În mijlocul lupilor, în volumul Lostrița. Antologie de proză fantastică - Vasile Voiculescu, Editura Art, 2013
La plecare a vrut să mă încarce cu o căciulă de ouă proaspete. Le-am refuzat. A scos repede dintr-o ladă câteva piei de jder, o splendoare. Nu le-am primit. Și-a dat seama că nu umblu după plocoane și n-a stăruit. A rămas înțeles că în ajun de Sfântul Andrei trec eu pe la el. Nu vream să știe satul ce fac ca să se amestece în treburile mele. Până atunci mai erau vreo trei săptămâni. Nu pot spune că uitasem de întâlnire. Dar interesul îmi scăzuse în atât, că pregetam să mai iau frigul în nas și să ies din casă. Alte griji mă hărțuiau. Îndeosebi așteptam un răspuns grabnic de la București, de care atârna trecerea mea în tribunal. Și o plecare acolo spre a grăbi mutarea mă preocupa mult, căci n-aveam pe cine lăsa câteva zile în loc. Încât nu mai țineam nici o socoteală de ziua făgăduită Luparului. Când, într-o noapte m-am trezit în răcnetele și hăituirile satului și cu toți oamenii curții în picioare. Doi lupi pătrunseseră cu mare îndrăzneală până la reședința judecătoriei, unde locuiam, și încercaseră să rășluiască un purcel al aprodului. Asta m-a hotărât să mă țin de cuvânt, și seara următoare, cu pușca în spate, m-am înființat în spelunca Luparului.
- Ți-am primit înștiințarea, îi strigai glumind. Ai făcut bine că mi-ai trimis-o, mă bătea gândul să nu te mai necăjesc.
- Da' de unde, domnule, zâmbi el cu ochi aprinși, nici un necaz. Poftiți înăuntru până se luminează întunericul. Că trebuie să se arate luna.
Am intrat. La lumina opaițului am văzut atunci ceea ce nu băgasem de seamă întâia oară. Pe pereții văruiți în alb, chipuri mari și mici de lupi, de cerbi, vulpi și mistreți zugrăviți unii cu cărbune, alții cu humă roșie, în felurite înfățișări. Câțiva alergând, alții căzuți, mulți în atitudini nefirești, de pildă sculați în două picioare sau suiți în copaci rămuroși. Și în mijlocul acestora, icoane, un om uriaș cu o bâtă enormă, cu care-i mâna parcă. Contururile lui treceau dincolo și se lungeau pe tavanul scund ca ale unei zeități protectoare. Desenul era tras cu o siguranță și o dibăcie uimitoare, ca de un adevărat înzestrat.
Această parte din povestire mi se pare interesantă pentru că începe simplu, aproape banal, și devine tot mai ciudată pe parcurs. La început, naratorul pare calm și chiar puțin nepăsător, dar apariția lupilor schimbă totul și îl face să-și țină promisiunea.
Partea din coliba Luparului mi s-a părut cea mai puternică. Desenele de pe pereți sunt descrise clar și creează o stare de neliniște. Mai ales figura omului uriaș dă impresia că nu e doar un loc obișnuit, ci unul cu ceva ascuns în el.
Îmi place cum autorul nu explică totul, ci lasă loc de gândire. Te face curios și puțin neliniștit în același timp.
- Gata, domnule judecător, zise el solemn, sculat drept în fața mea și astupându-mi vederea. A ieșit luna și trebuie să mergem, că e depărticior. A trebuit să las idolii de lut în pace și să-l urmez. Luase cu el numai o bâtă enormă. Era înfășurat într-o sarică de piei sălbatice, cred de lup, din care izbucnea nesuferitul miros usturat, de care acum era plin tot omul.
Am mers ca două ceasuri, cu ocoluri, urcând și coborând dâmburi și gorgane, când spelbe, când încâlcite de păduri, până am ajuns într-un gurgui, care stăpânea văile. Gândindu-mă bine, cred că nu ne-am dus prea departe, dar omul m-a ocolit în loc, ca să-și încurce ca fiarele pista. Sau știu eu... Însă acolo unde ne-am oprit stăpâneau o liniște, o pustietate și un ger de planetă moartă. Lumina amețitoare a lunii, care făcea totul și mai fantastic, ne îmbăia, ne izola, însingurându-ne parcă și mai mult de lume. Luparul mi-a ajutat să mă urc într-un tufan, crenguros, unde înjghebase din câțiva snopi de coceni un pătul între doi craci groși ai copacului. Apoi s-a suit și el, mai către vârf. Nu se clintea nimic în poleiul lunii, care lăcuia cu înghețul ei cuprinderea toată. Doar inima mea bătea neliniștită...
