Sfârșitul șoaptelor, decembrie 1989 - Ruta Sepetys, Editura Epica, 2022
traducere din limba engleză de Ioana Socolescu.
Am ales ca fragmentul din această săptămână să fie dintr-o carte care mie mi-a plăcut foarte tare, un roman despre comunism construit într-un mod unic. Scriitoarea este străină de perioada comunistă din România, ea având cetățenie letono-americană. A pasionat-o bucățica asta din istoria noastră și a scris volumul de față din perspectiva unui adolescent din Bucureștiul comunist.
Este textul care pe mine a reușit cel mai bine să mă apropie de acele vremuri și să mă facă să înțeleg comunismul. Securitatea, informatorii, trădarea, închisoarea, obiceiurile interzise în acea perioadă și relațiile din familie sunt subiectele principale ale cărții.
Autoarea a mai scris, pe lângă acest volum, Printre tonuri cenușii, o poveste despre letonii deportați în Siberia, și O mare de lacrimi, despre un vas naufragiat în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Ruta Sepetys pare să aibă o atracție pentru perioadele grele din istoria Europei și încearcă să proiecteze viața de atunci într-o operă de ficțiune.
Se numea muncă patriotică.
Era obligatoriu să ieși la muncă de bunăvoie. O contradicție în termeni, nu? Cum ar putea fi "de bunăvoie" obligatoriu?! Elevilor li se cerea să-și dedice viața măreței Epoci de Aur a României. Uneori, asta însemna să ieși la prășit sau la recoltarea și sortarea legumelor undeva în afara orașelor. Asta urma să facem în acea dimineață, de Ziua Recoltei.
Cele mai mari și mai bune fructe și legume erau alese pentru export. Cele mai pipernicite și atacate de dăunători erau păstrate pentru români. Cartofilor le spuneam "cartofi boabe la hectar" pentru că erau extrem de mici.
Luca și cu mine am fost trimiși pe câmp să cărăm lăzi. Am tras aer în piept, încercând să mă calmez. Îl cam evitasem pe Luca în ultima vreme. Dar acum, când mergeam umăr la umăr, nu mă mai puteam preface. Și, dintr-odată, mi-am dat seama că eram extrem de supărat pe el.
Luca mă turnase. Eram sigur de asta. El știa de dolarul american. Singurul care știa.
- Ce-i cu tine? m-a întrebat.
M-am oprit din mers și m-am întors spre el.
- Nu, ce-i cu tine, Luca? Credeam că suntem prieteni.
Mi-a aruncat o privire ciudată, de parcă ar fi fost rănit în amorul propriu, dar încerca totuși să se prefacă. Băieții cumsecade, ca Luca, nu știau deloc să mintă. Am clătinat din cap și mi-am continuat drumul.
Eram prieteni de pe la zece ani. Luca avea de gând să dea examen de admitere la Medicină. Era deștept și probabil că avea să intre. Eu îmi doream să intre. Luca era bun la suflet. Ar fi un doctor grozav, genul care n-ar întoarce niciodată spatele celor fără Kenturi. Niciodată, dar absolut niciodată, nu-mi închipuisem că ar putea fi turnător.
Dar poate că îl șantajaseră pe Luca, așa cum pățisem și eu. Sau poate îl convinseseră că datoria lui patriotică față de țara-mamă era să mă toarne pe mine. Eu eram OSCAR. Oare care era numele lui de cod?
[...]
Natura mă trăda.
Prietenul meu mă trăda.
Viața mă trăda.
- Cristian, ești supărat pe mine. Pot să-ți explic...
M-am răsucit pe călcâie și i-am ars un pumn.
Mi-am lovit cel mai bun prieten.
[...]
- Elev Florescu!
La naiba!
Directorul mi-a făcut semn să mă opresc. Era la ieșire și debita banalități în timp ce elevii plecau spre casele lor. Am văzut-o pe Liliana apropiindu-se, așa că am coborât privirea în pământ și am adus vorba despre examene.
- Vă mulțumesc, dar meditațiile sunt foarte scumpe, tovarășe director. Părinții mei nu au posibilități.
De îndată ce Liliana a trecut de noi, am tăcut, așteptând.
El mi-a întins o foaie de hârtie cu o adresă.
