Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Întîlniri - De dragoste

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jocuri de primăvară


Roxana Sava

27.02.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
- Psst. Psssssssssst, trezeşte-te! Hai, fă ochi! Te rooog...

Breavman clipeşte lent, mormăie ceva şi se-ntoarce pe partea cealaltă. Asta-i bună, nu pot să-l mai las!
- Breavman, fă ochi ACUM! Nu ştiu cât te pot ţine lângă mine.

De data asta am vorbit ceva mai tare. Chiar tăios. Geme încet. Îl văd cum se luptă cu somnul, dar ştiu că deja e pe drum. Pleoapele i se zbat, nervoase. Dincolo de ele îi ghicesc ochii mari şi întunecaţi. Are nasul coroiat, elegant al părintelui său, Leonard Cohen, şi corp încă adolescentin. Îl privesc mai bine: e genul de trup care-şi va păstra subţirimea asta până la bătrâneţe, cu muşchi ca nişte funii sub piele, acum relaxaţi, cu oase ascuţite, colţuroase. Cu aparenţă fragilă şi nervoasă. Un trup în care maturitatea n-o să-şi facă niciodată loc pe de-a-ntregul.

Clipeşte rar, deschide un ochi, apoi pe celălalt. După care-i închide la loc.
- Haai, somnorilă, n-ai vreme de dormit.

Cu ochii închişi încă, mormăie. Are voce răsfăţată. Abia aştept să aud cum îi sună glasul când e limpede şi lucid. Din cuvintele pe care le molfăie înţeleg că nu ştie cine sunt, că el vrea să doarmă şi să mă duc naibii să pescuiesc caraşi, dacă tot m-am trezit aşa devreme.
- Trezeşte-te, Lawrence. Azi sărbătorim. Şi trebuie să ajungem la aeroport.

Ţâşneşte brusc în capul oaselor. Trupul lui a şi uitat abandonul somnului.
- Unde mergem?

Îi licăresc ochii.

Îi flutur pe sub nas cele două bilete de avion.
- La Copenhaga.
- Iubito, sunt încântat. Nu ştiu cine eşti, dar eşti frumuşică, şi dacă mă duci în Danemarca, e clar: vrei să-mi demonstrezi că nu e nimic putred acolo. Ce pui la cale?

Îi zâmbesc ghiduş şi-l privesc pe sub sprâncene. Sare din pat. Îl simt intrat în joc, şi ştiu că e suficient să-l las liber: vorbele vor ţâşni ca dintr-un izvor.
- Ce motiv de petrecere avem?, mă întreabă.
- Azi e 14 februarie. 2009, adaug repede. Azi oamenii sărbătoresc iubirea.
- 2009? Înseamnă că iubirea a devenit un lucru rar, dacă oamenii simt nevoia să-i dedice o zi specială. Şi ce facem noi de ziua asta dedicată acestui sentiment pur şi delicat?
- Nu ţi-am zis? Mergem să admirăm Copenhaga.
- Ai mai fost acolo?
- Da, o dată, demult, şi am rămas cu nişte amintiri tare frumoase. Vreau să văd dacă le datorez oraşului sau mie, celei de-atunci.
- Înţeleg. Hai, frumuşico, o să fim amândoi suspendaţi din timpul şi spaţiul nostru obişnuit. De altfel, iubirea însăşi e o suspendare, o paranteză în înşiruirea zilelor unei vieţi normale. Cum am putea s-o sărbătorim mai bine, dacă nu printr-un alt soi de suspendare? Şi, cine ştie, până la sfârşitul zilei o să învăţăm ceva nou.

Îl privesc intrigată. E în formă.

Aşa că mergem. Aterizăm lin în oraşul în care vântul parcă-ţi taie ochii, ca lama lui Dali în Câinele andaluz. Dar vremea ne iartă şi temperatura ne îngăduie să umblăm nu peste măsură de înfofoliţi.

Ne plimbăm îndelung cu metroul, mereu pe scaunele din faţă, profitând de absenţa unui mecanic conductor. Suntem ca într-un roller-coaster cuminte şi subteran, suntem ochii acestei râme robotice, care merge numai unde vrea ea. Breavman inventează poveşti absurde, şi n-am inimă să-i spun că cele mai multe s-au scris deja. Îi privesc nările cum freamătă; deşi e hiperconştient de ce-l înconjoară, face eforturi să nu se vadă pe sine. Mă bucur să constat că încă n-a apărut creatura aceea a lui, îndrăgostitul perfect pe care l-a lăsat în trecut să-i ia locul. Îşi cheltuieşte energiile pe altceva.

