Domnișoara Christina - Mircea Eliade, Editura Tana, 2019
Doctorul ieșise din camera Sandei. Rămăseseră acolo numai femeile și d-na Moscu, pe care o purtaseră în brațe câțiva țărani cuviincioși. Doctorul aștepta în curte, alături de mulțime, sfârșitul focului. Nu mai gândea nimic și nici nu-și amintea măcar de când se trezise în istovirea aceasta plăcută, în calda lui vacuitate. Se miră văzând că Egor apare din nou între oameni și le cere din nou să-l urmeze. Nu-l auzi vorbind; îi văzu numai brațele ridicate, obrazul întunecat. Un grup de țărani porni după Egor, fără grabă, strânși unul într-altul, cu privirile plecate. Doctorul îi urmă. În frunte, cineva purta o faclă. Egor avea încă lampa cu gaz, pe care o ținea aproape de piept, cu mâna stângă. În mâna dreaptă, strângea un drug subțire de fier.
- Lăsați-mă pe mine să cobor întâi, vorbi el ajungând la gura pivniței. Așteptați aici și când m-oți auzi strigând, săriți și voi... D-l Nazarie voi să-l oprească. Ochii îi erau arși de nesomn, de febră.
Degetele îi tremurau, așa cum se înfipseseră în brațul lui Egor.
- Ești nebun să te cobori singur?! urlă el.
Egor îl privi rătăcit. De unde avusese puterea să comande totuși oamenilor cu atâta dârzenie? se miră d-l Nazarie. Căci ochii lui Egor trădau o imensă oboseală și delirul se ghicea în pupilele turburi, în buzele înțepenite și uscate.
- Pe d-ta te iau, îi spuse el profesorului. Dar trebuie să ai o bucată de fier în mână... Să ne apărăm, adăugă el în șoaptă.
Începură să coboare treptele pivniței. Oamenii rămăseseră afară, cu răsuflarea încetinită, adunați laolaltă, simțindu-se încă teferi și vii pentru că se simțeau strânși unul lângă altul. Înainte de a se pierde în gura neagră a pivniței, Egor mai aruncă o ultimă privire afară. Cerul parcă începuse să se aburească, departe.
- Se face curând ziuă, spuse Egor întorcând capul spre d-l Nazarie. Zâmbea. Coborî destul de repede treptele reci, păstrându-și emoționat lampa aproape de piept. D-l Nazarie îl urma de aproape. Când simți nisipul umed sub tălpi, tresări și încercă să pătrundă întunerecul. Nu se zărea nimic, decât peretele pe lângă care alunecau ei luminați numai de bătaia tremurătoare a lămpii. Egor înainta fără șovăire, de-a dreptul spre fundul pivniței. Cu cât pătrundeau mai departe, cu atât se pierdea zvonul incendiului și răbufneala zidurilor. Tăcerea stăpânea din nou aici, sub pământ.
- Ți-e frică? întrebă deodată Egor pe d-l Nazarie, luminându-i fața. Profesorul clipi des, orbit. Ce se întâmplă cu el, ce gânduri nebunești răsar în mintea lui Egor?
- Nu mi-e frică, vorbi d-l Nazarie, căci am la mine și fier, și o cruce... Și apoi, în curând se face ziuă... Nu se mai poate întâmpla nimic atunci...
Egor nu răspunse. Porni mai departe, încruntat, săltându-și în mâna dreaptă drugul de fier. Intrau acum în a doua încăpere. Egor recunoștea cu înfiorare drumul. Printr-o ferestruică, răzbea de sus o foarte ușoară umbră sângerie. "Trecem din nou prin dreptul focului", gândi d-l Nazarie. Se auzeau totuși prea puține zgomote de afară. Bolta grea și zidurile reci sugrumau zvonurile, împietreau glasurile.
- Vezi ceva înainte, acolo?! întrebă în șoaptă Egor oprindu-se și arătând cu lampa întinsă un colț de întunerec.
- Nu se vede nimic, răspunse d-l Nazarie.
- Și, cu toate acestea, acolo e, vorbi din nou Egor, mai îndârjit.
Porni cu pasul mare, hotărât. Lumina începu să tremure. Și aerul era aici mai apăsător, mai umed. Zidurile păreau de scrum și deasupra capetelor cobora foarte aproape, strivindu-i, bolta îmbătrânită. Găsiră pe Simina întinsă cu tot trupul pe pământul moale și zgâriat. Nici nu auzi pașii celor doi bărbați și lumina lămpii părea că n-o deșteaptă din jalea ei împietrită. Egor începu să tremure, apropiindu-se de trupul mic și sfâșiat al Siminei.
- Ea e aici, nu e așa? șopti, scuturând umărul Siminei. Fetița întoarse capul și-l privi fără uimire, ca și cum nu l-ar fi recunoscut. Nu-i răspunse. Rămase tot atât de aproape de pământul pe care îl scormonise zadarnic cu unghiile, de care își lipise cu atâta încordare urechea, așteptând. Mâinile îi erau însângerate, pulpele murdare, rochia pătată cu câteva frunze pe care le strivise în alergare, în desele ei alunecări din noapte.