- După colț, m-a îndrumat directorul.
M-am uitat la hârtie. O "casă-gazdă". Citisem despre ele în romanele de spionaj. Uneori, Securitatea folosea un apartament pentru întâlniri. "Gazda" era de obicei un informator adult, care permitea accesul în apartamentul respectiv în timpul serviciului. Bun. Dacă trebuia să mă întâlnesc cu securistul, preferam să fie undeva departe de zona școlii.
Am zăbovit prin preajmă până când toți elevii au plecat, îngrijorat că cineva m-ar putea vedea. Am verificat din nou adresa de pe foaia de hârtie și am pornit pe strada întunecată. Umezeala și vântul rece îmi pătrundeau prin haină. M-a străbătut un fior. Daciile zumzăiau ca un roi de viespi de jur împrejur și plăcuțele de frână uzate scrâșneau jalnic. Un autobuz vechi, roșu scuipa gaze de eșapament și gemea din toate încheieturile. Mergeam cu capul în pământ spre măgăoaia cu sute de apartamente.
Am urcat până la etajul al doilea.
Ușa era întredeschisă.
Lopătarul stătea la o masă și fuma. Ultimele lațe de păr care îi mai rămăseseră pe cap erau întinse cu pomadă din belșug. A căscat. Țigara ardea și părea o scobitoare albă în mâinile lui uriașe, iar fumul se înălța spre tavan ca un spirit curios. Era maior, da, dar cineva îl pusese să racoleze adolescenți?! Cu siguranță era un securist de mâna a doua. Dacă îmi puneam mintea, puteam să-l fac, nu-i așa?
- Închide ușa și stai jos!
Am făcut cum mi s-a spus. Am respirat adânc și mi-am revizuit planul. În romanele de spionaj românești, oamenii vorbeau prea mult când erau stăpâniți de nervozitate. Acesta era întotdeauna un semnal de avertizare pentru agenți. Dezvăluiau prea multe, își exprimau opiniile și-n felul ăsta se dădeau singuri de gol.
Aveam de gând să fiu calm. Să fiu zgârcit la vorbă. Să dețin controlul.
Sau așa speram.
- Ai vizitat obiectivul?
- Da.
- Ai intrat în casă?
- Da.
Lopătarul mi-a întins peste masă o coală de hârtie.
- Desenează aici planul apartamentului!
Am început să schițez configurația apartamentului familiei Van Dorn, într-un stil intenționat rudimentar și superficial. Pereți. Ușile. Ferestrele. Am desenat repede, sperând să plec cât mai repede de acolo.
M-a urmărit în timp ce ba trăgea din țigară, ba își rodea unghiile. Avea gâtul gros, era mătăhălos și bine îndopat cu bere și cu toate produsele de contrabandă.
- Camera adolescentului. Identific-o pe plan!
Am marcat-o.
- Identifică și notează orice dispozitive electronice pe care le-ai văzut și unde erau situate!
- Dispozitive electronice?
- Dispozitive fixe, cum ar fi lămpi, telefoane și televizoare. De asemenea, dispozitive portabile, cum ar fi aparate de fotografiat sau de filmat, ori radiouri.
Am notat ce mi-am amintit. Dacă plantaseră deja microfoane în apartamentul familiei Van Dorn, cum bănuia Dan, nu ar fi trebuit să știe deja unde erau amplasate lămpile, lustrele și telefoanele?
- Și ce alte detalii ai observat?
Eram pregătit. Scrisesem totul în caiet, revizuisem notițele și hotărâsem dinainte ce să spun: lucruri care nu constituiau un secret sau care nu l-ar interesa pe Lopătar. M-am încruntat, ca să pară că m-am străduit. Am început să turui:
- Are păr blond și ochi albaștri, pantofi Air Jordan, o geacă din piele. Mama vorbește în spaniolă cu fiul. Tatăl pare obosit. Fiul are și un tricou pe care scrie Benetton. Îi place fotbalul american...
- Cum este interacțiunea dintre Van Dorn și soția lui?
Mi-a apărut în minte imaginea mâinii lui Van Dorn unindu-se cu cea a soției sale. Afectuos. Implicat. Mi s-a părut ceva personal, ceva ce nu-l privea pe securist. De ce îi păsa de treaba asta?