Ieşim la suprafaţă şi vagabondăm pe străzi. Suntem înconjuraţi de păpuşi blonde, perfecte, dar Breavman, demn, nu le ia în seamă prea tare. Îi sunt recunoscătoare, şi, îmi dau seama, şi el îmi e recunoscător. Aş vrea să spun că balanţa dintre noi e în echilibru, dar cum pot atârna pe un talger doi oameni suspendaţi, scoşi din cotidian?
- Vezi, de-aia îndrăgostiţii nu-s în stare să se pună în talgerele unei balanţe, îmi continuă el gândurile. Ne zâmbim încurcaţi.

Îl duc să vadă mica sirenă. Mă uit la el cum îşi scoate pantofii şi îşi suflecă pantalonii, ca să păşească atent pe pietre până ajunge la ea. Se apleacă şi îi spune ceva la ureche. Îşi mută apoi urechea în dreptul guriţei ei, şi îl văd cum încuviinţează din cap de câteva ori.

Se întoarce triumfător.
- Heheee, înapoi la tradiţie, e rândul bărbatului să aleagă unde mergem!

Mă uit la el cu mirare. E normal ca el şi peştoaica aia mică să aibă multe în comun, dar de unde atâta iniţiativă?

Mai bântuim o vreme prin port, şi ne-aşezăm să bem o cafea pe o terasă, la umbra unui încălzitor cu gaz. Ne învelim cu păturile până la gât; zâmbetele le lăsăm afară. Când apare o vânzătoare ambulantă de garoafe multicolore, Breavman o opreşte şi-i spune câte ceva în daneză. Simt cum ochii mi se măresc de uimire, dar el continuă imperturbabil, iar femeia pare hipnotizată. Îi dă un braţ de garoafe, iar el se ridică de pe scaun ca să le poată cuprinde în braţe. Vânzătoarea pleacă, şi-l văd cum se înclină ceremonios către mine.
- Sunt ale tale. Mi le-a dat pe datorie. În contul micii sirene.

Îmi face cu ochiul, apoi îmi prinde mâna între mâinile lui. E cald şi pielea lui e moale şi uscată, iar palmele lui îmi dau mai multă siguranţă decât aş fi aşteptat de la un trup atât de uscăţiv.
- E posibil să-ţi faci un tatuaj în palmă?, mă întreabă. Cred că nu, continuă, pentru că pielea de-acolo se înnoieşte tot timpul. Dar mi-ar plăcea să-mi tatuez un ochi în palmă, iar tu să ţi-l tatuezi pe celălalt. Pentru ca iubirea să nu ne orbească pe nici unul dintre noi, dar împreună să vedem mai bine.

Ridic dintr-o sprânceană. Mi-e cald, şi nu doar datorită păturii. Ceva e putred în Danemarca; am venit ca să mă las pradă nostalgiilor, dar melanholia... ia-o de unde nu-i! Încep să mă bucur că ziua iubirii e pe sfârşite. Mă simt ca pisicile alea din desene animate, care alunecă pe acoperiş şi nu ştiu în ce să-şi mai înfigă ghearele ca să-şi oprească alunecarea.

Ne terminăm cafelele fierbinţi, cu mult lapte, şi plecăm mai departe. Se pare că sirena i-a dat indicaţii precise lui Breavman pentru că mă duce, fără ezitare, în portul comercial. Admirăm siluetele greoaie ale navelor de transport şi ne apropiem de clădirea impunătoare a bibliotecii municipale. Diamantul Negru e la fel de impresionant cum mi-l aminteam, şi mă întreb ce efect are el asupra lui Lawrence.

Aproape că nu mă mai mir când intrăm fără sfială pe uşa din faţă. La urma urmei, locul lui Breavman e aici mai mult decât în altă parte. Le face cu ochiul bibliotecarelor de la recepţie şi trecem mai departe fără ca cineva să ne întrebe de sănătate. Urcăm scările largi şi ajungem pe terasă, de unde-i salutăm, de la aceeaşi înălţime, pe căpitanii celei mai apropiate nave. Sunt fericită; în ciuda tuturor aşteptărilor, ziua a fost perfectă.

Breavman are o licărire ciudată şi ghiduşă în ochi. Mă uit la el şi, fără să ştiu de ce, ridic din umeri.

Îmi prinde mâinile într-ale lui şi mă sărută uşurel pe nas.
- Mulţumesc.

Se urcă pe balustradă, iar eu mă uit la el, mirată că nu simt nevoia să-l opresc. Se lasă încet pe spate până când tălpile i se desprind şi cade cu un zâmbet fericit pe chip.


Text inspirat de Joaca preferată de Leonard Cohen.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer