biroului, serviciului sau direcției, în funcție de importanța personajului. Motivele deschiderii variau de la un denunț al unui informator, la suspiciunea că respectivul deținut desfășoară activitate "dușmănoasă", până la verificări periodice al Securității, în cadrul unor acțiuni naționale, declanșate de diverse evenimente considerate relevante.

Dosarul de Securitate a reprezentat, multă vreme, arma cea mai de temut a regimului. Pe măsură ce notorietatea Securității se întipărea în conștiințe, simpla invocare a existenței dosarului ajungea să echivaleze cu intrarea în penumbră, cu izolarea individului prin plasarea sa în cercul persoanelor "suspecte". Această impresie de atotputernicie a instituției, a cărei reputație preceda intervenția propriu-zisă asupra celui urmărit, ne ajută să înțelegem și modul ei real de operare.

Fondul Rețea

Alături de dosarele din fondul Informativ, o altă categorie de dosare referitoare la activitatea deținuților sunt cele din fondul Rețea, în cazul foștilor deținuți care au devenit informatori ai Securității. Acest fond dă naștere la o multitudine de întrebări și capcane celor care vor să înțeleagă represiunea comunistă. La nivel formal, avem de a face cu un dosar care ilustrează relația ofițeri-agent pe toată durata colaborării, de la primele tatonări în vederea recrutării, până la angajamentul semnat de informator, caracterizări periodice și eventuale recompense, iar în final, în unele cazuri, propunerea de abandonare, dacă cel în cauză nu dădea randament în munca informativă ori se deconspirase ca agent al poliției politice. Alături de acest prim dosar, regăsim mapa anexă, care conține activitatea propriu-zisă a informatorului, respectiv notele semnate de acesta, însă, nu toate dosarele de rețea au și "mape-anexe", aspect ce îngreunează elucidarea colaborării cu Securitate a celui în cauză.

Înțelegerea activității și rolului informatorului trebuie încadrată în contextul represiv pe care Securitatea l-a creat. În cazul deținuților politic, ofițerii de Securitate exploatau în mod abuziv situația critică în care se aflau aceștia. Pe timpul detenției, propunerea colaborării era însoțită de promisiunea eliberării înainte de termen, dovedită de cele mai multe ori falsă. După eliberare, Securitatea obținea colaborarea unor foști deținuți tocmai prin șantajarea cu o posibilă condamnare. Teama că experiența traumatică a detenției și-ar prelungi consecințele asupra familiei a reprezentat o altă explicație a acceptării colaborării. Experiența detenției și suferințele la care era supusă familia explică decizia colaborării. În foarte multe cazuri, ofițerul de Securitate condiționa finalizarea studiilor copiilor sau admiterea în ciclurile superioare de învățământ de semnarea angajamentului de către părinți.

În concluzie, este de subliniat că dosarele Securității - expresie birocratică a confruntării dintre regim și individ - reflectă, în primul rând, perspectiva ideologică în care poliția politică a regimului comunist a interpretat realitatea și nu istoria așa cum s-a petrecut. Astfel, privilegierea arhivelor Securității ca unică sursă pentru înțelegerea perioadei comuniste este plină de pericole, existând riscul ca versiunea pe care regimul a vrut s-o lase moștenire să se transforme în adevăr istoric. Tocmai de aceea, depășirea barierei ideologice pe care limbajul dosarelor o ridică în fața realității, alături de evitarea generalizărilor și privilegierea persoanei, a experienței individuale, reprezintă un minim bagaj metodologic care trebuie să însoțească demersul istoric.


Istoriografia sistemului concentraționar și implicit a penitenciarului Aiud ia naștere, într-o simbioză firească, odată cu memorialistica de detenție, într-un efort comun de recuperare a suferinței produse de comunism, efort prin care se dorea deopotrivă primenirea societății și a istoriei oficiale, contrafăcute și aservite Puterii.

