La un pas de moarte - Holly Jackson, Editura Corint, 2022
Traducere din limba engleză de Ionel Ghiragosian.
Ochi morți, parcă așa li se spunea, nu? Lipsiți de viață, sticloși, pustiiți. Ochii morți îi erau acum tovarăși, urmând-o pretutindeni, la orice pas. Se ascundeau într-un ungher al minții și o însoțeau în vis. Ochii lui morți, chiar în clipa în care își dăduse duhul. Îi vedea ori de câte ori arunca o privire fugitivă, dar și în cele mai adânci umbre, și uneori chiar și în oglindă, purtându-i chipul. Pip îi vedea chiar acum, holbându-se la ea și sfredelind-o. Ochii morți ai unui porumbel fără suflare, lățit pe aleea din față. Sticloși și lipsiți de viață, cu excepția propriei oglindiri în aceștia când a îngenuncheat și a întins mâna. Nu ca să-l atingă, ci doar ca să se apropie suficient.
Rândul din final mi s-a părut cel mai important din tot paragraful. Pentru că nu e despre porumbel, e despre cum arată de fapt dorința de a înțelege ceva îngrozitor. Nu să îl atingi, nu să îl iei în brațe, ci doar să fii suficient de aproape încât să îl privești în față.
Pip nu fuge de ochii morți. Îi caută. Îi urmărește în umbre, în oglindă, pe alee. Și la început mi s-a părut morbid, dar cu cât m-am gândit mai mult, cu atât mi s-a părut uman. Când treci printr-un lucru greu, mintea nu îl lasă să treacă tocmai pentru că încearcă să îl proceseze, să îl înțeleagă, să găsească un sens pe care probabil nu există.
Și Holly Jackson nu explică asta. Nu îți spune că Pip e traumatizată, nu pune un nume pe ce simte. Îți arată doar o fată care îngenunchează în fața unui porumbel mort dimineața, înainte de cea mai importantă întâlnire din viața ei, și care întinde mâna fără să știe exact de ce.
Uneori asta e tot ce poți face. Să te apropii suficient.
- Ești gata de plecare, buclucașo? S-a auzit vocea tatălui în spatele ei.
Pip a tresărit când tata a închis ușa din față cu un trosnet puternic, în ale cărui ecouri se ascundea sunetul unei arme descărcându-se. Celălalt tovarăș al lui Pip.
- D-da! a spus ea, îndreptându-se de spate și dregându-și glasul. Respiră, pur și simplu, respiră!
- Uite! a zis și a arătat cu degetul, deși nu era nevoie. Un porumbel mort.
Tata s-a aplecat ca să se uite, iar pielea întunecată i s-a adunat în pliuri în jurul ochilor mijiți, în vreme ce costumul impecabil croit, din trei piese, i s-a încrețit în dreptul genunchilor. Apoi a făcut o față pe care Pip o știa prea bine; urma să spună ceva plin de duh și ridicol, cum ar fi...
- Plăcintă de porumbel la cină? a întrebat el.
Mda, punct ochit! Acum, aproape fiecare propoziție era o glumă, ca și când zilele astea s-ar fi străduit mult mai mult să o facă să zâmbească. Pip s-a înduplecat și i-a oferit un zâmbet.
- Doar dacă e cu piure de șobolan la garnitură, a zis în glumă, renunțând în sfârșit să mai contemple privirea goală a porumbelului și ridicându-și rucsacul de culoarea bronzului pe un umăr.
- Ha! a exclamat el și a bătut-o ușurel pe spate, radiind. Fiica mea cea morbidă!
Când și-a dat seama ce spusese și de toate celelalte înțelesuri care se învolburau în doar câteva cuvinte, tata s-a mai schimbat o dată la față. Pip nu putea scăpa de moarte nici măcar în această dimineață târzie și luminoasă de august, în care își petrecea timpul împreună cu tatăl ei. Din câte se părea, doar pentru asta trăia acum.
Pip e în august, e soare, e cu tatăl ei, și totuși moartea e acolo, invitată sau nu. Nu pentru că Pip o caută, ci pentru că după ce ai văzut-o de aproape, nu mai poți să te prefaci că nu există. Îți intră în câmpul vizual fără să ceri permisiunea.