- Degeaba o mai aștepți, Simina, vorbi din nou Egor, aspru. Chiristina a murit o dată, demult, și acum are să moară de-a binelea!... Se repezi cu furie spre fetiță, o ridică brutal de pe pământ și o scutură în brațe.
Există un fel de cruzime care vine din dragoste și e cel mai greu tip de cruzime de purtat, atât pentru cel care o spune, cât și pentru cel care o primește.
Egor nu i-a spus Siminei adevărul ca să o doară. I l-a spus pentru că o vedea acolo, pe pământul rece, cu unghiile însângerate, așteptând pe cineva care nu mai putea veni. Și uneori, singurul lucru uman pe care îl poți face pentru cineva pierdut în propria lui durere e să îl tragi înapoi spre realitate, chiar dacă realitatea doare mai tare decât iluzia.
Mi-am dat seama că și eu am primit astfel de cuvinte. De la oameni care mă iubeau și care, tocmai de aceea, nu au putut să tacă. Pe moment le-am simțit ca pe o trădare. Abia mai târziu am înțeles că tăcerea ar fi fost mult mai ușoară pentru ei și mult mai egoistă. Cel mai ușor lucru din lume e să lași pe cineva să creadă ce vrea să creadă. Să dai din cap, să zâmbești, să nu tulburi nimic. Dar asta nu e grijă, e lașitate îmbrăcată în bunătate. Egor era istovit, febril, abia în picioare. Și totuși a găsit puterea să spună ce trebuia spus. Nu frumos, nu blând, ci adevărat. Și cred că asta e una dintre cele mai grele forme de iubire: să alegi adevărul în locul liniștii, chiar când ești tu însuți pe punctul de a te prăbuși.
- Deșteaptă-te! Christina se duce acum în Iadul ei și stârvul i-l vor arde focurile Iadului!... O ciudată turburare îl cuprinse rostind cuvintele acestea. Fetița îi atârna moale în brațe. Ochii ei păreau de sticlă, și-l priveau rătăciți. Își mușcase buzele până la sânge. Egor începu să se frământe, "Trebuie să mă hotărăsc acum, repede, își spunea el înfiorat. Trebuie să mă hotărăsc, ca să-i mântui pe toți"...
- Ține-o în brațe și fă-ți cruce! spuse el d-lui Nazarie dându-i trupul vlăguit al Siminei. D-l Nazarie își făcu o cruce mare, apoi începu să murmure o rugăciune neștiută. Egor se apropie de locul pe care zăcuse Simina, îl privi scrutător, parcă s-ar fi trudit să-l pătrundă, să-i ghicească întunecata comoară pe care o păstra împotriva firii. Apucă apoi puternic drugul de fier și-l apăsă cu toată greutatea. Broboane reci de sudoare îi acopereau fruntea.
- Aici e inima ei, Simina?! o întrebă, fără să întoarcă capul. Fetița îl privi aiurită. Începu să se zbată în brațele profesorului. Egor scoase fierul, care pătrunsese numai pe jumătate, și-l înfipse alături, cu o mai îndârjită furie.
- Aici este? întrebă el din nou, sugrumat. Simina se înfioră. Trupul i se înțepenise brusc, în brațele d-lui Nazarie, și pupilele i se răsturnară spre frunte. Egor simți că îi tremură brațul cu care apăsa. "Am nemerit acum", gândi el sălbăticit. Își lăsă toată greutatea pe drug, urlând, strângând pleoapele. Simțea cum fierul pătrunde în carne și cum palpită drugul despicând. Tremura, căci străpungerea aceasta înceată îl cufunda alene în delir, într-o înspăimântată nebunie.
Auzi ca în vis strigătele Siminei. I se păru că d-l Nazarie se-ndreaptă spre el, ca să-l oprească, și atunci se îndârji și mai mult, căzu în genunchi, apăsă cu ultimele puteri, deși fierul îi rănea mâinile, îi lovea oasele pumnilor. Mai adânc, mai departe, până în inima ei, până în miezul vieții ei vrăjite!... Deodată, o dureroasă încântare îl cuprinse. Recunoscu cu uimire zidurile camerei lui, zări patul pe care sta trântit și sticla cu coniac pe măsuță. Mirosea din nou a violete. Și auzi, ca într-un cântec, cuvintele de demult:
... Și ochii mari și grei mă dor,
Privirea ta mă arde...
Unde pieriseră, deodată, Simina și d-l Nazarie, și zidurile de scrum ale pivniței?!... Auzi un glas foarte depărtat și trist strigându-l.
- Egor!... Egor!... Întoarse ochii. Nu era nimeni. Rămăsese singur, pentru totdeauna singur.
