Dune - Frank Herbert, Editura Nemira, 2021
Traducere din limba engleză de Ion Doru Brana
Am ales în această săptămână un fragment din romanul Dune pentru că este și un subiect de actualitate, cu al treilea film din serie ce urmează să se lanseze la finalul anului 2026, prezentând a doua din seria de cărți Dune (Mântuitorul Dunei / Dune Messiah).
Cartea Dune este o operă SF, care prezintă extrem de bine viața interplanetară, într-o posibilă variantă de viitor al nostru. Tradiții noi, planete noi, titluri noi în conduceri. Acest fragment prezintă personajul maicilor Bene Gesserit în relația cu Paul, fiul domnitorului casei Atreides, în momentul in care Maica Supremă îl testează.
Ca multe din cărțile prezentate aici, și aceasta este una dintre cărțile mele preferate.
Ușa se închise în urma ei.
Paul se întoarse către bătrână, stăpânindu-și furia:
- De când a ajuns Doamna Jessica să fie expediată ca o servitoare?
Un zâmbet adânci pentru o clipă zbârciturile din colțurile gurii bătrânei.
- Doamna Jessica, băiete, mi-a fost servitoare vreme de paisprezece ani de școală.
Dădu din cap.
- Și încă o servitoare foarte bună. Apropie-te!
Porunca îl șfichiui ca un bici. Paul se pomeni dându-i ascultare înainte de a fi apucat să gândească. A folosit Glasul, îi fulgeră prin minte. Se opri la semnul pe care îl făcu și rămase nemișcat, aproape de genunchii bătrânei.
- Privește! spuse ea.
Scoase din faldurile rasei sale lungi un cub de metal verde, cu latura de vreo cincisprezece centimetri. Îl roti și Paul văzu că una din laturi era deschisă - neagră și înfricoșător de stranie. În cavitatea neagră a cutiei nu pătrundea lumina.
- Vâră-ți mâna dreaptă în cutie, porunci bătrâna.
Pe Paul îl săgetă frica. Dădu să se retragă, dar femeia zise:
- Așa-ți asculți mama?
Băiatul își ridică privirea către ochii de bufniță ai bătrânei.
Încet, simțind constrângerea, dar incapabil s-o înlăture, Paul își vârî mâna în cutie. La început, când gaura neagră îi înghiți mâna, simți doar o senzație de răceală, apoi degetele dădură de metal și brațul îi fu străbătut de furnicături, ca și cum i-ar fi amorțit brusc.
O expresie de animal de pradă se întipări pe chipul bătrânei. Ridică mâna dreaptă și o apropie de gâtul lui Paul. Băiatul prinse cu coada ochiului o scânteiere metalică și vru să-și miște capul.
- Stai! se răsti bătrâna.
Glasul, din nou! O privi nemișcat.
- Gom jabbarul e la gâtul tău, vorbi ea. Gom jabbarul, dușmanul suprem. Un ac cu vârful otrăvit. Nu! Să nu faci nicio mișcare, otrava nu iartă.
Paul își simți gâtlejul uscat, încercă să înghită. Nu izbutea să-și ia ochii de pe chipul zbârcit al bătrânei, de la ochii scăpărători de la gingiile decolorate și dinții argintii, de metal, ce scânteiau la fiecare cuvânt pe care-l rostea.
Un fiu de Duce trebuie să se priceapă la otrăvuri, zise ea. Așa cer vremurile în care trăim, nu? Le știi pe toate, firește... Musky, otrava pentru băuturi. Aumas, otrava pentru mâncăruri. Otrăvurile rapide, otrăvurile lente și toată gama de otrăvuri intermediare. Astăzi ai să faci cunoștință cu una nouă: gom jabbar. Otrava care nu ucide decât animalele.
Mândria birui frica lui Paul.
- Insinuezi că fiul unui Duce ar fi un animal? șuieră el.
- Insinuez, să zicem, că ai putea fi om, replică bătrâna. Gata!
- Nu cumva să mai miști! Sunt bătrână, dar mâna mea va apuca să-ți înfigă acul în gât înainte de a putea să-mi scapi.
- Cine ești? șopti Paul. Cum de-ai reușit s-o faci pe mama så mă lase singur cu tine? Ești din neamul lui Harkonnen?
- Harkonnen? Cerule, nu! Acum taci!
Un deget uscat îi atinse gâtul. Paul își înăbuși imboldul involuntar de a sări în lături.
