Căprioara din vis, în volumul Lostrița. Antologie de proză fantastică - Vasile Voiculescu, Editura Art, 2013
Mie personal începutul din Căprioara din vis mi se pare foarte interesant pentru că te bagă direct într-o atmosferă misterioasă și puțin ciudată. Discuția aceea despre vise dintre prieteni pare la început ceva normal, dar simți repede că urmează să se întâmple ceva neobișnuit. Îmi place felul în care Vasile Voiculescu construiește tensiunea: nu începe cu acțiune multă, ci cu ideea că visele pot avea sens ascuns sau chiar pot prevesti ceva. Asta face cititorul curios și creează o stare de mister și de fantastic.
-... DE ACEEA EU CRED ÎN VISE, urmă cu tărie bătrânul sculptor. Nu în toate, bineînțeles. Și mai puțin în visele a căror cheie o poartă toată lumea în buzunar. Pasărea înseamnă veste, pisică egal trădare, câine dușman și așa mai încolo. Astea sunt copilării. Simbolistica viselor e mult mai complexă și mai tainică decât simpla explicație din popor. Interpretarea lor trebuie făcută științific. Sunt unele prevestitoare. Altele ne întorc înapoi, la viețile din străvechime. Dar nu oricine le face. Trebuie să fii anume hărăzit ca să te viziteze un vis profetic. Căci și visele sunt pe măsura oamenilor. Sunt, cum spuneam, unele care ne vin în împrejurări de mare cumpănă, sub amenințarea morții. Țâșnind din straturile adânci ale ființei noastre, ele ne destăinuiesc stări de mult trăite, trecute în fundul nostru, care zbucnesc în vis cum într-un cutremur năpădesc prin crăpăturile scoarței vinele apelor fierbinți din miezul pământului. Ele simbolizează nu numai o trecută trăire personală, ci aduc din străfunduri o experiență obștească, o amenințare de întâmplare colectivă a omenirii din care eram atunci, cum suntem și acum o părticică, unde însă răsună totul.
- Asta, până acum, este mai mult geologie decât onirocritică, îl opri cineva.
- Ce știți voi despre tehnica viselor!... se întoarse vorbitorul cu dezgust spre colțul de unde pornise întreruperea. Apoi urmă: Un astfel de vis încărcat de înțelesuri mi-a dezvăluit odinioară izvodul artei. Și prietenul își ridică paharul, parcă să-și acopere expresia feței schimbate.
Noi urmam să-i privim oarecum batjocoritori mâna tremurătoare, ajunsă în dreptul ochilor stinși, falca de jos căzută de oboseală și gura știrbă, din care ieșise cu iz atât de nou și modern o pledoarie a visului.
- Și care este izvodul artei, maestre?
- N-aveți să credeți când vă voi spune: vânătoarea. Noi ne uitarăm uimiți unul la altul.
- Vânătoarea este obârșia artei. Cel puțin pentru mine, reluă el cu glas scăzut. Am ridicat și mai sus capetele, ca să-l privim bine, și tăcurăm toți câtăva vreme, gândindu-ne.
- Poate că are dreptate, spuse cineva. Vânătoarea a adus cu ea o îmbelșugată creație artistică pe lume. Măcar dacă ar fi să ne gândim numai la bogăția desenelor preistorice cu scene de vânătoare.
Povestea mi se pare interesantă și misterioasă, deoarece discuția despre vise creează o atmosferă aparte. Bătrânul sculptor pare un personaj înțelept și ciudat în același timp, iar ideea că visele pot ascunde adevăruri profunde stârnește curiozitatea cititorului. Finalul fragmentului, când spune că "vânătoarea este obârșia artei", face începutul și mai captivant.
Cum eram împătimit de vânătoare, nu scăpam nici un prilej. Și pe atunci erau atâtea! Prieteni, cunoștințe, patroni, o lume întreagă mă poftea, și nu pridideam să primesc invitațiile. Iarna, vara, toamna, oricând și oriunde, la șes, după iepuri și dropii, la deal, după lupi și vulpi, la munte, după vânat mare, domnesc, eram mereu proaspăt la emoții și neobosit.
