Jocuri de primăvară

- Psst. Psssssssssst, trezește-te! Hai, fă ochi! Te rooog...

Breavman clipește lent, mormăie ceva și se-ntoarce pe partea cealaltă. Asta-i bună, nu pot să-l mai las!
- Breavman, fă ochi ACUM! Nu știu cât te pot ține lângă mine.

De data asta am vorbit ceva mai tare. Chiar tăios. Geme încet. Îl văd cum se luptă cu somnul, dar știu că deja e pe drum. Pleoapele i se zbat, nervoase. Dincolo de ele îi ghicesc ochii mari și întunecați. Are nasul coroiat, elegant al părintelui său, Leonard Cohen, și corp încă adolescentin. Îl privesc mai bine: e genul de trup care-și va păstra subțirimea asta până la bătrânețe, cu mușchi ca niște funii sub piele, acum relaxați, cu oase ascuțite, colțuroase. Cu aparență fragilă și nervoasă. Un trup în care maturitatea n-o să-și facă niciodată loc pe de-a-ntregul.

Clipește rar, deschide un ochi, apoi pe celălalt. După care-i închide la loc.
- Haai, somnorilă, n-ai vreme de dormit.

Cu ochii închiși încă, mormăie. Are voce răsfățată. Abia aștept să aud cum îi sună glasul când e limpede și lucid. Din cuvintele pe care le molfăie înțeleg că nu știe cine sunt, că el vrea să doarmă și să mă duc naibii să pescuiesc carași, dacă tot m-am trezit așa devreme.
- Trezește-te, Lawrence. Azi sărbătorim. Și trebuie să ajungem la aeroport.

Țâșnește brusc în capul oaselor. Trupul lui a și uitat abandonul somnului.
- Unde mergem?

Îi licăresc ochii.

Îi flutur pe sub nas cele două bilete de avion.
- La Copenhaga.
- Iubito, sunt încântat. Nu știu cine ești, dar ești frumușică, și dacă mă duci în Danemarca, e clar: vrei să-mi demonstrezi că nu e nimic putred acolo. Ce pui la cale?

Îi zâmbesc ghiduș și-l privesc pe sub sprâncene. Sare din pat. Îl simt intrat în joc, și știu că e suficient să-l las liber: vorbele vor țâșni ca dintr-un izvor.
- Ce motiv de petrecere avem?, mă întreabă.
- Azi e 14 februarie. 2009, adaug repede. Azi oamenii sărbătoresc iubirea.
- 2009? Înseamnă că iubirea a devenit un lucru rar, dacă oamenii simt nevoia să-i dedice o zi specială. Și ce facem noi de ziua asta dedicată acestui sentiment pur și delicat?
- Nu ți-am zis? Mergem să admirăm Copenhaga.
- Ai mai fost acolo?
- Da, o dată, demult, și am rămas cu niște amintiri tare frumoase. Vreau să văd dacă le datorez orașului sau mie, celei de-atunci.
- Înțeleg. Hai, frumușico, o să fim amândoi suspendați din timpul și spațiul nostru obișnuit. De altfel, iubirea însăși e o suspendare, o paranteză în înșiruirea zilelor unei vieți normale. Cum am putea s-o sărbătorim mai bine, dacă nu printr-un alt soi de suspendare? Și, cine știe, până la sfârșitul zilei o să învățăm ceva nou.

Îl privesc intrigată. E în formă.

Așa că mergem. Aterizăm lin în orașul în care vântul parcă-ți taie ochii, ca lama lui Dali în Câinele andaluz. Dar vremea ne iartă și temperatura ne îngăduie să umblăm nu peste măsură de înfofoliți.

Ne plimbăm îndelung cu metroul, mereu pe scaunele din față, profitând de absența unui mecanic conductor. Suntem ca într-un roller-coaster cuminte și subteran, suntem ochii acestei râme robotice, care merge numai unde vrea ea. Breavman inventează povești absurde, și n-am inimă să-i spun că cele mai multe s-au scris deja. Îi privesc nările cum freamătă; deși e hiperconștient de ce-l înconjoară, face eforturi să nu se vadă pe sine. Mă bucur să constat că încă n-a apărut creatura aceea a lui, îndrăgostitul perfect pe care l-a lăsat în trecut să-i ia locul. Își cheltuiește energiile pe altceva.