Ce mi se pare important e contrastul pe care Holly Jackson îl construiește intenționat: dimineață luminoasă, târzie, august, tatăl ei lângă ea, toate semnele unei zile normale și bune. Și totuși Pip e în altă parte. Nu complet, funcționează, răspunde, zâmbește, dar o parte din ea a rămas blocată undeva de unde nu s-a întors încă.
Nu e vorba despre a nu vrea să trăiești. E despre a nu ști încă cum să trăiești cu ce știi acum.
Tata a alungat stânjeneala, o chestie trecătoare în cazul lui, și i-a făcut semn cu capul spre mașină.
- Haide! Nu poți să întârzii la întâlnirea asta!
- Da! a încuviințat Pip, deschizând portiera și așezându-se pe scaunul ei, neștiind ce să mai spună, căci mintea îi rămăsese la porumbel.
A revenit însă în prezent când au intrat în parcarea gării Little Kilton. Era aglomerată, iar razele soarelui se reflectau din rândurile ordonate de mașini ale navetiștilor.
Tata a oftat.
- Ah, dracu' ăla din Porsche mi-a ocupat din nou locul! "Drac": un alt termen pe care Pip regreta că îl învățase.
Singurele locuri libere erau tocmai în capătul îndepărtat, aproape de gardul din plasă unde raza camerelor de vedere nu ajungea. Vechiul loc în care își petrecea timpul Howie Bowers. Cu bani într-un buzunar și mici pungi de hârtie în celălalt. Apoi, înainte ca Pip să se poată abține, sunetul deblocării centurii de siguranță s-a transformat în sunetul pașilor lui Stanley Forbes pe ciment, în spatele ei. Era noapte, Howie nu era la închisoare, ci chiar sub strălucirea portocalie, cu umbre în loc de ochi. Stanley se îndreaptă spre el, dându-i o mână de bani pentru viața și secretul lui. Și, când se întoarce spre Pip, are ochii goi și e ciuruit în șase locuri, iar sângele care curge pe cămașă și pe beton ajunge, cumva, pe mâinile ei. Are mâinile pline de sânge și...
- Vii, buclucașo? Tata îi ținea portiera deschisă.
- Vin! a răspuns Pip, ștergându-și mâinile de cea mai elegantă pereche de pantaloni din garderoba ei.
Trenul spre stația Marylebone, din Londra, era aglomerat; înghesuiți, pasagerii își zâmbeau jenați cu gura închisă, înlocuind astfel clasicele scuze când se loveau unii de ceilalți. Erau prea multe mâini pe stâlpul metalic, așadar, ca să nu se dezechilibreze, Pip se agățase de brațul îndoit al tatălui ei. Măcar dacă ar fi reușit să rămână în picioare!
În tren, a avut senzația că l-a văzut de două ori pe Charlie Green. Prima dată în ceafa unui bărbat, înainte ca acesta să se miște ca să citească mai bine ziarul Metro. A doua oară, a fost vorba despre un bărbat care aștepta pe peron, ținând o armă. Însă când omul a urcat în vagonul lor, trăsăturile i s-au rearanjat și și-au pierdut asemănarea cu Charlie, iar arma s-a dovedit a fi doar o umbrelă.
Trecuseră patru luni, iar poliția încă nu îl găsise. Soția lui, Flora, se predase la o secție de poliție din Hastings în urmă cu opt săptămâni; cumva, în graba de a scăpa, se despărțiseră. Ea nu știa unde e soțul ei, dar pe internet se zvonea că tipul reușise să ajungă în Franța. Pip îl căutase oricum, nu pentru că voia să fie prins, ci pentru că trebuia să fie găsit. Iar diferența aia era totul, era motivul pentru care lucrurile nu mai puteau să revină vreodată la normal.
Tata i-a surprins privirea.
- Ești agitată din cauza întâlnirii? a întrebat-o peste scârțâitul roților de tren când convoiul de vagoane a încetinit în gara Marylebone. O să fie bine! Să-l asculți pe Roger, da? Este un avocat excelent, știe despre ce vorbește.
Din câte se părea, Roger Turner, avocat la firma tatălui ei, era expert în cazurile de calomnie. Câteva minute mai târziu, cei doi l-au găsit așteptându-i în fața vechiului centru de conferințe, o clădire din cărămidă roșie în care se afla sala unde trebuia să ajungă Pip.
- Bună din nou, Pip! a spus Roger și i-a întins mâna. Pip și-a privit-o repede pe a ei, ca să nu fie murdară de sânge, înainte să o strângă pe a lui.