- Bine, zise bătrâna. Ai trecut de prima încercare. Să-ți spun ce urmează: dacă scoți mâna din cutie, mori. Asta-i singura regulă. Lasă-ți mâna în cutie și vei trăi. Trage-o afară și vei muri.
Paul respiră adânc, ca să-și potolească tremurul.
- Un singur strigăt al meu ar fi de-ajuns ca servitorii noștri să năvălească aici și să mori tu.
- Fii sigur de asta. Maică-ta a supraviețuit aceleiași încercări. Acum servitorii nu vor trece de maică-ta, care stă de strajă la ușă. e rândul tău. Ar trebui să te simți mândru... Se-ntâmplă foarte rar să-i încercăm astfel pe copiii de sex masculin.
Curiozitatea reduse frica lui Paul la un nivel suportabil. In vocea bătrânei auzise, fără îndoială, adevărul. Dacă mama sa stătea într-adevăr de paza la ușă, daca era într-adevăr vorba de o încercare... Dar, orice-ar fi fost, n-avea scăpare. Era prizonierul mâinii care-i atingea gâtul, prizonierul gom jabbarului. Își aminti cuvintele Litaniei împotriva Fricii, incantația din ritualul Bene Gesserit pe care o învățase de la mama sa.
Să nu mă tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desființării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă peste mine, prin mine. Și, după ce va fi trecut, îmi voi întoarce ochiul interior și voi privi în urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Voi rămâne doar eu.
Își regăsi calmul și spuse:
- Dă-i drumul, bătrâno!
- Bătrâno! croncăni ea. Nu s-ar spune că-ți lipsește curajul. Ei bine, vom vedea, domnișorule! Se aplecă la urechea lui și șopti: Vei simți durere în mâna din cutie. Suferință. Dar ia aminte! De-ți tragi mâna, îți voi străpunge gâtul cu gom jabbarul, iar moartea va veni la fel de iute ca securea călăului. Retrage-ți mâna și gom jabbarul îți ia viața! Ai înțeles?
- Ce-i în cutie?
- Suferință.
Furnicăturile din mână se accentuară. Paul își strânse buzele.
Ce fel de încercare-i asta? se întrebă. Furnicăturile se transformară în mâncărime.
- Ai auzit de animalele care-și retează cu colții laba ca să scape din capcană? îl întrebă bătrâna. Un vicleșug demn de un animal. Omul însă trebuie să rămână în capcană, să îndure suferința și să se prefacă mort, ca să-l nimicească apoi pe cel ce-i amenință întreaga specie.
Mâncărimea deveni usturime, apoi arsură ușoară.
- Pentru ce faci asta? întrebă Paul.
- Ca să aflu dacă ești om. Taci!
Paul își încleștă pumnul stâng, în timp ce senzația de arsură din cealaltă mână creștea. Creștea încet: valuri, valuri de căldură... Își simți unghiile mâinii libere înfigându-se în palmă. Încercă să îndoaie degetele de la mâna care luase foc, dar degetele nu voiră să-l asculte.
- Arde! bolborosi el.
- Taci!
Durerea începu să-i palpite în susul brațului. Fruntea i se acoperi de sudoare. Fiecare fibră a trupului îi striga să-și tragă mâna din puțul cu flăcări... dar... gom jabbarul! Fără să-și miște capul, trase cu coada ochiului spre acul otrăvit care pândea în dreptul gâtului. Își dădu seama că respiră sacadat, încercă să-și domolească ritmul respirației, dar nu izbuti.
- Suferință!
Lumea din jurul lui rămase pustie. Nu mai era nimic, decât mâna care agoniza și, la câțiva centimetri de el, chipul brăzdat de riduri care îl sfredelea cu privirea.
Avea buzele atât de uscate, încât nu îndrăznea să le întredeschidă.
- Arde! Arde!
I se păru că simte pielea mâinii plesnind, carbonizându-se, că sub ea carnea se desprinde și cade, dezvelind oasele calcinate.
- Arsura încetă.
Ca la comanda unui buton, durerea conteni.
Paul își simți brațul drept tremurând spasmodic și trupul scăldat în sudoare.
- Ajunge, murmură bătrâna. Kull wahad! Niciun copil de sex feminin n-a rezistat vreodată atât timp. Cred că voiam să nu izbutești.
Se lăsă pe spate și luă gom jabbarul de la gâtul lui Paul.
- Scoate-ți mâna, tinere om, și privește-o!
