Şoşoi

Vineri, 25 iulie 2003

De cîte ori mă duc acasă, mă încearcă un sentiment de vinovăţie faţă de tot ceea ce înseamnă lumea de acolo. Las deoparte faptul că părinţii mă văd din an în Paşte, că nu stau niciodată mai mult de 24 de ore, că au ajuns să mă vadă ca pe un fel de Făt-Frumos întors pentru o clipă din ţinutul tinereţii fără bătrîneţe şi a vieţii fără de moarte, pentru a arunca o privire fugară asupra a ceea ce a rămas în urmă.

Personajele şi atmosfera de acolo bat la funduleţ lumea dintr-"un veac de singurătate". Amestecul acela de gîndire de pe vremea lui Pazvante Chiorul şi impactul cu toate năbădăile presupuse de viaţa contemporană dă naştere unui ţinut fabulos pentru care realismul magic nu mai e concept, ci carne vie, haleală îndestulătoare pentru o gaşcă de 17 scriitori. Vreau să spun că nici măcar nu trebuie să inventez nimic. Numai să pun lucrurile cap la cap. Am început deja să recuperez nişte personaje pentru următorul roman:

Primul ar fi Şoşoi, în perioada în care am apărut pe marginea şanţului cu o tablă de şah în mînă. Şah învăţasem de la var-mea. Învăţasem, vorba vine, ştiam doar mişcările de bază şi că "regele nu se mănîncă". Adică pierdeam tocmai esenţa. Jucam ore întregi cu var-mea, declanşînd un adevărat măcel pe tablă: cîştiga cel care reuşea să mănînce primul piesele celuilalt, exceptînd regele care, după cum am spus, mînca într-o veselie, dar "nu se mînca". Experienţa de pe marginea şanţului s-a dovedit din prima dramatică. Un tractorist, după două mutări, mi-a spus sec: "Şah! Mat!". De şah mai auzisem, "mat" mi se părea un cuvînt străin, cu atît mai ciudat cu cît era spus de un om al cărui vocabular de bază era sub nivelul celei mai jmechere gorile văzută de mine la Teleenciclopedie. "Cum adică mat?" "Adică te-am caftit!", a exclamat el rupt de fericire. "Păi, mai am o mulţime de piese pe tablă". Şi mi-a explicat cum stă treaba cu matul. Asta m-a călcat pe bătături, mi-a terfelit orgoliul meu de premiant şi m-am pus pe studiu. Habar n-am de unde am făcut rost de-o carte de şah. Atunci am auzit de Karpov, de Alehin, de rocadă, de tot ce vrei. După vreo lună m-am întors pe marginea şanţului şi am produs rumoare. I-am fript fără drept de apel şi pe tractorist, şi pe băiatul vînzătorului din sat, karpovii satului Doroşcani. Tractoristul nu m-a mai bătut niciodată, pe băiatul vînzătorului îl lăsam să mai cîştige o partidă din zece, că nu-mi mai dădea tat-su portocale, cînd se aduceau la "comparativă". Am fost regele neîncoronat al şahului pînă s-a întors Şoşoi din puşcărie. Şoşoi stătuse vreo nouă ani la pîrnaie, din cîte îmi amintesc, pentru o nimica toată: snopise în bătăi o căruţă de oameni, dintre care unul a găsit de cuviinţă să-şi dea obştescul sfîrşit. Auzisem că s-a întors Şoşoi, dar nu-l văzusem niciodată. Ca de obicei, într-o duminică, jucam şah, la şanţ, cu tractoristul şi cu băiatul vînzătorului. Brusc, aceştia s-au ridicat în picioare şi au spus că ei ar cam avea treabă. Eram în mijlocul unei partide. Am rămas mirat, privind la piesele desfăşurate, calculînd în cîte moduri puteam cîştiga partida aceea. Apoi pe tablă s-a proiectat umbra unui om. M-am întors. În dreptul soarelui, acoperindu-l cu desăvîrşire, era o matahală care m-a întrebat: "Da' ce faci?" "Joc şah." "DaNULL, singur?" "Dacă n-am cu cine." "Da' joc şi eu?" Puteam să-l refuz? Nici nu m-a lăsat să rearanjăm piesele. A intrat în partidă şi, în ciuda avantajului meu zdrobitor, m-a făcut varză. "Mai jucăm una?", îl întreb enervat. "Mai." Varză din nou. Adio visul meu de a-i da lecţii lui Karpov. Şoşoi mă băgase în ceaţă. Am mai jucat cu el zeci de partide, dar n-am reuşit să-l bat nici măcar o dată. Mă fascina faptul că nu se plictisea niciodată. Juca şah ca şi cum s-ar fi mutat într-o altă pîrnaie în care oricum nu aveai altceva mai bun de făcut decît să joci şah. Nu am schimbat niciodată vreun cuvînt care să nu fi fost legat de joc, deşi eram curios să-mi povestească tot ceea ce văzuse. Nici nu am mai avut şansa să-l bat. După Revoluţie, cînd s-au împărţit pămînturile, s-a certat cu soră-sa de la o bucată de vie. O dorea şi el, şi soră-sa de la oraş. De ciudă, Şoşoi s-a spînzurat de un copăcel din mijlocul viei. Nici n-a avut destul loc pentru a se spînzura gospodăreşte. L-au găsit mort, într-o poziţie chinuită, atingînd pămîntul cu picioarele.

Închei repede. Nu mai am timp. În două ore plec la munte şi nici nu mi-am pus hainele în rucsac. Pa.