Ieșim la suprafață și vagabondăm pe străzi. Suntem înconjurați de păpuși blonde, perfecte, dar Breavman, demn, nu le ia în seamă prea tare. Îi sunt recunoscătoare, și, îmi dau seama, și el îmi e recunoscător. Aș vrea să spun că balanța dintre noi e în echilibru, dar cum pot atârna pe un talger doi oameni suspendați, scoși din cotidian?
- Vezi, de-aia îndrăgostiții nu-s în stare să se pună în talgerele unei balanțe, îmi continuă el gândurile. Ne zâmbim încurcați.

Îl duc să vadă mica sirenă. Mă uit la el cum își scoate pantofii și își suflecă pantalonii, ca să pășească atent pe pietre până ajunge la ea. Se apleacă și îi spune ceva la ureche. Își mută apoi urechea în dreptul guriței ei, și îl văd cum încuviințează din cap de câteva ori.

Se întoarce triumfător.
- Heheee, înapoi la tradiție, e rândul bărbatului să aleagă unde mergem!

Mă uit la el cu mirare. E normal ca el și peștoaica aia mică să aibă multe în comun, dar de unde atâta inițiativă?

Mai bântuim o vreme prin port, și ne-așezăm să bem o cafea pe o terasă, la umbra unui încălzitor cu gaz. Ne învelim cu păturile până la gât; zâmbetele le lăsăm afară. Când apare o vânzătoare ambulantă de garoafe multicolore, Breavman o oprește și-i spune câte ceva în daneză. Simt cum ochii mi se măresc de uimire, dar el continuă imperturbabil, iar femeia pare hipnotizată. Îi dă un braț de garoafe, iar el se ridică de pe scaun ca să le poată cuprinde în brațe. Vânzătoarea pleacă, și-l văd cum se înclină ceremonios către mine.
- Sunt ale tale. Mi le-a dat pe datorie. În contul micii sirene.

Îmi face cu ochiul, apoi îmi prinde mâna între mâinile lui. E cald și pielea lui e moale și uscată, iar palmele lui îmi dau mai multă siguranță decât aș fi așteptat de la un trup atât de uscățiv.
- E posibil să-ți faci un tatuaj în palmă?, mă întreabă. Cred că nu, continuă, pentru că pielea de-acolo se înnoiește tot timpul. Dar mi-ar plăcea să-mi tatuez un ochi în palmă, iar tu să ți-l tatuezi pe celălalt. Pentru ca iubirea să nu ne orbească pe nici unul dintre noi, dar împreună să vedem mai bine.

Ridic dintr-o sprânceană. Mi-e cald, și nu doar datorită păturii. Ceva e putred în Danemarca; am venit ca să mă las pradă nostalgiilor, dar melanholia... ia-o de unde nu-i! Încep să mă bucur că ziua iubirii e pe sfârșite. Mă simt ca pisicile alea din desene animate, care alunecă pe acoperiș și nu știu în ce să-și mai înfigă ghearele ca să-și oprească alunecarea.

Ne terminăm cafelele fierbinți, cu mult lapte, și plecăm mai departe. Se pare că sirena i-a dat indicații precise lui Breavman pentru că mă duce, fără ezitare, în portul comercial. Admirăm siluetele greoaie ale navelor de transport și ne apropiem de clădirea impunătoare a bibliotecii municipale. Diamantul Negru e la fel de impresionant cum mi-l aminteam, și mă întreb ce efect are el asupra lui Lawrence.

Aproape că nu mă mai mir când intrăm fără sfială pe ușa din față. La urma urmei, locul lui Breavman e aici mai mult decât în altă parte. Le face cu ochiul bibliotecarelor de la recepție și trecem mai departe fără ca cineva să ne întrebe de sănătate. Urcăm scările largi și ajungem pe terasă, de unde-i salutăm, de la aceeași înălțime, pe căpitanii celei mai apropiate nave. Sunt fericită; în ciuda tuturor așteptărilor, ziua a fost perfectă.

Breavman are o licărire ciudată și ghidușă în ochi. Mă uit la el și, fără să știu de ce, ridic din umeri.

Îmi prinde mâinile într-ale lui și mă sărută ușurel pe nas.
- Mulțumesc.

Se urcă pe balustradă, iar eu mă uit la el, mirată că nu simt nevoia să-l opresc. Se lasă încet pe spate până când tălpile i se desprind și cade cu un zâmbet fericit pe chip.


Text inspirat de Joaca preferată de Leonard Cohen.