Asistăm în primul deceniu post-decembrist la un puternic val recuperator al memoriei încarcerate/ carcerale. În timp ce memorialistica privilegiază experiența personală, istoriografia încearcă să descopere și să prezinte diverse episoade, personaje, grupuri, momente, fenomene de rezistență/ opoziție față de comunism. Legătura dintre memorialistică și istoriografie era una de interdependență, literatura concentraționară reprezentând deopotrivă factor generator și sursă pentru literatura de specialitate, mai ales în contextul anilor 1990, când arhivele erau cvasi-inaccesibile.

În ceea ce privește încercările de reconstituire a istoriei penitenciarului Aiud prin utilizarea ca sursă documentară a memorialisticii de detenție, se remarcă cercetarea doctorală a Iuliei Pop, materializată prin volumul menționat anterior. Radiografiind lucrările memorialistice publicate până în anul 2007^[xvi], autoarea sintetizează, în cele 70 de pagini ale capitolului dedicat penitenciarului Aiud^[xvii], istoria acestuia în perioada 1948-1964.

Referitor la tema reeducării, ca fenomen general în sistemul concentraționar românesc, se observă, la nivelul istoriografiei și al opiniei publice, un interes predilect pentru reeducarea de la Pitești - Gherla, care s-a individualizat în memoria concentraționară prin violența extremă și practicile represive care nu s-au reprodus și în alte spații carcerale. Se remarcă în acest sens lucrările lui Virgil Ierunca^[xviii], Alin Mureșan^[xix], Mircea Stănescu^[xx] sau Nicolae Henegariu și Silva Colfescu^[xxi].

Subiectul reeducării de la Aiud, abordat din prisma surselor memoriei (literatură carcerală și interviuri de istorie orală) este mai puțin reprezentat în istoriografie. Printre excepții se numără volumul lui Constantin Stan^[xxii] și studiul semnat de Marius Cristea^[xxiii] în Anuarul Institutului de Istorie Orală. În timp ce demersul lui Constantin Stan reprezintă mai mult o compilație aproximativă a lucrărilor memorialistice, analiza lui Marius Cristea, care utilizează deopotrivă memorialistică și interviuri cu supraviețuitori, interpretează reeducarea ca un instrument al represiunii comuniste, în efortul regimului de eliminare a "dușmanilor politici". De asemenea, articolul sondează metodele represive utilizate de administrație, cărora le contrapune răspunsul deținuților față de reeducare.

În ceea ce privește utilizarea surselor documentare în analiza reeducării, alături de articolele lui Florian Banu^[xxiv], Dorina Orzac^[xxv] și Constantin Aioanei^[xxvi], se remarcă demersurile lui Mihai Demetriade, materializate în două studii consistente dedicate Grupului Operativ Aiud^[xxvii] și lui Victor Biriș^[xxviii].

Beneficiind de o experiență de cercetare în arhiva CNSAS^[xxix], Mihai Demetriade dovedește, în analizele sale, profesionalismul istoricului capabil să înțeleagă și să utilizeze dosarele Securității pentru reconstituirea nuanțată a reeducării de la Aiud. În primul dintre studii, dedicat Grupului Operativ, acesta analizează reeducarea în dimensiunea instituțională, aprofundând activitatea unității de Securitate care a coordonat procesul reeducării pe diferite paliere: contextul înființării, obiective, organigrama, resursele umane, metodele utilizate, coordonarea din partea conducerii Ministerului de Interne, munca informativă, munca cultural-educativă, reacțiile deținuților, rezultate. În cel de-al doilea, dedicat lui Victor Biriș, Mihai Demetriade analizează reeducarea dintr-o perspectivă prosopografică, reconstituind în detaliu biografia documentară a celui mai important agent al Grupului Operativ Aiud. Reconstituind parcursul carceral și activitatea informativă a lui Victor Biriș, istoricul sondează în profunzime procesul reeducării, urmărind deopotrivă mecanismele "dirijării" Biriș, cât și impactul acțiunilor acestuia în rândul deținuților.

În acest registru al utilizării surselor documentare în reconstituirea reeducării se încadrează și consistentul volum al lui Ilarion Țiu - Istoria Mișcării Legionare: 1944-1968. După ce în prima parte analiza reconstituie acțiunile legionarilor din perioada 1944-1948, în cea de-a doua, în care analizează destinele acestora în închisori, volumul abordează și episoade din istoria penitenciarului Aiud, "reeducarea prin muncă cultural-educativă"^[xxx] numărându-se printre ele.