Deodată, din văzduhul de deasupra mea țâșni un plânset amar, o schelăitură jalnică, schimbată repede într-un urlet uriaș, lung, modulat, cu gâlgâituri... Dacă nu m-aș fi ținut repede și nu m-aș fi înțepenit în crăcăna copacului, aș fi căzut. Ridicai ochii. Omul, înălțat pe o creangă de care-și încolăcise brațele, ieșea afară din coroana copacului cu obrazul plecat asupra unui lucru pe care-l ținea cu amândouă mâinile și din care scotea vaierele astea înfiorătoare. Tăcu câteva minute, în care timp tăcerile își aținteau parcă urechile. Apoi începu iar luluitul straniu, ca o chemare dramatică un soi de strigăt al pustietății și întrebare în același timp. Și melopeea tragică iar se ostoi, așteptând. De departe, o buciumare de bocet îi răspunse, fioroasă...
Fragmentul ăsta e și mai intens decât primul. Se simte clar tensiunea încă de când pornesc la drum. Faptul că merg mult, pe ocolite, te face să simți că intră într-un loc izolat, departe de lume.
Descrierea locului e rece și pustie, iar lumina lunii face totul să pară ireal. Totul e liniștit, dar liniștea asta nu e calmă, ci apăsătoare. Se simte că urmează ceva.
Momentul când Luparul începe să scoată sunetele acelea e foarte puternic. Nu pare ceva normal, ci mai degrabă un fel de chemare. Reacția naratorului arată cât de speriat e, ceea ce face scena și mai reală.
Finalul, când se aude răspunsul de departe, e cel mai interesant. Îți dă impresia că nu e singurul "răspuns" și că urmează ceva periculos. Fragmentul te lasă în suspans și te face curios ce se întâmplă mai departe.
Doctorul a constatat că era o simplă scrântitură. A pus încheietura într-un bandaj strâns și am putut umbla cu piciorul în șoșon și sprijinit în băț. Nu se putea să stau în pat, venise telegramă chiar în dimineața aceea să mă prezint imediat la București, pentru mutare. Mi-am strâns lucrurile și am plecat ca un nebun.
- Și Luparul? întrebă gazda.
- Nu mai știu nimic.
Am lăsat toate în urmă, fără să-mi întorc ochii sau gândurile. Ajuns la București și intrat în marea carieră, a trebuit să mă fac eu însumi vrăjitor, de alt soi de fiare, de oameni, cu care am avut, cum știți, mult de luptat. Dar discuția dumneavoastră despre vânătoarea magică mi-a împrospătat toate emoțiile de atunci și m-a făcut să pătrund o parte din tainele ce s-au petrecut în mine.
- Ce crezi că era văpaia din ochi și din degetele omului? întrebă cineva.
- Nu aș ști acum. Dar atunci și acolo, cum stăm căzut în mijlocul fiarelor, cu toate instinctele treze și încordate, îmi amintesc că am făcut, fără să vreau, reflecția că văpaia aceea era toată voința omului exasperată, tot fluidul magic strâns și condensat din ființa celui care făcea efortul extraordinar să alunge primejdia... Fără această magie, am fi fost pierduți. Pe urmă nu m-am mai gândit la asta, am uitat... Dar acum iar încep să pricep. Ca și în magia vechilor vânători. Omul meu crescuse, se lărgise dincolo de el, de sălbătăciunea strâmtă a lui, ca să poată cuprinde și înțelege pe lup, să și-l asimileze. Numai cunoscându-l astfel, magic, putea să-l supună și să-l stăpânească. O formidabilă activitate în duh, pe care noi nu o mai putem săvârși. Magul primitiv devenea prin asta arhetipul lupului, marele lup spiritual de dincolo, dinaintea căruia hăiticul de rând se trage înfiorat, ca oamenii la apariția unui înger... Omul preistoric nu alerga după fiare, ci vâna primejdii, săgeta taine protivnice, întindea curse pentru probleme de existență...
- Exagerezi, președinte, îl întrerupse un prieten. Eu cred că văpaia omului dumitale era un fosfor oarecare, un putregai, cum face lemnul unor anume copaci, cu care își îmbibase mâinile și obrazul, ca să ție în respect fiarele. Am citit undeva despre asta.
- Se poate, dar cu asta văpaia n-a fost mai puțin magică, încuviință povestitorul, mângâindu-și încet glezna în care se deșteptase amintirea unor dureri adăpostite altădată, demult, acolo.
Finalul mi se pare interesant pentru că schimbă puțin direcția poveștii. Nu mai e doar întâmplarea în sine, ci o explicație, o încercare de a înțelege ce s-a întâmplat.
Naratorul pare mai matur și mai rațional acum, dar în același timp recunoaște că atunci a simțit ceva greu de explicat. Ideea că "magia" era de fapt voința omului e simplă, dar puternică. Arată că, în situații limită, omul poate face lucruri neobișnuite.
Discuția cu ceilalți aduce și o variantă mai logică (cu fosforul), dar nu anulează complet misterul. Asta mi se pare reușit: rămâi între două explicații - una realistă și una mai "magică".
În final, textul lasă impresia că nu totul poate fi explicat clar și că unele experiențe rămân undeva între real și necunoscut.