Paul își înăbuși un fior dureros, privi golul negru pe care mâna sa părea că nu vrea să-l părăsească. Amintirea proaspătă a suferinței îi împiedica orice mișcare. Rațiunea îi spunea că avea să scoată din cutie un ciot înnegrit.
- Scoate-o! se răsti bătrâna.
Își smulse mâna din cutie și o privi înmărmurit. Niciun semn. Carnea nu purta nicio urmă a torturii. Ridică mâna, o răsuci, îndoi degetele.
- Durere prin inducție nervoasă, explică bătrâna. Nu ne putem îngădui să schilodim ființe cu potențial uman. Ah, ce n-ar da unii să afle secretul cutiei!
Ascunse obiectul sub rasă.
- Dar durerea... rosti Paul.
- Durerea! pufni ea. Un om trebuie să-și stăpânească fiecare nerv.
Paul simți durere în mâna stângă. Își descleștă degetele, privi cele patru urme însângerate lăsate de unghiile care îi mușcaseră palma. Lăsă mâna în jos și se uită la bătrână.
- I-ai făcut asta și mamei?
- Ai cernut vreodată nisip printr-o sită? întrebă ea.
Fulgerarea tangențială a întrebării ricoșă în mintea lui la un nivel superior al conștiinței. Nisip printr-o sită. Încuviință, dând din cap.
- Noi, cele din Bene Gesserit, cernem indivizii ca să descoperim ființele umane.
Paul ridică mâna dreaptă, reînviind amintirea suferinței.
- Și asta-i tot?... Suferință! Atâta tot?
- Ți-am observat reacția la suferință, băiete. Suferința nu-i decât axa încercării. Maică-ta te-a învățat cum observăm noi. Am văzut semnele învățăturilor ei. Asta e încercarea noastră: criză și observație.
Paul desluși în glasul ei confirmarea celor rostite și spuse:
- Adevărat!
Bătrâna îl privi lung. Percepe adevărul! El să fie? Să fie într-adevăr el? Apoi gândi: Speranța întunecă observația și își înăbuși emoția.
- Văd că știi când oamenii cred ceea ce spun.
- Știu.
În vocea lui răzbătură armonicile capacităților verificate de experiență și ea le auzi. Rosti cu glas surd:
- Poate că ești Kwisatz Haderach. Stai jos, frate mic! Așază-te aici, la picioarele mele!
- Prefer poziția în care mă aflu.
- Și maică-ta a șezut cândva lângă mine.
- Eu nu sunt mama.
- Ne cam detești, nu-i așa? Își întoarse capul spre ușă și strigă: Jessica!
Ușa se deschise brusc și mama lui Paul apăru în prag, privind în încăpere cu ochi de cremene. Își văzu fiul și privirea i blânzi. Reuși să schițeze un zâmbet.
- Jessica, ai încetat vreodată să mă urăști? i se adresă bătrâna.
- Te iubesc și te urăsc deopotrivă, răspunse Jessica. Ură, pentru suferința pe care n-am s-o uit niciodată. Dragostea este...
- Este, pur și simplu, o întrerupse bătrâna, dar glasul îi suna blând. [.. ] Băiete, ai auzit vreodată de drogul Dreptvorbitoarelor?
- E un narcotic care amplifică puterea de a detecta neadevărul, răspunse Paul. Mi-a spus mama.
- Ai asistat vreodată la Transa Adevărului?
- Nu.
- Drogul e periculos, dar conferă într-adevăr putere. Sub efectul drogului, Dreptvorbitoarea poate să viziteze multe locuri din memoria ei - din memoria trupului ei. Noi, Dreptvorbitoarele, cunoaștem multe dintre căile trecutului... dar numai căi feminine. În glasul bătrânei se strecură o undă de mâhnire. Există însă un loc în care nicio Dreptvorbitoare nu poate să ajungă. Locul acela ne respinge, ne îngrozește. Dar se spune că va veni ziua în care un bărbat își va descoperi, în binecuvântarea drogului... ochiul interior. El va vedea ceea ce n-a văzut încă niciuna dintre noi: ambele trecuturi - cel masculin și cel feminin.
- Pe bărbatul acesta îl numiți Kwisatz Haderach?
- Da. Kwisatz Haderach: cel care poate fi în mai multe locuri deodată. Mulți bărbați au încercat drogul... foarte mulți. Dar nici-unul n-a reușit.
- Au încercat și au dat greș? Cu toții?
- O, nu, murmură bătrâna, clătinând din cap. Au încercat și au murit.