Lucrarea se deschide cu un capitol dedicat istoriei penitenciarului Aiud (ca spațiu al detenției politice) de până la debutul reeducării, capitol structurat în trei mari părți: a) perioada antonesciană (1941-1944); b) perioada de tranziție (1944-1948) și c) primul deceniu comunist (1948-1958).

Deși perioada comunistă din istoria Aiudului e abordată cu prioritate, opțiunea pentru integrarea etapei antonesciene rezidă în două aspecte relevante: odată cu regimul antonescian, detenția politică devine un instrument represiv utilizat tot mai intens, care îi viza, în principal, pe comuniști și pe legionari. Apoi, o parte a deținuților închiși în această perioadă și-au continuat detenția și în comunism, astfel că acțiuni ale lor au influențat cele petrecute în penitenciar în perioada comunistă, iar Grupul Operativ a instrumentalizat, în cadrul reeducării, tensiunile și facțiunile deținuților create în perioada antonesciană^[xxxii].

În elaborarea acestui subcapitol^[xxxiii], am deschis cercetarea documentară și spre fonduri din Arhivele Naționale, studiind dosare ale Siguranței, care documentează activitatea deținuților în perioada 1941-1948.

Reconstituirea primului deceniu comunist din istoria penitenciarului^[xxxiv] a avut în prim-plan analizarea regimului carceral (recensământul deținuților, condițiile de detenție, rata mortalității), a redimensionării politicilor represive (măsurile administrative, munca operativă), respectiv a (re)poziționării deținuților față de presiunea administrației (rezistența politică, viața culturală, solidaritatea, căutările spirituale). Radiografierea schimbărilor produse în 1948, activitatea de "agent dublu" a lui Luca Damaschin și greva foamei din 1957 au fost evenimentele prin care am sondat universul tematic menționat.

Capitolul central al tezei - reeducarea - este structurat în cinci părți: a) analizarea activității Grupului Operativ Aiud, unitatea de Securitate creată pentru a coordona reeducarea (cadru instituțional, resurse umane, strategii și instrumente operative, activitatea informatorilor^[xxxv]), cu aplecare asupra înțelegerii misiunii încredințate de regim; b) radiografierea vieții cotidiene^[xxxvi] a celor închiși (condiții de detenție, dezbateri culturale, proiecții politice, căutări spirituale); c) reconstituirea acțiunii Grupului Operativ de "destrămare a organizației legionare", urmărind tematic și diacronic evoluția reeducării - metodele folosite, misiunea lui Victor Biriș, activitatea cluburilor dedicate "liderilor legionari", impactul declarațiilor "auto-demascatoare" ale lui Radu Gyr, Nicolae Petrașcu și Nistor Chioreanu, rolul propagandistic al marilor ședințe ale reeducării din ianuarie 1963. De asemenea, alături de situația liderilor legionari, am avut în vedere și înțelegerea pozițiilor deținuților "obișnuiți" în reeducare, aplecându-mă, în acest sens, asupra cazului lui Demostene Andronescu^[xxxvii];

d) sondarea "rezultatelor reeducării", atât din perspectiva modului cum a proiectat propagandistic Grupul Operativ finalul procesului, sub forma "cărții reeducării"^[xxxviii], cât și din perspectiva deținuților care au refuzat reeducarea sau au avut o poziție de rezervă până la sfârșitul detenției. În acest sens, analizarea pozițiilor a zece deținuți "refractari" am considerat-o relevantă pentru înțelegerea resorturilor și formelor de manifestare ale refuzului reeducării. Nu în ultimul rând, m-am aplecat asupra activității propriu-zise a lui Bartolomeu Anania în reeducare^[xxxix], un subiect cu puternice reverberații memoriale; e) prospectarea vieții religioase în reeducare, cu scopul perceperii dimensiunii spirituale a rezistenței față de presiunea reeducării, urmărind totodată modul cum Grupul Operativ s-a raportat la această recalibrare identitară a deținuților^[xl].