În expedițiile mai lungi, cu popasuri pe la moșii, purtam cu mine totdeauna lada cu pământ pentru modelat. Dacă mă prindea pofta, rămâneam după vânătoare zile și săptămâni într-un loc, până secătuiam elanul creației stârnit în mine de priveliștile și de scenele trăite. Uneori și de dragostea care se alătura artei, întregind-o. Multe conace boierești din cine știe ce paragini păstrează încă schițe, eboșe, portrete de oameni și ziare, lăsate ori uitate de mine acolo. Dar în acel an mi se înfundase. Poftit înainte de Crăciun la castelul prințului B..., uitasem de artă și de vânătoare, ca să le îmbin pe toate numai în femeie. Mă aflam sub vraja fără împotrivire a domniței Irina, nepoata gazdei. Era tot ce poate zămisli mai perfect arta și natura. O urmăream pe furiș din ferestrele înalte când trecea prin parcul alb. Dacă se oprea îndreptându-și boiul mândru între câinii de vânătoare ce o înconjurau, era Diana, fecioara cerească. Când alerga pe alei urmărită de salturile haitei îmi îngheța inima: era aidoma unei căprioare gata să fie ajunsă și sfâșiată. Abia mă stăpâneam să nu sar în ajutor, îi ieșeam înainte ca să mă încredințez că s-a întors teafără, că mi-a adus înapoi ochii verzi sub fruntea dreaptă de ivoriu și pletele de bronz aurit. Nu îndrăzneam să o privesc toată, m-ar fi biruit patima și aș fi îmbrățișat-o sălbatic. Dar țineam cu orice chip să mă stăpânesc, pentru mine însumi, pentru mândria mea.
Au trecut așa multe săptămâni, ca într-o uluială din ce în ce mai adâncă. Domnița consimțea să primească omagiul meu respectuos. Apoi mărturisiri ascunse simbolic, în schițe și înfățișări de artă. Dragostea e, ca orice entuziasm, contagioasă, mă gândeam și mă ingeniam să i-o trec în chipurile cele mai rafinate și subtile, îndrăgostit de chiar suferința ce mi-o pricinuia întârzierile și meandrele iubirii.
Fragmentul mi se pare foarte frumos deoarece îmbină pasiunea pentru vânătoare cu iubirea și arta. Naratorul o descrie pe domnița Irina într-un mod idealizat, comparând-o cu o căprioară și cu zeița Diana, ceea ce arată cât de puternică este fascinația lui. Atmosfera este elegantă și romantică, iar descrierile transmit emoție și admirație profundă.
Și cerc să spui omului această înaltă, pură bucurie: a lăsat prada trecătoare ca să-i prinză imaginea eternă. Îmi vine să bat din palme și nu pot. E acolo, pe plăseaua ce va străbate veacurile, primul contur viu al emoției artistice. Astfel s-a sădit harul seminției care va face gloria omului. La o vânătoare. Dintr-o dragoste. De mila frumuseții unei căprioare fugărite. Slavă ție, artă! Aș vrea să îmbrățișez omul. Dar nu pot să mă clintesc. Mă simt din ce în ce mai înăbușit. Las tânărul. Trebuie să călătoresc iarăși spre mine, tărâmuri după tărâmuri. Lapăd întuneric după întuneric îndărăt către lumina părăsită cândva afară, lângă mine, într-o vâlcea bântuită de vifore, alături de câinii încolăciți, departe de tovarășii uituci, prințul ca un urs bărbos, uriașul plin de rachiu. Când am prins să zăresc lumea ca prin sita simțurilor, mi-a nălucit aplecată spre mine căprioara din vedenie, apoi domnița Irina, de mână cu tânărul vânător. Dar toate au pierit repede în mine, înghițite de adâncurile mele. Mi-am venit greu în fire. Convalescența mi-a fost un chin lung și fără alinare. Degerăturile s-au vindecat anevoie. O pneumonie, cu nesfârșite focare, aprinse unul după altul, târâș, mi-a împuiat mințile cu alte aiurări. Când am ieșit cu desăvârșire la viață, era primăvară plină și eu eram alt om. Stăpânii plecaseră de la castel. Rămăsesem cu un medic și cu slugile, care mi-au povestit cum scăpasem în noaptea de urgie. Numai datorită câinilor, care se jertfiseră pentru mine. Tovarășii fugiseră de cum începuse prăpădul, rătăciseră câtva timp, dar ajunseseră la coșare, călăuziți de argați. La mine, spuseseră ei, nu se mai putea răzbi. Dar câinii, cărora le fusesem dat în pază, se culcaseră peste mine și m-au adăpostit, acoperindu-mă cu trupurile lor. Au fost găsiți cîteșpatru morți, trântiți deasupra mea. Abia m-au putut scoate de sub ei. Junon, cu ugerul umflat de lapte, s-a aplecat asupră-mi și cu duioșie mi-a dat să sug, aiurând poate că sunt unul din puii ei. Ăsta a fost norocul meu. Am supt ca un prunc, cum mă visam, închis în trupul a patru dihănii care și-au dat viața pentru mine.
Începutul acestui fragment mi se pare formidabil prin emoția și profunzimea lui. Ideea că omul "a lăsat prada trecătoare ca să-i prinză imaginea eternă" arată nașterea artei din admirație și milă pentru frumusețe. Finalul impresionează prin sacrificiul câinilor și prin transformarea personajului, care după experiența trăită devine "alt om". Textul este sensibil, poetic și plin de simboluri despre iubire, artă și legătura dintre om și natură.