- Ai avut un weekend frumos, Victor?
- Da, mulțumesc, Roger! Și mi-a rămas mâncare și pentru prânzul de azi, deci și ziua de luni o să fie excelentă!
- Atunci cred că am face bine să intrăm, dacă ești pregătită? i s-a adresat Roger lui Pip, uitându-se la ceas și strângând în mână o servietă strălucitoare.
Pip a încuviințat cu o mișcare din cap. I s-a părut din nou că are mâinile umede, însă era transpirație. Era doar transpirație.
- O să te descurci, draga mea! I-a spus tatăl ei, îndreptându-i gulerul.
- Da, am rezolvat mii de medieri, a zâmbit Roger, dându-și pe spate părul cărunt. Nu trebuie să te îngrijorezi!
- Sună-mă când se termină! i-a spus tata și s-a aplecat să o sărute pe creștetul capului. Ne vedem acasă diseară! Roger, ne vedem mai târziu la birou!
- Desigur! La revedere, Victor! După tine, Pip!
Trebuiau să ajungă în sala de ședințe 4E, aflată la ultimul etaj. Pip a cerut permisiunea să urce pe scări deoarece, dacă inima îi bătea cu putere din cauza efortului, nu o făcea din niciun alt motiv. Așa gândea ea logic; era motivul pentru care acum alerga de fiecare dată când simțea că i se strânge inima. Alerga până simțea o altfel de durere.
După câteva minute, au ajuns la ultimul etaj, cu bătrânul Roger gâfâind la câteva trepte în urma ei. Bărbatul elegant îmbrăcat care aștepta pe hol în fața sălii 4E a zâmbit când i-a văzut.
- Ah, tu trebuie să fii Pippa Fitz-Amobi! a spus el și i-a întins mâna, iar ea a fost din nou nevoită să vadă dacă nu cumva era plină de sânge. Iar tu ești avocatul ei, Roger Turner! Mă numesc Hassan Bashir și sunt mediatorul vostru independent.
Bărbatul a zâmbit, împingându-și ochelarii pe nasul subțire. Părea amabil și atât de nerăbdător, încât mai că țopăia! Pip nu voia să îi strice ziua, ceea ce, fără îndoială, urma să se întâmple.
- Îmi pare bine să te cunosc! a spus ea, dregându-și glasul.
- Și mie! a zis el și și-a împreunat mâinile, surprinzând-o pe Pip. Celălalt grup este în sala de ședințe și sunt toți pregătiți să înceapă. Dacă nu cumva ai să-mi pui vreo întrebare înainte, cred că probabil ar trebui să începem, a zis el și s-a uitat la Roger.
- Totul e în regulă. Roger a ocolit-o pe Pip ca să preia conducerea când Hassan a dat înapoi ca să țină deschisă ușa sălii 4E.
Înăuntru era liniște. Roger a intrat, mulțumindu-i lui Hassan cu un semn din cap. După aceea a fost rândul lui Pip. Aceasta a inspirat, arcuindu-și umerii, iar apoi a expirat, scrâșnind din dinți. Era pregătită!
A intrat în sală, iar primul lucru pe care l-a văzut a fost chipul lui. Stătea în partea opusă a mesei lungi. Pomeții i se ascuțeau în jos, spre gură, iar ciuful blond îi era pieptănat pe spate. El și-a ridicat privirea ca să o întâlnească pe a ei, cu o oarecare urmă de mister și satisfacție în ochi.
Max Hastings!
Semnul exclamării ăla e ironic și trist în același timp. Pentru că nu era pregătită, și Holly Jackson știe asta, și Pip știe asta, și noi știm asta. E genul de curaj fals pe care ți-l spui singură înainte să intri undeva unde nu vrei să fii, pentru că nu ai altă opțiune.
Și apoi el e acolo. Cu satisfacție în ochi. Ca și cum nimic nu s-a întâmplat, ca și cum Pip nu poartă tot ce poartă din cauza lui, ca și cum el a venit la o întâlnire obișnuită de joi dimineața.
Asta e partea care mă enervează cel mai tare din scenă. Nu că e acolo, ci că e relaxat. Că el și-a pieptănat ciuful și s-a așezat la masă și o privește misterios și cu satisfacție în timp ce ea și-a verificat mâinile să nu fie pline de sânge înainte să intre. Același eveniment, două realități complet diferite. Și asta e o nedreptate pe care nu o poți explica în instanță.