În partea a doua a lucrării m-am aplecat asupra "efectelor reeducării", respectiv a destinelor post-carcerale ale deținuților^[xli] care au trecut prin Aiud, sondând, întâi de toate, consecințele în plan cultural/propagandistic ale reeducării, materializate prin colaborarea la periodicul Glasul Patriei^[xlii] a unor figuri carcerale importante, trecute prin reeducare. Într-o analiză prosopografică^[xliii], ce a avut în vedere biografiile post-carcerale a 15 deținuți, am urmărit parcursul acestora după eliberare, respectiv dificultățile integrării în noua societate în contextul supravegherii lor permanente din partea Securității.

Ultimul capitol al lucrării este dedicat surselor memoriei^[xliv], radiografierea literaturii memorialistice fiind însoțită de analizarea perspectivei în care martorii reeducării își rememorează experiența carcerală de la Aiud.


Tema reeducării de la Aiud, un subiect atât de ofertant sub aspect interpretativ, cu greu poate fi epuizată într-o singură cercetare doctorală. Conștient de propriile limitări documentare și analitice, condiționate și de imperativul creării unei perspective coerente într-un segment temporal limitat, merită să amintesc, fără a le epuiza, lacunele ce pot deveni intrigi pentru cercetări viitoare:

a) activitatea cluburilor din fabrica penitenciarului, acolo unde "munca cultural-educativă" a urmat tiparul ideologic al "reeducării prin muncă";

b) sondarea identității opresorilor (ofițerilor Grupului Operativ), pentru a înțelege biografiile celor care au pus în scenă procesul reeducării. Relevant în acest sens este chiar parcursul colonelului Gheorghe Crăciun, care ajunge, după două decenii în slujba represiunii comuniste, el însuși "o victimă" a Securității^[xlv], căzând în dizgrație, după 1968, odată cu protectorul său, ministrul de interne Alexandru Drăghici (mazilit de Ceaușescu, alături de alți "apostoli ai lui Dej", în procesul consolidării puterii);

c) în același registru se plasează și tema "contra-ofensivei memoriale a Securității" din anii 1990, față de depozițiile memorialistice ale supraviețuitorilor reeducării de la Aiud. Un caz cu totul excepțional, pentru a cărui deslușire merită întreprinsă o cercetare în sine, este reacția față de episodul din Memorialul Durerii dedicat reeducării de la Aiud. Astfel, în februarie 1995, un ofițer SRI (?) a luat un interviu amplu colonelului Gheorghe Crăciun, în care acesta oferă un răspuns episodului din Memorialul Durerii despre Aiud, material care se regăsește, în mod ciudat, într-un dosar din arhiva CNSAS^[xlvi]. În legătură cu intervievarea lui Crăciun poate fi plasat și demersul lui Constantin Aioanei, fost ofițer de Securitate, de a publica, de-a lungul anilor 1995-1997, în săptămânalul bucureștean Timpul, "Cartea Reeducării", într-un foileton de 87 de episoade, intitulat "Legionari despre Legiune"^[xlvii]. Fără a preciza sursa documentară și contextul în care a fost creată lucrarea, acesta induce ideea manipulatoare că materialul este o sursă inedită (și adevărată?!) despre trecutul organizației legionare. De asemenea, lucrările memorialistice ale unor foști ofițeri de Securitate, precum Mihai Blăjuț^[xlviii], care a fost chiar membru al Grupului Operativ Aiud, sau Neagu Cosma^[xlix], șef al Direcției a III-a (1968-1973), sunt relevante în sondarea (contra)memoriei poliției politice comuniste;

d) poziția în reeducare a deținuților de altă culoare politică (decât legionarii), detașându-se, în mod special, țărăniștii, transferați în Aiud pe finalul reeducării și care, așa cum o probează și rapoartele Grupului Operativ, au refuzat să intre în mecanismul "muncii cultural-educative";

e) în siajul acestui subiect se plasează și nevoia analizei sinoptice a reeducării de la Aiud în relație cu fenomenele similare (și contemporane) din alte spații carcerale (reeducările de la Botoșani, Periprava și alte colonii din Delta Dunării).

Citiți un fragment din această carte aici.