M-am oprit la propoziția asta și nu am mai putut merge mai departe o vreme. Nu pentru că e dramatică, dimpotrivă, tocmai pentru că nu e. E spusă atât de simplu încât te lovește înainte să te poți apăra.
Singurătatea care țipă e mai ușor de dus. O recunoști, știi cum arată, poți să faci ceva cu ea. Dar singurătatea care s-a resemnat, care nu mai cere nimic și nu mai așteaptă nimic, aia e altceva. Aia stă în tine tăcută și grea, și nu știi nici măcar de unde s-o apuci ca s-o scoți. Egor tocmai trecuse prin ceva imens. Și după tot ce făcuse, după toată forța aia care îl ținuse în picioare toată noaptea, ce a rămas a fost doar atât: golul. Nici ușurare, nici groază, doar conștiința că e singur și că va rămâne singur.
Cred că asta e ceea ce textul încearcă să spună cu adevărat, nu că singurătatea e tristă, ci că uneori e ireversibilă. Că există un moment după care știi că anumite lucruri nu mai pot fi reparate și că trebuie să mergi înainte cu ele în tine, fără să le rezolvi. Nu m-a durut pentru Egor. M-a durut pentru că am recunoscut în propoziția aia o frică pe care o purtam de mult și pe care nu o formulasem niciodată atât de curat.
Niciodată nu o va mai întâlni, niciodată nu-l va mai turbura parfumul ei de violete și gura ei însângerată nu-i va mai sorbi răsuflarea... Se prăvăli. Întunerecul era din nou des și rece. Se simți îngropat de viu într-o scorbură necunoscută, fără ca cineva să știe de el, fără să mai nădăjduiască vreodată mântuirea... Din alte spații se apropiau, totuși, pași omenești. La început o muzică tristă, un vals învechit, apoi pași de om și un miez de lumină. Cineva îl întrebă, apropiindu-și mult fața de el.
- Îl cunoști pe Radu Prajan? Uite-l! Întoarse capul înspăimântat. Ce nou și absurd travesti! Radu Prajan semăna acum cu d-l Nazarie și nu îndrăznea să se apropie de el, nu îndrăznea nici măcar să-i vorbească, ci îl privea doar în ochi, chemându-l cu privirile lui, implorându-l să vină, ca să-i mărturisească marea primejdie care îl așteaptă. În brațe ținea pe Simina, cu părul căzut în ochi, cu buzele albe.
- Iată, a murit și ea! păreau că spun privirile lui Radu Prajan. Dar poate nu era adevărat, poate spunea astfel ca să nu fie recunoscut. Îi era și lui teamă, lui Prajan, o spaimă fără scăpare, căci îl privea înghețat, fără să clipească... Se trezi cu mulți oameni alături. Purtau făclii, și topoare, și țepușe de lemn. În fața lui, pe pământul umed, zări capătul drugului.
Așadar, e adevărat - gândi el. Zâmbi trist. Totul fusese adevărat. El însuși, chiar el, o omorâse; și-acum, din ce parte să mai aștepte vreo nădejde, cui să se roage și ce minune îi va mai aduce aproape de el coapsa caldă a Christinei?!...
- Vă cheamă sus, auzi el un glas necunoscut. Moare domnișoara Sanda... Își plecă bărbia, fără să răspundă. Nici un gând. Numai singurătatea, ursita lui singurătate.
- A murit! șopti un alt glas lângă el. Se simți ridicat pe brațe. Glasul îl mai auzi o dată, foarte aproape de ureche.
- A murit domnișoara Sanda!... Să veniți sus, că e prăpăd!... Cine vorbise atât de aproape, în marea lui singurătate. În noaptea aceasta unde nu mai putea pătrunde nimeni și nici un zvon?!... Îl duceau pe brațe. În jurul lui, odăile se schimbau vrăjite. Trecu la început printr-o mare sală de bal, cu policandre aurite, de care atârnau vârfurile săgeților de cristal, întâlni perechi elegante - oprite parcă în acea clipă din dans - care îl priveau nelămurit, mirate. Domni cu haine negre, femei cu evantaiuri de mătase... Apoi, o sală ciudată, cu multe mese verzi, și oameni necunoscuți jucând cărți, fără să-și vorbească. Toți îl priveau mirați, așa cum era purtat pe brațe de niște bărbați nevăzuți. Iată, acum urcă treptele către o sufragerie cu veche mobilă de lemn. Acum începe coridorul... Și totuși, coridorul se aburește brusc și din aburul albăstrui se înalță, foarte aproape, o limbă uriașă de foc.
Egor închise ochii. "Așadar; e adevărat", își aminti el.
- A luat acum foc și casa ailaltă! auzi el un glas. Egor încercă să întoarcă privirile, să caute omul care vorbise atât de aproape de el. Nu întâlni decât o aripă de foc, fără început și fără sfârșit. Închise ochii.
- Cum s-a prăpădit neamul boieresc!... Era același glas, necunoscut, venit parcă peste vămile somnului.