Am ridicat din umeri.
- Nu știu. Ei interacționează așa cum o fac părinții de obicei.
- Când te mai duci pe la ei?
- Nu știu când mai ajunge mama pe-acolo.
Lopătarul a deschis dosarul din fața lui.
- Joi.
- Păi, atunci voi merge joi. Dar să știți că Dan nu e tot timpul acasă.
- Atunci găsește un motiv să-l vezi mai des. Merge de multe ori la Biblioteca Americană ca să citească reviste din Statele Unite. Cere-i să te ia și pe tine. Notează ceea ce citește. Și, data viitoare când ajungi în apartamentul lor, vezi dacă tatăl lui are un birou pe undeva. Memorează tot ce se află pe el!
Mi-am amintit de biroul lui. Era lipit de peretele din camera de zi.
Nu am spus nimic.
- Altceva? m-a iscodit securistul cu mâini cât lopata.
- Da, medicamentele pentru bunicul meu.
- Corect. Mă voi ocupa de asta.
- Când?
- Atunci când mă voi ocupa.
Mi-a trântit o coală de hârtie în față.
- Scrie! Tot ce mi-ai zis acum.
M-am uitat la el. Să scriu? Voia o declarație scrisă de mână?
Desigur. Așa avea dovezi. Dovada trădării mele.
Mi-a pus un pix în față.
- Consemnează tot și apoi semnează-te în partea de jos.
Am făcut o pauză, îngândurat, după care am luat pixul și am început.
Am scris o listă simplă, marcând ideile cu puncte, și am înclinat literele spre stânga în loc de dreapta, ca să nu pară scrisul meu. Lopătarul s-a ridicat și și-a întins oasele să se dezmorțească. Și-a aprins încă o țigară și a început să se plimbe încet prin cameră, L-am privit pe deasupra hârtiei în timp ce scriam, observându-l pe furiș.
- Am terminat, tovarășe maior.
S-a aplecat deasupra mea. Damful de țigară s-a apropiat de mine. Îi simțeam mirosul grețos de pomadă din păr. Aromă de mosc peste transpirație. Dezgustător.
- Ai uitat să semnezi.
Mi-a arătat cu degetul partea de jos a paginii.
- A, scuzați-mă!
Am scrijelit un șir de mâzgălituri. Impresionant. Aproape artistic.
Și apoi întâlnirea noastră s-a încheiat.
Am ieșit din apartament, trecând în revistă tot ce observasem. Securistul nu fuma Carpați, țigări românești, ci BT-uri, țigări bulgărești. Nu purta verighetă. Avea unghiile meticulos curățate și luceau. Ciudat pentru niște mâini atât de mari și de noduroase. Din buzunarul hainei din piele neagră văzusem ițindu-se o bucată de hârtie tipărită cu un cuvânt pe care îl recunoșteam cu toții: Steaua.
Echipa de fotbal. Lopătarul era stelist.
Mulți străini nici nu găseau România pe hartă, dar noi știam că unii dintre ei asociau țara noastră cu sportul. Deși gimnastica și tenisul duseseră România la Olimpiade, nicio echipă dintr-o țară comunistă nu câștigase vreodată cel mai râvnit trofeu din Europa la fotbal. Până la Steaua București.
Avea niște mănuși imense. Oare se visa portar? In orice caz, acum știam mai multe despre el: țigări BT, necăsătorit, stelist.
Știam ce aveam de făcut.
RAPORT - Ministerul de Interne
[28 octombrie 1989]
Discuție cu sursa OSCAR la casa-gazdă de lângă Liceul MF3. OSCAR m-a analizat. Comportamentul lui a fost unul arogant. Crede că deține controlul. A furnizat următoarele informații despre obiectivul VAIDA:
- schema apartamentului lui VAIDA, desenată de mână;
- locațiile dispozitivelor electronice fixe și mobile;
- interesele fiului.
Pentru mai multe informații, lui OSCAR i s-au trasat acum următoarele sarcini:
- să încerce să-l însoțească pe fiul lui VAIDA la Biblioteca Americană, pentru a colecta informații suplimentare;
- să ne furnizeze informații despre biroul din locuința obiectivului.
